PRESA

      Jurnalismul electronic - interviu cu Octavian Andronic
     
      În presa electronică există la ora actuală un număr foarte redus de publicaţii neprofesioniste. Iar termenul "neprofesionist" este folosit aici pentru ziarele virtuale care nu au şi variante tipărite. În afară de "Curierul de seară", mai există alte asemenea publicaţii: "Yeti Report" - revista celor care s-au săturat de trăit printre imbecili şi hahalere, "Oegar Report" - un ziar de informaţie americană pentru românii de pretutindeni şi "Ziarul Personal" - publicaţia electronică a cunoscutului jurnalist Octavian Andronic, etc. Rândurile care urmează reprezintă un interviu acordat în exclusivitate, via e-mail, de Dl. Octavian Andronic pentru "Curierul de seară", pe tema jurnalismului electronic.
     
     
      Robert David: Stimate Domnule Octavian Andronic, sunteţi un nume important al presei româneşti, însă v-aţi lansat şi într-o aventură electronică personală prin "Ziarul Personal", o publicaţie virtuală găzduită de firma Kappa. Cum a apărut "Ziarul Personal"?
      Octavian Andronic: "Ziarul personal" a apărut în mai, anul trecut, la câteva luni după ce patronul de atunci al Societăţii "Kappa" îmi adresase invitaţia de a realiza un site, dându-mi-l ca exemplu pe cel al lui Octavian Paler, care dialoga zilnic cu cititorii pe teme diverse. N-am fost prea convins că ar putea avea succes. M-a hotărât să fac pasul apropierea alegerilor şi insistenţele colaboratorilor mei, adepţi necondiţionaţi ai "Internet"-ului. Am început cu un comentariu şi o caricatură, zilnic care, ambele, apar şi în presa scrisă ("Azi" şi "Agenda zilei") sau la televiziune (PRIMA şi Tele 7abc). Faptul că, zilnic, câteva sute de "internetnici" mă vizitau, m-a convins că este un lucru mai mult decât util, prin posibilitatea de a comunica cu o categorie de cititori de elită.
     
      Robert David: Cum percepeţi, în calitate de jurnalist profesionist, prezenţa altor publicaţii electronice româneşti pe Internet? Vi se pare un fenomen important?
      Octavian Andronic: Prezenţa publicaţiilor electronice este un fenomen mai mult decât important. Internetul este viitorul gazetăriei scrise, pe care problemele de ordin material o vor afecta tot mai mult. Avantajul comunicării instantanee, dar mai ales controlul şi feed-backul acestora, vor fi hotărâtoare atunci când societatea va atinge pragul de informatizare care o va propulsa într-o alta epocă.
     
      Robert David: Sunteţi familiarizat cu activitatea multor posturi private de televiziune din România. "Curierul de seară" a lansat câteva mesaje clare împotriva unui stil agresiv de publicistică practicat prin televiziune. În opinia noastră, prezentarea ritmică a unor imagini şocante are un efect negativ asupra telespectatorilor. Cum comentaţi acest aspect?
      Octavian Andronic: Aspectul în cauză l-am comentat într-o emisiune pe care am realizat-o recent la Tele7abc şi în care i-am avut ca invitaţi pe preşedintele CNA, Şerban Madgearu, pe ziaristul Cornel Nistorescu şi pe sociologul Ion Mihăilescu, rector Universitar Bucureşti. Este un fenomen grav, cu profunde consecinţe negative, care alimentează violenţa hrănindu-i pe oameni cu scene de violenţă. Cu toţii am fost de acord că "ştirile" trebuie să informeze fără a îngrozi sau a provoca. Deocamdată sunt mulţumit că "Telejurnalul" de la Tele7abc, pe care-l coordonez, nu a căzut în plasa unei competiţii absurde de acest fel.
     
