ÎN LOC DE POST SCRIPTUM

      Responsabilitatea de a fi sincer cu tine însuţi
     
      Este inacceptabil să trăieşti liniştit, să NU te implici, atunci când vezi cum infractori de drept comun sunt puşi în libertate a doua zi după ce au fost prinşi în flagrant.
      Este inacceptabil să NU reacţionezi, într-un fel sau altul, când vezi politicieni declarând aberaţii, ştiind că practic tu îi plăteşti pentru a da legi care să-ti asigure o viaţă mai bună.
      Este inadmisibil să NU intri in politică, pretextând că nu ai loc de cei vârstnici, când tocmai tinereţea şi puterea de a vedea lucrurile aşa cum sunt reprezintă atuurile tale.
      Este de neconceput să NU te lupţi pentru dreptul tău elementar la o viaţă liniştită când vezi cum presa vuieşte împotriva hoţilor.
      Este de neiertat să NU te implici în viaţa comunităţii în care trăieşti.
      Implicându-te, îţi poţi spune păsurile, poţi discuta problemele tale cu ale celorlalţi şi, împreună, veţi schimba ceva. Responsabilitatea este esenţa unei evoluţii normale. Folosind alţi termeni, mai puţin pretenţioşi, a fi responsabil înseamnă a-ţi asuma greşelile şi a considera normal să le îndrepţi. În definitiv, responsabilizarea este o lupta cruntă împotriva minciunii.
      De la minciună porneşte mizeria. Are acest popor vreo scuză pentru tonele de gunoaie care zac în neştire în majoritatea oraşelor din ţară? Pentru gropile care omoară maşini, împiedicând circulaţia normală? Pentru haitele de câini vagabonzi, care nu au nici un sens?
      Are acest popor vreo scuză pentru indiferenţa cu care îşi priveşte tinerii părăsind ţara? Conştientizează cineva responsabil nevoia enormă de creiere pe care o are România pentru a redeveni normală?
      Are vreo scuză ministrul care îşi face publică adresa de e-mail şi nu răspunde, măcar printr-o secretară, la întrebările de bun simţ care i se pun? Trebuie neapărat să fii o cunoştinţă a respectivului ministru pentru a fi luat în seamă?
      E uşor să clatini din cap a lehamite şi să treci cu vederea aceste lucruri. Dar mâine va veni o nouă zi. Şi atunci te vei simţi mai nesigur, mai lipsit de încredere, mai murdar. Şi te vei văita că nu ai pe cine să alegi, că toţi sunt nişte mincinoşi, care-şi văd doar propriul interes. Nu e de ajuns să constaţi asta. E nevoie de tine, de puterea ta ca individ.
      Pentru toate astea ai şi TU o parte de vină!
     
     
      Era vărsătorului
     
      Se întâmplă în toate domeniile. E ca o transformare profundă, ca un vis care nu are nevoie decât să fie visat. Ca scriitor nu poţi evolua într-o piaţă care nu te cunoaşte. Ca sportiv nu te poţi afirma dacă nu eşti susţinut. Ca simplu lucrător, nu poţi obţine rezultate dacă nu eşti apreciat. Ca politician poţi împrăştia minciună şi dezbinare numai dacă eşti lăsat s-o faci. Puneţi toate ingredientele la un loc şi descoperiţi România anilor 2000. Un loc al demagogilor şi şarlatanilor ridicaţi la suprafaţă de pe fundul unei mlaştini despre care s-a crezut că nu va seca nicicând. Mlaştina comunistă.
      Amintirile ne răscolesc. Parafrazând refrenul hip-hop, următoarea referire se face la sentimentul straniu care animă viaţa socială de după retragerea preşedintelui Constantinescu din cursa pentru un nou mandat la Cotroceni. Aceste rânduri nu se vor o analiză politică a ceea ce urmează în viitorul apropiat. Ci doar subliniază că gestul Preşedintelui a făcut atâtea valuri tocmai pentru că a surprins pe toată lumea prin firescul său.
      Ne-am obişnuit să căutăm dedesubturi pentru orice eveniment. Să ne mirăm când se strânge gunoiul de pe stradă, gândindu-ne că este o acţiune electorală. Să ne bucurăm că ne trezim dimineaţa şi nu am păţit nimic rău în somn. O adevărată psihoză. Întreţinută abil prin mass-media.
      Lucrurile stau grav. Materialul uman din care este plămădită România anilor 2000 este alterat. Pusă alături de fenomenul disoluţiei autorităţii statului, imaginea mi se pare o completare la tabloul în care trăim zi de zi. Un tablou în care pictorul ne-a abandonat...
      Şerpii îşi agită clopoţeii. Profitorii de profesie nu se retrag. Încă se pot roade hălci de carne. Devine limpede pe zi ce trece că transformarea mediului în care trăim nu poate fi făcută fără implicarea masivă a celor care dintr-un motiv sau altul s-au retras sau au evadat. Chiar şi cei care nu mai sunt fizic aici, nu-şi pot uita rădăcinile. Indiferent cât ar fi de greu.
      Visul este să-i învingem pe nemernicii care au mânjit feţele românilor cu tristeţe. Să-i trimitem la puşcărie pe profitorii de profesie. Să nu le mai permitem să debiteze aberaţii în public. Cu alte cuvinte, să nu ne mai minţim pe noi înşine...
     
