Pînă la căderea nopţii

“Strict Secret”, 26 decembrie 1995
Fanzin “Ultraviolet”, nr. 2 – 1995
Almanah Nautilus - 2002


Erau mari, falnici. Purtau pelerine lungi, albe, iar picioarele le erau încălţate cu cizme bătute în ţinte strălucitoare şi terminate cu pinteni auriţi. Pe dedesubt purtau straie de sărbătoare, în culori vii, croite după un model unic. Erau înalţi, cu pletele atingîndu-le umerii, cu chipuri severe, parcă sculptate în stîncă.

Coloana mărşăluia în clinchete de pinteni şi în ropot de potcoave.

Înaintea grupului pedestru mergeau călăreţii. Falnici, cu penele rotate fluturînd în bătaia vîntului, prinse la pălăriile maiestuoase, în tricorn, adumbrindu-le feţele. Cizmele stăteau în scările argintii, sclipitoare, iar în şei, cavalerii îşi struneau caii de culoarea spumei laptelui cu o singură mînă, în vreme ce cu cealaltă salutau sobri mulţimea de pe marginea străzii.

Ninsoarea stătuse de cîteva ceasuri. Zăpada acoperise casele din cărămidă roşie, cu ferestre mari şi camere luminoase. Pe stradă însă nu se aşezase nici un fulg. Piatra cubică strălucea de parcă fusese spălată cu cîteva clipe în urmă. Bărbaţi cu feţe supte, femei purtîndu-şi plozii la sîn, copii cu ochi limpezi, flăcăi cu straie ponosite şi subţiri, fete cu obraji de foc, bătrîni cu tîmple ninse şi umerii lăsaţi, urmăreau tăcuţi trecrea convoiului.

În fruntea cortegiului, purtată de şase oameni desculţi, în straie ferfeniţite, înainta o lectică din lemn negru, cu coloane sculptate înfăţişînd chipuri de balauri aruncînd foc şi pucioasă. Înăuntru, în spatele unor perdele opace, pe un tron de un negru la fel cu cel al întregului, strătea un bărbat înveşmîntat într-o mantie neagră, dedesubtul căreia se iveau straiele senioriale, cu fireturi aurite şi pe care erau prinse nenumărate rînduri de medalii şi decoraţii. De sub o pălărie înaltă, concavă, cu spatele bombat şi ascuţindu-se către frunte, coborau liniile severe ale profilului căpeteniei. Avea o faţă aspră, pe care jucau doi ochi de un negru-tăciune, iar deasupra gurii ca o linie se desena un nas acvilin întregind un chip încadrat în plete de culoarea toamnei tîrzii. Mîinile i se ascundeau în faldurile pelerinei şi doar ochii i se mişcau pe faţa neclintită.

După ce trecură pe sub ferestrele clădirilor de două nivele, o cotiră la stînga, pe un drum la capătul căruia se distingeau contururile pieţei.

Pe laturile străzii mulţimea asista în tăcere la trecrea cortegiului. Feţe crispate, exprimînd o teamă lăuntrică, o frică greu de alungat, priveau către lectica din fruntea convoiului. Acolo era cauza tăcerii.

În piaţa mared in centrul oraşului, pe o platformă dreptunghiulară din lemn înălţată la nivelul unui sta de om, se ridica macabră din tăcerea de gheaţă o spînzurătoare. Un laţ atîrna la capătul unei funii groase, prinsă de lemnul orizontal aflat la nivelul acoperişurilor din vecinătate. Se legăna în bătaia vîntului slab formînd un înspăimîntător pendul al morţii. De jur împrejur fuseseră aduse vreascuri uscate, lemne din pădurile de pin care înconjurau burgul. Aşa era pedeapsa. După ce spasmele morţii încetau, întregul eşafodaj se transforma în rug. Iar condamnatul trecea în lumea drepţilor lăsînd în urma sa cenuşă. Astfel, cheltuielile se opreau aici. Pentru că stăpînii se gîndeau la sărăcia familiilor.