      Robert David: Există în Statele Unite un ziarist pe nume Matt Drudge care întreţine un site, "Matt Drudge Report", şi care se bucură de o extraordinară receptivitate din partea publicului american. Într-un articol publicat recent pe Internet, într-o revistă electronică a jurnalismului online, Sorina Diaconescu spunea că americanii au accesat situl lui Matt Drudge de aproape 2.000.000 de ori în perioada alegerilor din toamna trecută. În definitiv există multe ziare "oficiale" pretutindeni, de ce ar mai fi nevoie de asemenea iniţiative?
      Octavian Andronic: O asemenea performanţă vom putea atinge abia atunci când vom avea vreo 10-15 milioane de posesori de PC-uri. Lucrurile ar trebui adaptate la proporţiile noastre. Cred că va veni vremea când vom avea lideri de opinie şi pe Internet.
     
      Robert David: Prezenţa pe Internet asigură imaginea necesară pentru toţi cei care desfăşoară activităţi publice. Cum comentaţi tendinţele actuale din societatea românească în materie de transparenţa?
      Octavian Andronic: Nu cred că personalităţile noastre publice sunt convinse de necesitatea unei transparenţe de acest fel. Unora le este de ajuns televiziunea, care reacţionează suficient de prompt la orice semnal. O constat când îmi fac documentarea pentru emisiunea "La ordinea zilei" şi când nu găsesc mare lucru referitor la invitaţii mei.
     
      Robert David: Domnule Andronic, vă mulţumesc foarte mult pentru timpul pe care ni l-aţi acordat şi vă doresc mult succes în aventura Dvs. pe Internet, în presa scrisă şi la Televiziune!
      Octavian Andronic: Vă mulţumesc, la rândul meu, pentru interesul pe care-l arătaţi "Ziarului personal" - pe care-l consider cel mai original şi mai important dintre cele pe care le-am făcut.
     
     
      Raportul Nicholson, capitolul presă
     
      În raportul despre România realizat de baronesa Emma Nicholson în cadrul Consiliului Europei a pus şi problema libertăţii presei, în afara semnalului pozitiv pe care raportorul pentru ţara noastră l-a dat în ceea ce priveşte situaţia copiilor instituţionalizaţi şi a atragerii investiţiilor străine. Problema libertăţii presei nu ar putea fi considerată o mare "chestiune", ca sa cităm un termen la modă, dar merită puţină atenţie.
      În chiar seara următoare intervenţiei baronesei Nicolson, în direct la ProTv, Andreea Esca a întrebat-o pe Dana Spinanţ, corespondentul ProTv la Strasbourg, ce a vrut să spună baronesa referitor la problema libertăţii presei. Iar răspunsul, cumva firesc, a fost că în România poate să scrie oricine despre orice, iar ziarele nu îşi asumă nici un fel de responsabilitate pentru ştirile şi comentariile pe care le difuzează.
      Am tot opinat despre diverse aspecte pe care le-am considerat deplasate din punctul de vedere al unei prese libere într-o ţară democratică. Am scris şi am comentat faptul că este inadmisibil să existe publicaţii în care oricine să poată fi făcut în fel şi chip fără ca autorul acelor rânduri să răspundă pentru mizeriile pe care le-a scris. La fel cum am scris şi despre aceea că nu există o preocupare din parte presei pentru formarea unor opinii sănătoase, pentru cultivarea unui spirit civilizat, pentru educarea cititorului prin ceea ce el consumă. Iar deşi semnalul dat de baronesa Nicholson m-a făcut să sper că se va spune lucrurilor pe nume, se pare că totul a fost un foc de paie. Pentru că nu cred că baronesa s-a referit la ceea ce Dana Spinanţ a declarat de la Strasbourg. Pentru că simt că în spatele acestui răspuns de circumstanţă stă un aspect mai sensibil, care va trebui abordat cu tact, în timp. Acela că dacă România va intra în Uniunea Europeană la un moment dat, ar fi bine ca bagajul cu care vine să nu fie greu de cărat pentru societatea occidentală. Ar fi timpul ca presa scrisă şi audio-vizuală din România să-şi înţeleagă rolul de motor al unei societăţi în care ea este singura formă obiectivă de opoziţie.
      Ca simplu cititor de ziare, ca parte a "eşantionului" cu care se prosteşte publicul acesta al înghiţitorilor de seceri şi ciocane, aş vrea să văd cum ziarele din România ajung să aibă o formă, un conţinut şi să nu mai fie doar un ghiveci de pagini colorate. Aş vrea să apuc ziua în care să pot simţi că din articolul pe care l-am citit se degajă acel "sense of wonder" care te face să vezi şi în ochii celorlalţi ceea ce tu ai văzut. Aş vrea să citesc articole în care se dau soluţii concrete şi nu doar lamentări sau atacuri la persoană. Aş vrea să asist la maturizarea presei româneşti şi cred că timpul cel mai bun pentru un astfel de proces este toamna...
      Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile din acest punct. Am lucrat printre străini şi am văzut că le trebuie ceva timp până spun lucrurilor pe nume. Aluziile sunt preferate unei abordări directe pentru a nu jigni pe cel cărora li se adresează. Dacă pornim de la această premiză, nu rămâne decât să sper că "partea română" va înţelege importanţa acestor aspecte şi că cineva, un nume de rezonanţă, va relua tema presei libere abordată "accidental" de raportorul special pentru România în Parlamentul Europei, baronesa Emma Nicholson.
     
