Cu gîndul după lumină

“ArtPanorama”, nr. 10, septembrie 1998
“Arca îmblînzitorilor de fantasme”, 2000


1. Dan Saul tremură. Se ascunde sub birou şi aşteaptă.

Uşa decupează un sector de lumină pe covorul gros şi o umbră lunguiaţă se prelinge în cameră. O pălărie, un balonzaid şi un pistol. O faţă îngrozită, descompusă, dinţi clănţănind, ochi bulbucaţi, paloare cadaverică. Un singur glonţ înseamnă moartea. Apoi uşa decupează din nou o fîşie luminoasă în întunericul încăperii şi pata de sînge se lăţeşte către peretele rece.

2. Faţa îi este de piatră. Ochii ca două pumnale stau înfipţi în chipul profesorului. De-a lungul pereţilor clasei, copiii sînt lipiţi de zid, cu picioarele departate şi mîinile la ceafă. Nu se aude decît şuierul respiraţiilor îngheţate.

-- Cîine, aş putea să te transform într-o masă informă... Degetul se încleştează pe trăgaciul pistolului automat.

Agresorul îşi scoate trenciul şi-l aruncă pe prima bancă. Poartă uniformă de camuflaj, bocanci militari din piele neagră şi o beretă trasă către dreapta. Solid, înalt, crud, inuman.

Un fir de lichid se scurge pe lîngă gheata profesorului, prelingîndu-se pe intrîndul dintre cele două rînduri de bănci.

-- Mirosul inconfundabil al urinei umane!! Ţi-e frică, gunoiule, ţi-e frică!!!, urlă teroristul. Cîrpă, tu nu meriţi să trăieşti! Arma scuipă moarte şi profesorul se prăbuşeşte cu pieptul ciuruit, într-o baltă de sînge.

Un ţipăt ascuţit se sparge de ferestrele clasei şi plînsul liniştit al micuţilor se transformă într-un adevărat vacarm.

-- Linişteeeeeee!!!

Bucăţi mari de tencuială cad din tavan, lăsînd loc unor găuri cît pumnul de copil.

-- Nici să nu vă gîndiഛi să mai scoateţi vreun sunet! Altfel vă omor pe toţi, potîrnichilor! Aţi înţeles?

Se plimbă ca un leu în cuşcă, de la un perete la celălalt, atingînd cefele copiilor cu ţeava rece a armei. Cînd păşeşte, praful se ridică de pe podea în mici nori. Sala de curs pare o cameră de tir.

-- Cine vrea să înveţe s&ă tragă cu pistolul?, îşi schimonoseşte vocea într-un miorlăit şi se apropie de un băiat slăbuţ şi înalt. Cum te cheamă, soldat?, îl împunge cu arma în coaste.

Încet, copilul se întoarce. Are o faţă curată pe care strălucesc doi ochi albaştri plutind într-o mare de lacrimi. Mînile îi tremură şi picioarele îl susţin cu greutate.

-- Saffron, domnule. Mark Saffron, rਧspunde cu voce tremurată.

-- Ce-am spus eu mai devreme, soldat Safffron? N-am zis să nu mai aud nici un sunet? N-am ordonat să nu mai scoateţi nici o vorbă, că altfel vă omor ca pe potîrnichi? Ia vino încoace!

O umbră se iveşte la una dintre ferestre şi dispare rapid. Băiatul vede şi încearcă să nu se trădeze. În acelaşi moment, o portavoce face să se audă mesajul poliţiei municipale:

“Nu ai nici o şansă! Predă-te! Mă auzi, soldat?”

Ca şi cum ceva din interiorul său s-ar fi trezit dintr-o lungă agonie, teroristul face doi paşi înapoi şi se apropie de fereastră. Apucă să vadă maşinile poliţiei parcate în grădina şcolii, luminile pulsînd în roşu şi albastru, uniformele ascunse în spatele portierelor, armele îndreptate către ferestrele clădirii. De pe acoperişul corpului internat, un proiectil străpunge una din ferestre şi se opreşte în pieptul agresorului, proiectîndu-l peste rîndul de bănci din spate. Copiii ies ţipînd isteric din clasă şi poliţiştii năvălesc cu armele în poziţie de tragere. Însă un singur glonţ fusese de ajuns.

3. “Eu ştiu ce înseamnă durerea. Eu ştiu ce înseamnă umilinţa. Eu ştiu ce înseamnă mizeria.”

Te voi găsi, bestie, oriunde te ascunzi. Şi în gaură de şarpe de-ar fi să te caut, nu-mi vei scăpa.

Aş jura, însă nu mi-a mai rămas nimic. Mi-ai luat totul. Familie, linişte, intimitate, copii, părinţi, pînă şi de moarte m-ai privat. Ai vrut să fii primul. Întotdeauna ai vrut asta. Şi ai ajuns acolo unde ai dorit. De acum, nimic nu pare să te mai poată opri. Dar jur să te ucid!”

