Dincolo

Jurnalul SF, 1995

Lui Mirel Roşu


Nu ştiu ce să mai cred. Am impresia că totă înscenarea aceea oribilă, cu întregul cortegiu de măşti, statuete, mişcări aducând a demenţă colectivă şi, mă rog, privirile acelea radiind de fericire pură, interioară, adâncă, profundă, de undeva unde nu am nici puterea şi nici voinţa să pătrund, toată agitaţia aceea fierbinte care m-a cuprins fără să fiu în stare măcar să schiţez vreun gest de dezaprobare, totul, da…, nu găsesc sensuri pentru a povesti tot ce aş vrea să pot exterioriza, …, totul, absolut totul m-a făcut să am convingerea că mă depăşiseră atrăgându-mă în jocul lor pentru a mă face să le-o iau înainte şi apoi, cu o mişcare pur colectivă, să mă elimine, să mă arunce efectiv ca pe o zdreanţă în zilele mele plicticoase… Nu, chiar că nu mai înţeleg nimic.

A fost o clipă, o fracţiune de secundă în care… n-aş vrea să credeţi că nu sunt întreg la minte, dar… am fost Atotputernic. Pe cuvântul meu, pe sufletul şi viaţa mea, vă spun, nu mint, trebuie să mă credeţi, trebuie altfel vor trece iar ani şi ani până ce se vor îndeplini din nou condiţiile pentru ca senzaţia aceea fantastică, plină tatea aceea, lumile prin care am trecut, fracţiuni de secundă, clipe în care am trăit vieţi, fisuri în stagnarea de moarte a clipei… nu cred ca sunt capabil să vă spun tot, dar credeţi-mă, nu mint!

I s-ar fi putut întâmpla oricui. Sunt sigur de asta. Dar eu am fost acolo, atunci, în clipa aceea, în locul acela pe care n-aş putea să-l identific cu precizie oricâte coordonate aş avea la dispoziţie, orice mi-aţi face, oricât m-aţi stimula, e impropriu spus loc, dar “acolo”, sunt sigur, am trăit… mai multe fragmente din vieţile mele viitoare.

Aş vrea să cred că mi s-a părut, că totul a fost teatru, că am fost o marionetă în mâinile unor sforari perfecţi, dar… nu ştiu dacă puteţi simţi cea am simţit eu atunci, ce simt acum… Vă spun cu mâna pe sfintele lucruri ale memoriei şi ale trecerii noastre prin timp, vă spun solemn… totul a fost real, iar acum eu am redevenit un student care se chinuie să se concentreze asupra obiectului de studiu “sisteme de operare” pentru a fi în stare să ia o notă de trecere la profesorul Dobre…

Aş prefera să-mi vedeţi chipul…

Nu am puterea să vă fac să pătrundeţi în mine, să-mi fiţi colocatari pentru o zi, pentru o oră măcar. Totul pare o nebunie; nu numai că “atunci” am fost CEVA absolut MǍREŢ, IMPUNǍTOR, DUMNEZEIESC, dar mai am în creier sunetele sacadate ale renunţării la viaţă, trecerea într-o fază de atotcunoaştere, răspândirea instantanee către toate punctele realului; încă mai simt miresmele acelea de primăvară-femeie-înnebunită-de-dragoste, le-am văzut chipurile, tresăririle, de parcă nu se aşteptau să mă găsească printre ei, i-am văzut plângând în ei înşişi de neputinţa acceptării normalului, de parcă forţele care îi mânau către stele… m-ar fi adus la ei… i-am văzut plângând de refuzul acceptării pruncilor; i-am văzut trântind uşa camerei în care soţia, iubita, femeia pe care o iubiseră le dăruise un copil, durere din puritatea spiritelor lor, pentru o mansardă întunecată, sarcofac pentru propria lor însingurare… Eu doar i-am văzut şi mi-am plâns în pumni…

De-ar fi fost un vis… dar n-a fost!


***

Stăteam întins pe iarba din grădina casei, cu ochii lipiţi, pe cât se putea, de albastrul limpede al zilei. Mă gândeam la statuile greceşti, la ochii aceia mari, albi, lipsiţi de tentaţia vizualizării şi încercam să-mi inund retina de albastrul ireal al vacanţei de vară.

Nici un nor nu întina minunea aceea de cer. Cum să crezi, Dumnezeule, că sunt fiinţe mai inteligente decât noi, care ne evită… Şi, în plus, că vin din depărtări inimaginabile… Ca şi cum pământul ar fi plat şi, ajuns la “linia de demarcaţie”, ai fi în pericol să te prăbuşeşti în abis… Mai mare râsul!

Ioana mă strigă chiar atunci de la fereastra sufrageriei şi întreg stolul de vise mi se împrăştie către conflitele armate din vecini.

- Virgile, te caută Radu!

Radu… Mdeh, ce să zic?! Probabil că văzuse vreun nor, ceva. M-am ridicat greoi şi m-am îndreptat către portiţa grădinii. Aveam ameţelile acelea de care nu spusesem nimănui. După ce mi-a revenit vederea, m-am desprins de stâlpul portiţei şi am luat-o pe alee către casă. Radu avea răbdare cu mine, că doar şi eu aveam răbdare cu toţi.