     
      Chiar vreţi să devenim o ţară de disperaţi?
     
      Un apel adresat uneia dintre cele mai importante puteri în stat - citeşte presa - poate părea absurd. Un apel venit din partea unui individ neînregimentat politic ar putea fi interpretat ori drept dorinţă de promovare publică, ori ar putea trece neobservat. Articolul de faţă este scris pentru şefii de ziare, pentru directorii posturilor de radio şi televiziune, pentru oamenii spectacol care animă serile telespectatorilor, pentru cei care difuzează informaţie în spaţiul românesc, dar mai ales pentru cei care ar trebui să controleze informaţia transmisă către receptori. Către dumneavoastră.
      Presa scrisă şi vizuală abundă la această oră de ştiri halucinante. Catastrofele naturale, infracţiunile cotidiene constituie subiecte cu care debutează orice jurnal sau primă pagină de ziar. Motivul invocat de redactorii mass-media poate fi: Aceste lucruri trebuie aduse la cunoştinţa opiniei publice sau Acest tip de informaţie este cerută de consumatori. Din păcate, lucrurile nu stau tocmai aşa.
      Există o noţiune care necesită explicaţii. Subconştientul colectiv poate părea un termen abstract, o sintagmă aiuristică. Există la această oră o extraordinară tensiune socială produsă de starea precară a economiei româneşti. Oamenii sunt foarte abătuţi, sărăcia i-a sălbăticit. Dacă ieşi pe stradă, observi o încrâncenare zugrăvită pe feţele trecătorilor. Cu foarte puţine excepţii, românii sunt încruntaţi. În autobuze, tramvaie, troleibuze, în localuri publice, în casele lor, românii trăiesc o teamă nefirească.
      Ca simplu spectator la concertul cotidian al ştirilor şocante, cer presei să înceteze să înrăutăţească starea de spirit a populaţiei României! Este deja celebru fizicianul Hâncu de la Buzău, care a prezis un cutremur pentru 15 ianuarie 2000, cutremur care nu a avut loc. Orice individ cu pregătire medie ştie la ora asta că un cutremur de pământ nu poate fi prezis de nimeni, pentru că nu există tehnologia necesară. În momentul în care s-a mediatizat excesiv acest personaj a cărui cursivitate în exprimare i-ar fi putut da de gândit oricui, ceea ce s-a obţinut a fost o nefirească stare de panică pentru care nu Vergil Hâncu se face vinovat, ci ziarele, posturile de radio şi cele de televiziune care l-au luat în serios. Fără îndoială, legislaţia actuală nu permite tragerea la răspundere a redactorilor din mass-media care au amplificat până la saturaţie acest caz. Dar ceea ce s-a produs a fost un nou atac asupra subconştientului colectiv.
      Pe de altă parte, este nevoie de un control asupra decenţei exprimării în mass-media. Este inadmisibil să publici insulte grosolane fără ca nimeni să te tragă la răspundere. Orice copil care este în formare, poate citi aceste mizerii şi poate crede că bunul simţ de care i s-a vorbit este doar o minciună. Presa are şi un rol formativ asupra cititorului! Nu asta înseamnă libertate...