Lectica se opri lîngă spînzurătoare. Cei şase lăsară uşor povara de pe umeri şi se retraseră cu privirile în pămînt. Perdelele groase se căscară şi din întuneric îşi făcu apariţia stăpînul. Părea un trunchi de copac înveşmîntat în straie domneşti. Scruta întinderea de oameni parcă în căutarea unei şoapte. Era cu un cap mai înalt decît cel mai înalt dintre cavalerii care îl însoţeau. Mantia neagră îi cădea dreaptă pe umerii de uriaş pînă aproape de pămînt. La şold purta o  sabie cu mînerul bătut în diamante şi vîrful împungîndu-i pelerina. Stătea cu braţele încrucişate şi cu picioarele depărtate, lăsînd adierile de gheaţă să-i joace prin plete.

După ce rîndurile se strînseră şi zgomotul potcoavelor se stinse cu desăvîrşire, căpetenia îşi desfăcu braţele şi vorbi:

- Mmmmuuuuuhhhhh!

Strigătul spintecă tăcerea. La auzul vuietului, mulţimea prinse să freamăte şi oamenii îngenuncheară formînd un cerc de trupuri înveşmîntate în zdrenţe. Cei şase se apropiară de treptele eşafodului. Şi, ca la un semn, ca îndeplinind un ritual, dintr-una din clădirile din jurul pieţei, încolonaţi, îmbăcaţi în negru, cu capetele ţuguiate de cuşmele albe care le acopereau feţele, îşi făcură apariţia călăii. În număr de şase, cu orificii scobite în jurul ochilor. Urcară treptele de scîndură şi se postară de-o parte şi de alta a coloanei de care atîrna şi ştreangul. De staturi apropiate, prtînd mantii care îi acopereau în întregime, cei şase erau o întruchipare a morţii.

Condamnaţii urcară singuri treptele şi se opriră fiecare în faţa călăului său. Aşteptau semnalul. Erau pregătiţi să moară.

Atunci căpetenia vorbi din nou, mugind pe deasupra mulţimii înmărmurite:

- Hiiiirrrriaaaahooooooormmmmmm!

În linişte, pe rînd, fără nici un fel de ripostă, cei şase fură spînzuraţi. După ce fiecare condamnat înceta să se mai zbată, leşul era întins pe eşafod, cu faţa în sus, cu picioarele către mulţime. Iar cînd sentinţa fu îndeplinită, cei şase fură întinşi unul lîngă celălălt, în tăcerea de gheaţă a martorilor. Apoi rugul se aprinse, transformînd totul în cenuşă.

Şi vîntul rămase să împrăştie în cele patru zări amintirea celor a căror vină fusese mult prea mare pentru a mai putea trăi în ţara Hiriaam.

§§§

Pustiu cît vezi cu ochii. Ori încotro te întorceai, solul era brăzdat de cratere ca nişte pori imenşi ai unui organism pe măsură.

Bărbatul păşea pe crusta pustie încercînd să înţeleagă. Nu ştia cum de ajunsese acolo.

Întorcîndu-se către stînga, văzu desprinzîndu-se din întunericul vîscos trei umbre de staturi apropiate.

Apoi alte două arătări se iviră din dreapta.

Erau, în total, şase.

§§§

Apusul însîngerat se lăsase peste ţinut. Preeria scînteia din ceaţa difuză a înserării. Aburul se năştea din pămîntul reavăn şi plutea la nivelul unui stat de om deasupra întinderii nesfîrşite. Ici-colo cîte un copac descărnat irumpea din covorul de verdeaţă.

Zgomotul creştea în intensitate. Copitele muşcau din pămîntul cîmpiei şi caii îşi purtau stăpînii prin vîntul rece al înserării către tabără. Chiote spintecau văzduhul şi săbiile loveau sadic crupele însîngerate. Muşcînd aprig din zăbală, cu coamele rotate vălurindu-se la fiecare salt, armăsarii îşi purtau călăreţii către punctul luminos ce începuse deja să se distingă.

În tabără era linişte.

Un şuierat gutural spintecă tăcerea. Şi umbre lungi prinseră a se desena pe pînzele corturilor, adunîndu-se în centrul taberei. Bărbaţii cu armele pregătite se postară în cerc, înconjurînd permietrul vizat de duşman.

Tropotele se auzeau din ce în ce mai clar iar pămîntul se zguduia sub greutatea năvălitorilor. Din ceaţa difuză îşi făcură apariţia călăreţii. Dar zborul le fu frînt de răpăitul unei salve de foc. Ca şi cum iadul s-ar fi deschis la cîţiva paşi în faţa lor, năvălitorii îşi găsiră sfîrşitul fără să înţeleagă ce se petrecuse. Pornite din tabără, gloanţele secerară cu precizie vieţile călăreţilor. Iar caii ocoliră speriaţi conturul luminat de flăcări şi se opriră fornăind la cîteva zeci de metri în negura nopţii.