     
      Regele sau Clona?
     
      Pornită de sub streaşina casei lui Goran Strofostovici, ciocnindu-se de parbrizul Wartburgului alimentat cu gazolină, ricoşând către cer într-un salt demenţial, violată de palele de vânt, o ştire căzu ca o cârpă în ograda de păsări a lui Ion Ionescovici în chiar seara când se sărbătoresc, o dată pe an, prenumele de trei litere. O ştire şocantă, ameţitoare, cu gust de colofoniu.
      De peste ocean, prin tunelele descrise subtil de maestrul Verne, vestea că preşedintele Clinton a interzis (pentru cinci ani din momentul anunţului) clonarea oamenilor pe teritoriul Statelor Unite penetră spaţiul aerian Românesc, oprindu-se sub unul din candelabrele Casei Parlamentului; stătu acolo învârtejindu-se preţ de o moţiune în procedură de urgenţă şi se lipi pe fruntea preşedintelui senatului, născând mânia măscăriciului naţional şi stârnind o altă veste: Vreme de cinci ani din momentul anunţului, se interzic experimentele de clonare a oamenilor pe tot teritoriul României.
      Regele amuţi. Principesa înmărmuri. Ministrul cu mustăţi acoperitoare de cascade verbale se şterse cu batista pe fruntea îmbrobonată. Bunicuţa se opri din clătinarea capului şi-l prinse de cot pe măscăriciul postului cu cei mai mulţi bani şi cea mai mare audienţă.
      Păi bine, se întrebară ei de-odată, cum e posibil? La ce trebuie să ne gândim noi mai întâi? La Rege? La clone? La decembrie '89? La Brain Drain? Nu cumva e o provocare?
      Dar nimeni nu primi nici un răspuns.
      Unul dintre spionii scurşi printre cele lumeşti din cerneala celebrei liste în unic exemplar traversă prin pasajul subteran intersecţia de la Universitate. În mintea lui încolţi un sâmbure de bănuială. Privi către stânga. Nimic. Privi către dreapta. Nimic. Privi către cer, dar întâlni neoanele. Oare ce se întâmpla?
      La Roma, într-un loc unde forfota nu se face simţită, un programator de calculatoare descoperi primul leac virtual împotriva bezmeticilor de pe stradă, aceşti zombies ai sfârşitului de mileniu. Bă clonatuleeeee, reverberează sfâşietor gândul, pleznind la rădăcina parietalului stâng al descoperitorului. Şi atunci apăru IDEEA.
      Stătu o secundă. Plană. Se roti într-un uluitor vertij. Şi de-acolo, de la Roma, din cetatea Cupolei şi a liderilor cu măşti de umbră, se răspândi peste întreaga lume ca într-un principiu al panspermiei, dezvăluindu-le oamenilor secretul sfârşitului de mileniu.
      La o săptămână distanţă, vreme în care ideile s-au împrăştiat pretutindeni, lumea a devenit aşa cum n-a fost niciodată. Adică normală. Şi televiziunile au dat faliment. Şi posturile de radio s-au năruit. Doar câţiva sateliţi de comunicaţii au rămas neimplodaţi. Şi doar internetul, ca o treaptă superioară a telefoniei, devenind un instrument facil de comunicare pentru cei care au lăsat vacile, oile, caii, obsesiile sexuale, fustele ţigăneşti, politica şi cerşitul, devenind locuitori ai statului planetar, adică simple clone ale unui rege clonat, aşa cum numai în poveştile SF se poate întâmpla.
      Iar dacă aţi ajuns cu cititul până aici, asumaţi-vă responsabilitatea guvernării propriilor vieţi şi întrebaţi-vă sincer, ocolind gropile: eu a cui clonă sunt?