      În cele ce urmează voi încerca să explic sintagma "Subconştient colectiv". Imediat ce ieşi din România, te izbeşte curăţenia cu care te întâmpină "vestul", oamenii cu feţe destinse, casele parcă desprinse din poveşti. Ceea ce ne lipseşte aici este starea de a construi. Cheful de a clădi ceva. În momentul în care eşti bombardat cu ştiri şocante, există două variante: dacă eşti puternic te încrâncenezi în a lupta, iar în al doilea caz devii mai slab. Eşti un individ care nu face decât să trăiască în frică de mai rău. La adăpostul acestui concept se poate vorbi de o tendinţă controlată de haotizare a publicului. Şi ar exista o soluţie pentru ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple.
      Ceea ce propun este crearea unui Comitet de Monitorizare a Presei a cărui menire ar trebui să fie protejarea consumatorului de informaţia alterată. Informaţia este la ora asta o armă. Dacă nu este stăpânită, se întoarce împotriva oamenilor!
      Domnilor, nu lăsaţi ca dezorientarea să domine, pentru că ne pasc mari pericole. Avem nevoie de oameni care să reclădească această ţară. Avem nevoie de tineri capabili să înfrunte provocările societăţii informaţionale aici, în România şi nu aiurea în lume. Faceţi ceva pentru controlul migraţiei creierelor! Este foarte periculos acest joc de-a producătorul şi consumatorul de informaţie otrăvită. Este letal.
      În concluzie, acest comitet de control al presei ar trebui să facă o monitorizare a ştirilor care pot afecta subconştientul colectiv. Reporterii îşi vor continua munca de informare cu privire la absolut tot ce ţine de meseria de gazetar, însă ceea ce ţine de senzaţionalul ieftin va putea fi amendat. Cum vă simţiţi după un jurnal de ştiri în care vi se prezintă numai violuri, tâlhării, crime, sinucideri, catastrofe naturale? Acest tip de informaţie alterează personalitatea umană şi provoacă mutaţii. A se vedea "modelul american" după care se pare că mergem şi noi la nivelul presei, care a condus la crime în şcoli, toate petrecute cu o frecvenţă îngrijorătoare. Aici nu e vorba de capital politic, de distragere a atenţiei de la problemele cu adevărat importante, ci de viitorul acestei ţări. Chiar vreţi să devenim o ţară de disperaţi?
      Infracţiunile pot fi transmise direct poliţiei şi justiţiei, fără ca informarea de la ore de maximă audienţă să mai aibă loc. Şi numai în cazul în care nu se iau măsuri de către instituţiile abilitate, subiectul poate fi prezentat opiniei publice. Se poate organiza o cooperare între presă şi poliţie/justiţie, colaborare din care şi poliţia/justiţia ar deveni mai câştigată. Iar presa şi-ar proba rolul de a patra putere în stat.
      Acest apel are scopul să sensibilizeze factorii de decizie asupra controlului informaţiei difuzate în mass-media. Pentru sănătatea mintală a oamenilor şi pentru menajarea lor. Pentru că în ţară e nevoie de putere de creaţie şi deci de minte limpede!
     
     
      România în presa internaţională?
     
