|
|
Dincolo
Jurnalul SF, 1995
Lui Mirel Roşu
Nu ştiu ce să mai cred. Am impresia că totă înscenarea aceea
oribilă, cu întregul cortegiu de măşti, statuete, mişcări
aducând a demenţă colectivă şi, mă rog, privirile
acelea radiind de fericire pură, interioară, adâncă, profundă,
de undeva unde nu am nici puterea şi nici voinţa să pătrund,
toată agitaţia aceea fierbinte care m-a cuprins fără să
fiu în stare măcar să schiţez vreun gest de dezaprobare, totul,
da…, nu găsesc sensuri pentru a povesti tot ce aş vrea să pot
exterioriza, …, totul, absolut totul m-a făcut să am convingerea că
mă depăşiseră atrăgându-mă în jocul lor pentru a
mă face să le-o iau înainte şi apoi, cu o mişcare pur
colectivă, să mă elimine, să mă arunce efectiv ca pe o
zdreanţă în zilele mele plicticoase… Nu, chiar că nu mai înţeleg
nimic.
A fost o clipă, o fracţiune de secundă în care… n-aş vrea să
credeţi că nu sunt întreg la minte, dar… am fost Atotputernic. Pe
cuvântul meu, pe sufletul şi viaţa mea, vă spun, nu mint,
trebuie să mă credeţi, trebuie altfel vor trece iar ani şi
ani până ce se vor îndeplini din nou condiţiile pentru ca senzaţia
aceea fantastică, plină tatea aceea, lumile prin care am trecut, fracţiuni
de secundă, clipe în care am trăit vieţi, fisuri în stagnarea
de moarte a clipei… nu cred ca sunt capabil să vă spun tot, dar
credeţi-mă, nu mint!
I s-ar fi putut întâmpla oricui. Sunt sigur de asta. Dar eu am fost acolo,
atunci, în clipa aceea, în locul acela pe care n-aş putea să-l
identific cu precizie oricâte coordonate aş avea la dispoziţie, orice
mi-aţi face, oricât m-aţi stimula, e impropriu spus loc, dar “acolo”,
sunt sigur, am trăit… mai multe fragmente din vieţile mele viitoare.
Aş vrea să cred că mi s-a părut, că totul a fost teatru, că
am fost o marionetă în mâinile unor sforari perfecţi, dar… nu
ştiu dacă puteţi simţi cea am simţit eu atunci, ce simt
acum… Vă spun cu mâna pe sfintele lucruri ale memoriei şi ale
trecerii noastre prin timp, vă spun solemn… totul a fost real, iar acum
eu am redevenit un student care se chinuie să se concentreze asupra
obiectului de studiu “sisteme de operare” pentru a fi în stare să ia o
notă de trecere la profesorul Dobre…
Aş prefera să-mi vedeţi chipul…
Nu am puterea să vă fac să pătrundeţi în mine, să-mi
fiţi colocatari pentru o zi, pentru o oră măcar. Totul pare o
nebunie; nu numai că “atunci” am fost CEVA absolut MǍREŢ,
IMPUNǍTOR, DUMNEZEIESC, dar mai am în creier sunetele sacadate ale renunţării
la viaţă, trecerea într-o fază de atotcunoaştere, răspândirea
instantanee către toate punctele realului; încă mai simt miresmele
acelea de primăvară-femeie-înnebunită-de-dragoste, le-am văzut
chipurile, tresăririle, de parcă nu se aşteptau să mă găsească
printre ei, i-am văzut plângând în ei înşişi de neputinţa
acceptării normalului, de parcă forţele care îi mânau către
stele… m-ar fi adus la ei… i-am văzut plângând de refuzul acceptării
pruncilor; i-am văzut trântind uşa camerei în care soţia,
iubita, femeia pe care o iubiseră le dăruise un copil, durere din
puritatea spiritelor lor, pentru o mansardă întunecată, sarcofac
pentru propria lor însingurare… Eu doar i-am văzut şi mi-am plâns
în pumni…
De-ar fi fost un vis… dar n-a fost!
***
Stăteam întins pe iarba din grădina casei, cu ochii lipiţi, pe cât se putea,
de albastrul limpede al zilei. Mă gândeam la statuile greceşti, la
ochii aceia mari, albi, lipsiţi de tentaţia vizualizării şi
încercam să-mi inund retina de albastrul ireal al vacanţei de vară.
Nici un nor nu întina minunea aceea de cer. Cum să crezi, Dumnezeule, că
sunt fiinţe mai inteligente decât noi, care ne evită… Şi, în
plus, că vin din depărtări inimaginabile… Ca şi cum pământul
ar fi plat şi, ajuns la “linia de demarcaţie”, ai fi în pericol să
te prăbuşeşti în abis… Mai mare râsul!
Ioana mă strigă chiar atunci de la fereastra sufrageriei şi întreg
stolul de vise mi se împrăştie către conflitele armate din vecini.
- Virgile, te caută Radu!
Radu… Mdeh, ce să zic?! Probabil că văzuse vreun nor, ceva. M-am
ridicat greoi şi m-am îndreptat către portiţa grădinii.