Cei şase se ridicară din poziţia de tragere.

Neştiind de unde venea primejdia, se aşezaseră iniţial în cerc, protejînd tabăra. Dar cînd contururile au prins a se distinge, s-au strîns în linie şi, alegîndu-şi fiecare o ţintă, n-au avut nevoie decît de două focuri pentru a curma avîntul adversarilor.

Se lăsase din nou liniştea umedă şi rece a nopţii. Soarele dispăruse în spatele colinelor de la orizont. Dintr-unul din corturi răzbăteau plînsete şi tînguiri jalnice. Unul dintre bărbaţi îşi atîrnă arma pe umăr şi dădu la o parte pînza de la intrarea cortului. În acelaşi timp, ceilalţi cinci porniră cu armele încărcate către grămada de cadavre întinse la cîţiva metri de locul din care trăseseră.

Înăuntru, mai multe femei învelite în pături se strînseseră într-un colţ al adăpostului. Unele îşi ţineau pruncii în braţe, încercînd să le aline spaima.

- S-a terminat. Nu mai e nici un pericol,, vorbi bărbatul deschizînd braţele şi primind la piept chipul înlăcrimat al unei femei. Gata, linişteşte-te, s-a terminat.

- Mi-e frică, Tern, mi-e tare fric&##259;.

Intrară şi ceilalţi cinci. Îşi îmbrăţişară soţiile şi şterseră lacrimile copiilor, îmbărbătîndu-i.

Unul dintre bărbaţi vorbi, adresîndu-se cu deferenţă primului intrat:

- Tern preaînalte, cît o s࣓ mai dureze nebunia asta ?

Era solid. O barbă argintată, încîlcită, i se întindea pe faţa rotundă unindu-se cu părul lung, crescut neîngrijit şi căzîndu-i murdar pe umeri. Ochii mici, ascunşi îndărătul sprîncenelor stufoase, inspirau blîndeţe.

- Va mai dura. Atît cît vom pputea să rezistăm. Pentru că legea e simplă. Ori ei, ori noi. Şi, în plus, nu trebuie să afle că ne putem apăra. Dacă vor veni mulţi, nu vom rezista. Iar sfîrşitul va fi atunci definitiv.

Era limpede, nu puteau pierde.

Uriaşul Tern vorbi din nou:

Ştiţi bine că n-avem încotro ne îndrepta. Oriunde ne-am duce, vom fi întîmpinaţi cu ostilitate. Nu putem decît să aşteptăm. Sînt şanse să fim salvaţi. Mici, dar sînt.

- Am putea să ne despărţimm. Fiecare să pornească într-o direcţie, cu familia sa. Ne-am putea folosi de caii lor. Oricum, la un moment dat vom ceda.

Cel care tocmai vorbise mai aşeză un lemn peste focul care dădea semne de oboseală. Flăcările îl cuprinseră rapid şi începu să troznească.

- Şi aşa se poate, spuse Tern, însă e posibil să pierim cu toţii. Cu cît sîntem mai uniţi, cu atît vom rezista mai mutl. Însă, e drept, reversul medaliei există…

Bărbaţii se priveau ţintă încercînd să găsească o soluţie.

În acel moment, totul deveni noapte.

§§§

Johnson. Dean Johnson.

E-n regulă, domnule Johnson. Să auzim.

Noaptea, doctore, noaptrea se petrec lucrurile. Numai noaptea. Mi-e frică de noapte. Imediat de adorm, încep coşmarurile.

Făcu o pauză lungă.

- Ce fel de coşmaruri ?

- Sînt şase, doctore. Şasse în total. Niciodată mai mulţi, niciodată mai puţini. Şase bărbaţi, în cele mai ciudate situaţii, în fiecare noapte.

Medicul se ridică şi părăsi camera fără nici un cuvînt.

Era al şaselea pacient din ziua respectivă. Toţi cu aceeaşi problemă.

Soarele strălucea dincolo de fereastra cabinetului, ca un proiector gigantic, inundînd în lumină oraşul şi oamenii, magazinele şi şoselele, cîmpia de la marginea aşezării şi munţii cu crestele sprijinindu-se de bolta cerului.