      Lumea se vaită... OF-OF-OF! Că de ce nu scrie presa internaţională despre România?
      Dacă ai norocul să poţi citi ce scriu ziarele lumii, vei înţelege la un moment dat că trăieşti undeva unde nu se întâmplă nimic. Lumea care funcţionează este ca un organism prin care curg fluxuri de bani. Cu cât curg mai mulţi bani, cu atât venele şi arterele acestui organism încep să prindă contur şi să se deseneze pe harta lumii ca nişte curbe care definesc traseele curselor aeriene ale marilor companii... Cu cât se pompează mai mult sânge, cu atât se scrie mai mult despre locul în care ajung banii, despre noile oportunităţi apărute. Pentru că în lumea civilizată legile sunt simple. Dar noi ne prefacem că realitatea e alta şi ne tot minunăm de ce nu se scrie nimic bun despre România...
      Dar nu suntem cumva norocoşi prin faptul că ne bucurăm de ignoranţa presei internaţionale? Ce-ar fi dacă marile ziare ale lumii ar prelua o ştire simplă, la întâmplare, dintr-un ziar românesc şi ar titra pe prima pagină că în România se fură orice, oricând, de către oricine ?!... Cine ar mai prefera atunci să vină să investească la noi?...
      Am tot vorbit despre lucrurile astea. Şi am început să cred că n-a fost în zadar. Mă bucur să văd poliţişti pe stradă, să văd maşinile de Poliţie patrulând pe cele mai ascunse străzi ale Bucureştiului. Mă bucur şi atât... Pentru că o statistică publicată în ziarele de azi spune că în Bucureşti se înregistrează 100 de spargeri de locuinţe într-o singură zi... Oare ce-ar gândi un cititor exotic despre România dacă ar da din întâmplare peste o asemenea informaţie?
     
     
      Crainicul bombardier şi momentele integrării
     
      Europa înseamnă pentru noi, într-un caz strict particular, un orizont care poate marca sfârşitul noţiunii de tranziţie. Stigmatizată de o gravă criză morală, societatea românească vede, după zece ani tulburi o fereastră care se deschide timid, oferind o privelişte liniştitoare. Fără a ignora evenimentul care a generat această deschidere, şi anume punctul Kosovo, tragic pentru locuitorii fostei Iugoslavii, şi asta din pricina unui dictator din clasa de personaje cu care suntem familiarizaţi, România s-a găsit în faţa unei şanse nesperate.
      Momentul declaraţiei ferme de susţinere a atacului NATO asupra Serbiei îl datorăm exclusiv vârfurilor politice. În ciuda lipsei de adeziune a locuitorilor ţării, liderii de la Bucureşti, mai bine informaţi şi mai puţin sentimentali, au ales bine de aceasta dată. Pentru occidentali, acest lucru a însemnat un semnal clar că aici, în sud-estul Europei, se naşte o generaţie care priveşte cu discernământ viitorul. Rând pe rând, personalităţi de prim rang ale politicii euro-atlantice au vizitat Bucureştiul aducând mesajul de recunoaştere a României ca potenţial membru al familiei europene. Însă această deschidere nu poate fi judecată arbitrar...
      Momentul Kosovo trebuie pus în continuarea politicii externe duse de Andrei Pleşu. Cu alte cuvinte, imaginea României a fost substanţial îmbunătăţită, deşi pe plan intern lucrurile au stat şi mai stau încă foarte prost.
      Dar ce oare i-a determinat pe liderii din vestul Europei să ofere această şansă României şi celorlalte state aflate în zona gri?
      S-au lansat, ca de obicei, sintagme pretenţioase: "România poate însemna piatra de încercare a Europei"... "România are două şanse: să devină perla Balcanilor sau să se scufunde definitiv în zona gri, de unde nimeni şi nimic nu o va mai scoate vreodată" etc., toate venite din interior.
      Nimeni şi nimic nu a tratat începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană drept un fenomen firesc, care avea să se petreacă mai devreme sau mai târziu. La noi poţi deveni miliardar peste noapte sau poţi ajunge în stradă la fel de repede, pentru că aşa ni se implantează în memorie seară de seară prin televiziune. "Poţi să te uiţi şi să câştigi pentru că ştii doar de la noi, ştii doar ceea ce-ţi spunem noi". Agresivitatea cu care informaţia se transmite receptorilor depăşeşte la această oră limita firescului.
      Trecerea bruscă de la situaţia internaţională care a generat primirea României în familia Uniunii Europene la formula agresivă a informării oamenilor prin televiziune pare a nu avea explicaţie. Însă stilul haotic de publicistică practicat la nivel de mass-media generează alterarea percepţiei firescului.
      Lipsa de legătură între instituţiile statului a dus la apariţia unui mod anormal de practicare a meseriei de ziarist. Nu numai în televiziuni s-a împământenit modelul fals al crainicului-bombardier. Un important ziar central are o filială în judeţul Prahova care se autointitulează "Şocul cotidian". Îşi pune cineva problema oare de ce are omul de rând nevoie de un şoc în fiecare zi? Nu este o exagerare, pentru că titlurile sunt căutat şocante. Şi oare cum te transformi dacă ai în fiecare zi un şoc? Nu cumva devii mai nervos, mai neliniştit, mai haotic? Nu cumva societatea este alterată de acest gen de informaţie?
      Eşti influenţat de oamenii cu care te întâlneşti. De imaginile pe care le vezi. De experienţele pe care le trăieşti. Te marchează politicul chiar dacă nu te interesează ştirile de la televizor. Pentru că legile ţi se aplică şi ţie.
      Atunci? De unde placiditatea cu care acceptăm ca felie de societate civilă acest haos propagat de crainicul-bombardier de la care ştii pentru că meriţi? De unde acceptul tacit la cvasinoncomunicarea interumană la care am ajuns în România după ce aşteptările ne-au fost înşelate de o clasă politică dominată de interesele de clan?
      Nu este o poveste science-fiction. Este un alt moment pe care îl putem depăşi. Pentru că e firesc să o facem. Orice altă explicaţie este doar indusă...
     