4. -- Gîndeşte-te bine, Marta, tot cce ţi-am spus poate deveni realitate. Dispun de toate mijloacele pentru a încheia acest proiect. Vom avea bani, mulţi bani. Vei renunţa la slujba aceea mizerabilă pentru care trebuie să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu noaptea-n cap. Îţi voi cumpăra cele mai frumoase haine, vom mînca în cele mai selecte localuri, vom avea o casă mare, cu grădină şi multe camere, vom pleca în vacanţă, vom vedea lumea.

Ochii bărbatului strălucesc. Două lumini de gheaţă pleacă din pupilele negre şi se plimbă pe chipul femeii.

-- Sînt ultimele tale cuvinte?, vinne replica.

-- Marta, gîndeşte-te!

-- Adio, Fred. Nu mai avem ce să ne spunem. Între noi totul a luat sfîrşit. Nu vreau să te mai văd niciodată.

Uşa se trînteşte cu furie. În holul întunecat, un bărbat rămîne cu privirea în pămînt şi umerii plecaţi. Pe stradă, o femeie cu pletele în vînt se îndepărtează aproape fugind de un loc pe care vrea să-l uite cît mai repede.

5. “Numele meu este Mircea. M-am născut într-o ţară din sud-estul Europei, care se mai numeşte încă România.

La 23 de ani am terminat o facultate de calculatoare, în Bucureşti. Ca să-ţi faci un rost în viaţă trebuie să lupţi. ŞI, mai presus de toate, trebuie să înţelegi.

Pe atunci, ca să obţii putere aveai nevoie de un singur lucru. Să înţelegi simplitatea drumului care te conduce către oamenii din vîrf. Am ţinut minte o idee: “Dacă vrei bani, fă televiziune. Dacă vrei succes, fă cinematografie”. Aşa spuneau englezii. Eu n-am vrut nici una, nici alta. Pentru că ideea era valabilă într-un stat de drept, un stat normal, o societate clădită pe valori. Ceea ce nu era cazul României. De aceea am început să gîndesc. Am fost singur. Foarte singur. Fără prieteni, fără un loc la care să mă întorc şi unde să mă simt în siguranţă. Am tras din greu.

Poate n-aş fi ajuns să-mi pun pe hîrtie gîndurile dacă n-aş fi dorit dintotdeauna să devin scriitor. Pînă să plec din ţară, am publicat cîteva texte literare în revistele timpului. Îmi făcusem relaţii, legături, cunoscusem oamenii, şi asta m-a ajutat foarte mult. Pentru că reuşeam încă de pe atunci să ştiu la ce să mă aştept de la un om după o singură privire. Pe urmă, era doar o chestiune de diplomaţie…

Printr-o agenţie de emigrare, legal, am făcut acte pentru Australia. Aveam o pregătire solidă, cunoşteam două limbi de circulaţie internaţională şi ştiam să-mi ţin gura. Trei condiţii esenţiale pentru a fi acceptat.

Am ajuns la Perth într-o zi de iunie, cu un soare cuminte şi vînt slab, aşa cum numai sub cerul sudului poţi găsi. La început mi-a fost greu. Nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam rostul lumii în care intrasem. Agenţia mi-a oferit o locuinţă chiar în marele oraş-port în care pusesem piciorul pentru prima dată. Aşa am început să urc.

Am început să cîştig bani. Puteam să-mi asigur un trai decent, să-mi cumpăr haine şi îmi permiteam mici aventuri sentimentale. Reuşeam să economisesc în fiecare lună sume consistente. Pentru un om care în ţară cheltuia întreg salariul pe hrană, era destul de bine. Însă am evitat complicaţiile. Trebuia să ştiu adevărul. Trebuia să înţeleg.

Întotdeauna am crezut că spaţiul influenţează în mai mare măsură comportamentul decît o face timpul. |ara cangurilor mi-a dovedit-o din plin. Era o climă temperată, umiditate plăcută. Vînt care venea din largul oceanului, spăla feţele şi gîndurile. Simţeam că renasc. N-am avut niciodată acea nostalgie declamată pe care emisiunile postului naţional de televiziune se străduiau să o menţioneze ori de cîte ori aveau ocazia să intervieveze persoane din A doua Românie. Poate şi pentru că nu mă lega nimic de o ţară care-mi omorîse tot ce aveam mai drag pe lume. |inutul sterp al parastaselor extatice şi al tradiţiei bolilor, locul în care bătrînii făceau un motiv de laudă dintr-o infirmitate. Pămîntul minciunii şi al manipulării conştiinţelor. |ara mizerie şi a sărăciei. Atunci aşa o numeam. Însă acum am înţeles de unde veneau toate nenorocirile, toată mizeria, toată durerea. Era o problemă de localizare.

Sunt aproape 40 de ani de cînd am plecat. Şi aş vrea să mă întorc.”

6. -- Nimic. Pur şi simplu trebuie ssă rămînă singuri. Vor şti cum să procedeze.

--Bine, dar singurătatea e grea, durreroasă. Trebuie să le dăm o religie, un model, o legendă.