Aveam ameţelile acelea de care nu spusesem nimănui. După ce mi-a
revenit vederea, m-am desprins de stâlpul portiţei şi am luat-o pe
alee către casă. Radu avea răbdare cu mine, că doar şi
eu aveam răbdare cu toţi.
- Alo? Salut, omule! Ce mai faci? Mă; mângâie colegul meu într-ale psihozelor.
- Tocmai am revenit din însorita Elladă, răspunsei. Mai să
chiorăsc dacă nu ă chemai. Iar mi-ai salvat viaţa!
Radu lătră scurt:
- Băi faţă, nu e cazul, trre’ să stau de vorbă cu
figura ta plină de ochi. Fă-te pân’ la min şi repede! Clonc!
N-aveam neboie de politeţuri. Ştiam că e ceva important.
Ioana a înţeles. Am privit-o şi i-am făcut semn din sprâncene. Abia aşteptam să mă abandonez în leagănul lui Radu.
Amicul meu într-ale confesiunilor fantasmagorice stătea, ei da, tolănit
pe locul pe care-l vizasem. L-am privit o clipă, m-a privit o clipă
şi apoi s-a ridicat.
- Hai, lasă, nu e momentul să-mmi faci teorie. E foarte important,
Virgile, nu ştiu, am luat-o razna rău de tot… Hai pe islaz să
discutăm.
Copilărisem împreună. Apoi la şcoală, la liceu, până şi la
facultate am intrat în cadrul aceluiaşi Institut Politehnic. Ştiam până
şi ce avea să-mi comunice… Doar mă uitasem o clipă la el
şi înţelesesem. Dar e mai bină când se comunică prin
cuvinte. Imaginile sunt mai clare.
Islazul se scurgea printre copaci şi sonde. Ne pierdurăm prin verdele ars de
soare ca două fire de nisip între cristalele orbitoare ale febrei deşertice.
Muream în ciloare. Era vară în décor, dar nouă ne era tare iarnă.
Ne-am oprit la umbra unui copac învineţit de biciul timpului.
Nici unul nu scosese o vorbă. Ciudaţi mai eram…
Într-un târziu, am spart tăcerea. M-am ridicat, am dat ocol copacului, m-am
sprijint de trunchiul său aplecat şi l-am invitat pe tăcutul meu
prieten să se descarce.
Radu începu să mă mitralieze:
- Azi noapte… Am adormit pe Maruani. Am aajuns undeva unde n-am mai fost
niciodată. Era întuneric, noapte de viere, vâscos, abia mă târam
printre sunete. Întuneric de moarte şi o muzică pe care n-am cum să
ţi-o descriu. De parcă “La pettite fille de la mer” s-a întrepătruns
cu Adagio-ul lui Albinoni, nu… nu pot… şi mai era, deasupra durerii,
unYanni viscolind printre frunze uscate, toamnă în plină iarnă,
ca şi cum se presărau învolburat pe o faleză de oboi şi
coarde… Am înnebunit de o mie de sute de… Ce să-ţi spun? Ce făceam
eu…
Nu l-am întrerupt. Trebuia să le lege până la urmă.
- Frăţioare, nici energie nu maai eram. Mă dizlocam în bucăţele
mici şi mă împrăştiam pretutindeni, alergam sălbatic
în străluciri de rouă scânteietoare, eram hipo-hiper lumină…
Am râs amândoi ca nişte apucaţi.
Nu reuşise să mă facă să înţeleg. Visase ceva ciudat.
Şi mie mi se întâmpla. M1 trezeam buimac, ca un străin într-o lume
căreia nu-i aparţineam cu absolut nimic. Şi totuşi n-aş
fi vrut să se petreacă zăpăcelile acelea nocturne. Nu că
mi-ar fi fost frică de noapte dar efectiv, în timpul zilei nu mă mai
simţeam acasă printre oameni. Nici acolo nu era plăcut. Eram,
sunt convins de asta, undeva între viaţă şi moarte, legat de
cele două stări limită printr-un singur lucru – luciditatea.
Asta mă făcea să nu o iau razna. Numai astfel mi-am putut lua
examenele cum trebuie, am putut să-mi menţin bursa, am putut să
comunic normal cu cei din jurul meu, deşi simţeam că mă
priveau puţin altfel. Toţi suntem mai mult sau mai puţin ciudaţi,
însă n-aş dori nimănui să trăiască pe cât de
dual trăim noi. Oamenii buni la toate… Campioni la şah, tenis de masă,
cititori înfocaţi, buni afacerişti, poligloţi, apreciaţi de
reprezentantele sexului frumos, legitimaţi la un club de fotbal,
colaboratori ai unor publicaţii pretenţioase, simţ al umorului,
bineînţeles că aveam şi defete… dar aşa-i că nu prea
credeţi?
***
Noi suntem cei rămaşi aici. Cei care merg dincolo în excursie şi se
întorc nevătămaţi printre cei dragi pentru a le oferi puţin
din bunătatea de care au nevoie. Cei care vă zâmbesc fără
nici o pretenţie, cei care, după ce îi zăriţi pe stradă,
fac să se risipească norii. Cei care vă iubesc aşa cum doar
soarele poate iubi dezinteresat.
Noi suntem lumină şi viaţă. Şi ne răspândim…
|
|
|