     
      Cât de proşti suntem?
     
      De regula, un popor prost este uşor de condus. Cu cât "cetăţeanul" este mai bătut în cap, cu atât "guvernantul" îl poate fraieri mai uşor, îi poate cere să achite taxe mai aberante. Este una din legile firii în democraţia de tranziţie care ne roade ficaţii.
      Un recent sondaj m-a lăsat fără replică. La întrebarea "Aveţi încredere în sondajele pe Internet?", 0.02 % au răspuns afirmativ, restul de 99.98 % afirmând contrariul. Un asemenea sondaj pus pe prima pagină într-un cotidian ... Necomentând acest sondaj, ziarul pare să susţină opiniile majorităţii, anume faptul că libertatea de expresie pe care Internetul o oferă individului este derizorie...
      Am dat foaia şi am văzut la pagina 3 că Mitică Dragomir a fost declarat "omul zilei" pentru că l-a întrebat pe Bölöni într-un limbaj pur dâmboviţean dacă pleacă sau nu la Sporting Lisabona. Ştiu, relaţiile se fac şi se desfac prin intermediul unui ziar, dar atunci cum rămâne cu formarea opiniilor, cu rigoarea care contrabalansează băşcălia care ne-a adus în situaţia de a ne fi ruşine că suntem români?! Oare o sumă de evenimente te poate determina să vinzi numai şi numai ceea ce publicul doreşte, lăsând la o parte verticalitatea pe care ţi-o oferă conştiinţa şi limpezimea prin care te-ai făcut remarcat? Oare poţi să renunţi la crezul tău, la puterea pe care ţi-o dă felul tău de a fi şi faptul că nu te-ai schimbat deşi au trecut peste tine anii, cu puţine bune şi multe rele, oare inteligenţa îţi îngăduie să treci în fugă peste un sumar care se vinde în aceeaşi măsură, indiferent ce pui în el?
      Acestea sunt întrebări retorice, fără o ţintă precisă. Poate fi un strigăt disperat care nu are prea mult de-a face cu realitatea zilei de mâine. Dar poate fi şi un semnal clar că indiferent dacă o spui sau nu, verticalitatea înseamnă adevărul faţă de tine însuţi...
      Rostul unui ziar nu este numai să pună în pagină subiecte care plac unora sau altora. Rostul unui ziar este să corecteze realitatea. Un om nu poate să meargă "cu jalba-n proţap" pe la Primărie, Prefectură, Poliţie sau alte instituţii publice numai de dragul de a obţine, de exemplu, nişte indicatoare plantate unde este nevoie de ele, pe stradă, în aşa fel încât să se poată parcă regulamentar în zone dens circulate... Un ziar poate să le aducă oamenilor normalitatea pe care legea o oferă dacă este respectată. Uneori e greu să mai lupţi cu morile de vânt când vezi că lupta ta e în zadar. Dar un ziar poate şi trebuie să reziste, pentru că un ziar formează oamenii.
     