- Alo? Salut, omule! Ce mai faci? Mă; mângâie colegul meu într-ale psihozelor.

- Tocmai am revenit din însorita Elladă, răspunsei. Mai să chiorăsc dacă nu ă chemai. Iar mi-ai salvat viaţa!

Radu lătră scurt:

- Băi faţă, nu e cazul, trre’ să stau de vorbă cu figura ta plină de ochi. Fă-te pân’ la min şi repede! Clonc!

N-aveam neboie de politeţuri. Ştiam că e ceva important.

Ioana a înţeles. Am privit-o şi i-am făcut semn din sprâncene. Abia aşteptam să mă abandonez în leagănul lui Radu.

Amicul meu într-ale confesiunilor fantasmagorice stătea, ei da, tolănit pe locul pe care-l vizasem. L-am privit o clipă, m-a privit o clipă şi apoi s-a ridicat.

- Hai, lasă, nu e momentul să-mmi faci teorie. E foarte important, Virgile, nu ştiu, am luat-o razna rău de tot… Hai pe islaz să discutăm.

Copilărisem împreună. Apoi la şcoală, la liceu, până şi la facultate am intrat în cadrul aceluiaşi Institut Politehnic. Ştiam până şi ce avea să-mi comunice… Doar mă uitasem o clipă la el şi înţelesesem. Dar e mai bină când se comunică prin cuvinte. Imaginile sunt mai clare.

Islazul se scurgea printre copaci şi sonde. Ne pierdurăm prin verdele ars de soare ca două fire de nisip între cristalele orbitoare ale febrei deşertice. Muream în ciloare. Era vară în décor, dar nouă ne era tare iarnă.

Ne-am oprit la umbra unui copac învineţit de biciul timpului.

Nici unul nu scosese o vorbă. Ciudaţi mai eram…

Într-un târziu, am spart tăcerea. M-am ridicat, am dat ocol copacului, m-am sprijint de trunchiul său aplecat şi l-am invitat pe tăcutul meu prieten să se descarce.

Radu începu să mă mitralieze:

- Azi noapte… Am adormit pe Maruani. Am aajuns undeva unde n-am mai fost niciodată. Era întuneric, noapte de viere, vâscos, abia mă târam printre sunete. Întuneric de moarte şi o muzică pe care n-am cum să ţi-o descriu. De parcă “La pettite fille de la mer” s-a întrepătruns cu Adagio-ul lui Albinoni, nu… nu pot… şi mai era, deasupra durerii, unYanni viscolind printre frunze uscate, toamnă în plină iarnă, ca şi cum se presărau învolburat pe o faleză de oboi şi coarde… Am înnebunit de o mie de sute de… Ce să-ţi spun? Ce făceam eu…

Nu l-am întrerupt. Trebuia să le lege până la urmă.

- Frăţioare, nici energie nu maai eram. Mă dizlocam în bucăţele mici şi mă împrăştiam pretutindeni, alergam sălbatic în străluciri de rouă scânteietoare, eram hipo-hiper lumină…

Am râs amândoi ca nişte apucaţi.

Nu reuşise să mă facă să înţeleg. Visase ceva ciudat. Şi mie mi se întâmpla. M1 trezeam buimac, ca un străin într-o lume căreia nu-i aparţineam cu absolut nimic. Şi totuşi n-aş fi vrut să se petreacă zăpăcelile acelea nocturne. Nu că mi-ar fi fost frică de noapte dar efectiv, în timpul zilei nu mă mai simţeam acasă printre oameni. Nici acolo nu era plăcut. Eram, sunt convins de asta, undeva între viaţă şi moarte, legat de cele două stări limită printr-un singur lucru – luciditatea. Asta mă făcea să nu o iau razna. Numai astfel mi-am putut lua examenele cum trebuie, am putut să-mi menţin bursa, am putut să comunic normal cu cei din jurul meu, deşi simţeam că mă priveau puţin altfel. Toţi suntem mai mult sau mai puţin ciudaţi, însă n-aş dori nimănui să trăiască pe cât de dual trăim noi. Oamenii buni la toate… Campioni la şah, tenis de masă, cititori înfocaţi, buni afacerişti, poligloţi, apreciaţi de reprezentantele sexului frumos, legitimaţi la un club de fotbal, colaboratori ai unor publicaţii pretenţioase, simţ al umorului, bineînţeles că aveam şi defete… dar aşa-i că nu prea credeţi?


***

Noi suntem cei rămaşi aici. Cei care merg dincolo în excursie şi se întorc nevătămaţi printre cei dragi pentru a le oferi puţin din bunătatea de care au nevoie. Cei care vă zâmbesc fără nici o pretenţie, cei care, după ce îi zăriţi pe stradă, fac să se risipească norii. Cei care vă iubesc aşa cum doar soarele poate iubi dezinteresat.

Noi suntem lumină şi viaţă. Şi ne răspândim…