-- Nu e nevoie, limpezimea gîndiriii le oferă mai mult decît o religie. Iar în cazul lor, credinţa şi-ar pierde semnificaţia. Pentru că sînt creaţi ca să ştie. Dacă ne-am slujit de biserică pînă acum, am făcut-o pentru că erau dispersaţi şi neinstruiţi. Dîndu-le inteligeţa artificială, le-am deschis porţile către lumea noastră. Însă sînt prea numeroase tentaţiile pentru ca toţi să meargă pe drumul înălţării. Timpul miracolelor a cam trecut.

-- Să spunem că-i însinguurăm. Pentru asta e nevoie de spaţii. Nimeni nu e singur între semenii săi.

-- Din contră. Cu cît sî;nt mai mulţi, cu atît calitatea exemplarelor se îmbunătăţeşte. Va trebui să le înlesnim accesul la mizeria lumii lor. Fizic vorbind. Se vor scîrbi şi se vor însingura. De asta avem nevoie. Nu există viaţă în afara politicii…

-- Şi pe urmă? După ce vomm obţine cîteva sute de exemplare, ce vom face?

-- Va fi o nouă renaştere. Dup&ă 500 de ani, vor crede că mesajul divin s-a concretizat prin mia de ani de pace şi prosperitate prezisă. Vor crede din nou. Deja problema lor e o chestiune de rutină. Te ocupi de asta?

-- Vreau să plec personal.

-- Nu e nevoie. Avem sateliţii de teelecomunicaţie. Nimic mai simplu. Rămînem aici. Arşiţa polilor ne este încă pavăză. Şi, oricum, sînt destui printre ei. De tine am nevoie în continuare.

-- Bine, tată.

Pleoapele îi cad peste ochii de culoarea norilor. Membrele i se destind şi faţa i se luminează. Visează din nou.

7. -- Eu, vinovată de crimă? Cunosc un singur caz de moarte în casa mea, dar persoana respectivă a decedat din motive de boală.

Pe Margareten Strasse este linişte. Într-o oră va începe concertul cotidian al claxoanelor. Sînt abia orele şase ale dimineţii.

Elfride Blaunsteiner este o bătrînică gentilă, sigură pe ea, cu o strălucire neobişnuită luminîndu-i chipul. După aproximativ 36 de ore de interogatorii, va recunoaşte. La cei 64 de ani ai săi, bătrînica a ucis în total patru bărbaţi. “Îmi plăcea să-i văd suferind”, spune. La intervale regulate de timp, anunţul său era publicat în ziare de mare tiraj : “Văduvă, 64 de ani, gospodină, cu calităţi de infirmieră, caut bărbat în vîrstă, cu situaţie material bună, în vederea unei strînse prietenii”. Din noianul de scrisori, le alegea pe cele ale celor fără familie. Reuşea apoi să îndrepte prevederile testamentare către ea. Pe urmă le dădea puţin mai mult din medicamentul de care, inevitabil, aveau nevoie.

Cartea sa de memorii va cunoaşte, cu siguranţă, un imens succes în faţa publicului austriac.

8. “Un nou atentat terorist revendicat de mişcarea fundamentalistă Hamaas. Un autobuz a fost, literalmente, pulverizat în plin centrul Ierusalimului. Şi-au pierdut viaţa toate persoanele care se aflau în mijlocul de transport. Identitaţile victimelor sînt imposibil de stabilit. Preşedintele Arafat a atras atenţia braţului armat al mişcării fundamentaliste palestiniene că asemenea acţiuni nu vor conduce decît la accentuarea disensiunilor dintre palestinieni şi israelieni.

La închiderea ediţiei, ştirile pe scurt… ”

9. -- Dacă ai şti…

Camera este luminată de patru globuri suspendate.

Tatăl îl priveşte îngrijorat. Cutele de pe frunte i se adîncesc, iar ochii se îngustează.

-- Ce-ai văzut ?

-- E un adevărat delir. Aşteapttă noaptea ca pe o izbăvire. Calculează totul în funcţie de lăsarea serii. A devenit ca un drog.

Faţa îi este obosită. Pleoapele grele cad din nou peste irişii întunecaţi. Trebuie să viseze în continuare.

10.“Astăzi, preşedontele rus Boris Elţîn a părăsit spitalul din Moscova. Medicii consideră că starea preşedintelui este constant bună.”

11. Sînt hexagoane lipite pe fiecare margine. Formează un fagure uriaş care se lăţeşte şi se ridică pînă aproape de suprafaşa planetei. Nimeni, niciodată, nu a forat la o asemenea adîncime. Pentru că este o problemă de tehnologie. Şi n-ar avea nici o şansă, cîtă vreme în fiecare hexagon, într-un perimetru încadrat de patru globuri suspendate, dorm cu sferele ochilor împungînd cortina pleoapelor adevăraţii stăpîni ai lumii.

E ca într-un joc de şah cu apărare de cai. Un gînd, o acţiune, un efect. O ştire. Ca o perturbaţie transmisă printr-un mediu elastic, pînă la propria sursă… Şi înapoi…

O lumină umedă invadează fagurele. Din aşternuturi se trezesc visătorii. Peste Pămînt se lasă noaptea.