     
      O revelaţie
     
      La mine a început prin muzică. În adolescenţă ascultam melodii americane şi le fredonam apoi în minte fără să înţeleg semnificaţia versurilor. Apoi am început să mă uit mai atent la televizor. După un timp, încercam să traduc simultan cu subtitrarea şi de multe ori reuşeam. Am pus mâna pe un manual de limbă engleză fără profesor şi am început să citesc. Am căutat cuvinte în dicţionar. Mai târziu am intrat la Automatică şi a trebuit să înţeleg cealaltă parte a limbii engleze, cea tehnică, deşi nu stăpâneam prea bine noţiunile non-tehnice. Iar acum înţeleg, vorbesc, scriu, citesc, dar cel mai bine mă descurc în... americană. Este o limbă în care merită să gândeşti.
      La un moment dat, Cornel Nistorescu şi-a scris obişnuitul editorial în Evenimentul Zilei. Acest editorial special s-a referit la solidaritatea americanilor după atentatele de la 11 septembrie. Într-o acţiune pentru strângerea de fonduri, cele mai cunoscute vedete ale show-biz-ului de peste ocean au făcut să vibreze sufletele a milioane de telespectatori. "Mut ca o stâncă", dl Nistorescu a urmărit la televizor acest concert şi a încercat să-şi explice ce anume i-a făcut pe americani să fie atât de uniţi, să formeze cozi mari pentru a dona sânge. Iar singura şi cea mai simplă justificare a solidarităţii americane a fost gândul că libertatea i-a făcut să se poarte astfel...
      Editorialul lui Cornel Nistorescu a făcut înconjurul planetei. Cititorii ediţiei electronice l-au trimis prietenilor şi undeva, cineva, l-a tradus în engleză, iar apoi l-a dat mai departe până ce... a ajuns pe masa preşedintelui Bush. De aici, cu menţiunea că provine dintr-un ziar românesc, acest articol le-a fost citit soldaţilor americani înainte de plecarea în misiune. A fost o bucurie imensă pentru autor, dar este o bucurie pentru România. Dl. Nistorescu afirmă că niciodată nu şi-a imaginat că articolele sale vor trece dincolo de graniţă. De fapt, exprimarea domniei sale este puţin mai plastică. Şi nu pot decât să mă înclin în faţa unei asemenea surprize. Este, de fapt, o revelaţie.
      Această întâmplare fericită trăită de unul dintre cei mai importanţi formatori de opinie din ţară trebuie înţeleasă ca un lucru frumos, simplu, care bucură. Pe mine m-a bucurat. Ca simplu cititor, ca jurnalist liber, ca român. Este un exemplu de normalitate, de libertate, de firesc. Povestea editorialului "Cântarea Americii" va rămâne şi se va aşeza alături de puţinele şi rarele acţiuni care te fac să fii mândru că eşti român. Că faci parte dintr-o naţiune de oameni care gândesc şi care îşi aduc fiecare contribuţia individuală la drumul greu pe care ţara îl face spre normalitate.
      Nu trebuie căutat nimic ascuns în această poveste. Nu este nimic de neînţeles şi de interpretat. Libertatea pe care o avem şi noi, aici, ne-a oferit un model de urmat şi de respectat. Nu sunt multe aspecte de salutat în presa liberă pe care o avem astăzi, dar acest manifest românesc al democraţiei, al luptei pentru libertatea de expresie, merită salutat cu toată căldura.
     
     
      Triumful ecranului democratic
      ...The triumph of the democratic screen ...
     
      Oare de ce nu s-o fi bucurat presa de la Bucureşti de succesul lui Cornel Nistorescu şi al României, după povestea articolului din "Evenimentul Zilei"? Povestea a fost frumoasă. Oricine şi-ar dori un asemenea succes. Numai ziarul care a găzduit, în România, pe prima pagină, editorialul cu pricina, i-a ţinut la curent pe cititori cu felicitările venite prin e-mail pe adresa redacţiei. N-aş judeca această tăcere dacă nu m-aş gândi puţin la maşinăria care a făcut posibil acest eveniment. Pentru că sunt atâtea articole care merită traduse în engleză şi date din e-mail în e-mail spre a ajunge... pe masa lui Bush Jr. "Curierul de seară", de exemplu, apare de atâta timp, dar nici un nume sonor al presei româneşti nu a catadicsit să-l salute pentru că dă prilejul oamenilor să se exprime liber... Artileria grea a sufletului românesc trage zi şi noapte foc după foc, iar fiecare dintre noi rămâne mut ca un bolovan văzând un film care vorbeşte despre perseverenţă, credinţă şi muncă, despre încredere şi succes, dar şi despre alte atrocităţi pe care le consumăm cu regularitate. Să explicăm tăcerea printr-un joc inteligent care a născut acest succes? Sau liniştea se exprimă prin moartea caprei vecinului?
      La Constanţa a avut loc prima ediţie a unui festival internaţional de... sex oral, organizată sub patronajul revistei Hustler, în România, după cum aflăm din "Evenimentul zilei". Ştirea te face să râzi dar luând în calcul şi alte aspecte, găseşti nimerit locul de organizare. Cum spunea un prieten din Danemarca, în România ai parte de sex oral la orice oră. Vânzătoarea de la magazin, funcţionarul căruia îi plăteşti taxele, vecinul de deasupra care te inundă şi-l doare în cot, administratorul de bloc care fură din banii de întreţinere şi apoi vine ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi îţi dă bună-ziua, mecanicul de la service unde te duci cu maşina în garanţie şi te tratează ca şi cum l-ai deranja din băşcălie, ANL-ul care îţi ia banii şi nu îşi asumă nici o responsabilitate pentru respectarea termenelor de livrare a construcţiilor, şoferii care te claxonează dacă nu ai demarat imediat ce semaforul s-a schimbat pe verde, preţurile nejustificabil de mari ale apartamentelor din blocurile Bucureştiului, nişte cutii de beton în care cumperi probabil aerul pe care urmează să-l respiri, şi lista continuă cu tot felul de alte exemple din viaţa cotidiană. Nu-i de mirare că la Constanţa s-a putut organiza un asemenea festival. Dar oare cum a fost posibil aşa ceva, când există o adevărată campanie de promovare a imaginii ţării în lumea civilizată?
      New York Times-ul continuă seria analizelor lui Thomas L. Friedman. Americanul de rând tocmai a aflat unde se află Afganistanul, Pakistanul, iar acum vede că doar "the old brits" sunt de încredere, ceilalţi aliaţi de conjunctură fiind demni de încredere numai contra cost şi în anumite zile. Tonul este pragmatic, vine dintr-o lectură avizată, iar rezultatul documentării se transformă într-un articol care susţine linia pe care s-a pornit. De acolo, de sus, există alb sau negru. Dar articolele lui Friedman rămân în continuare interesante.
      Rămânem martorii unui spectacol. Telespectatorii. Esenţa jocului de putere cu mulţi "subscriberi". "Adevărul" este acelaşi, îl găseşti în orice editorial, pe orice zid, la fiecare intersecţie. Plăcinta e mare, iar feliile se taie continuu, pentru că şi Pământul se învârte la fel. Rămâne la latitudinea fiecăruia ce consideră a fi sau a nu fi important. Oricum, nemulţumiţilor li se poate oferi un proces al săptămânii.
      "Imagine the peace. Forget the oil addiction!", scrie pe protestul unui participant la demonstraţiile pacifiste de la New York. Iar ofensiva americană din Afganistan dă rateu după rateu. Nici o asemănare cu Iugoslavia? Parcă şi atunci erau ţinte atinse din greşeală. Prevăd o acalmie care se va spulbera printr-o nouă creştere a preţurilor. În definitiv, când mergi să iei benzină, n-are sens să ştii câţi litri "bagi". Tot o bancnotă de 100 sau poate două vei cheltui...
      "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor"...
     
     
      Pilula amară de la fundul grămezii
     
      Articolul lui Tony Judt, publicat de The New York Review of Books, nu a rămas fără ecouri în presa de la Bucureşti. "Evenimentul zilei" l-a preluat în chiar ediţia de a doua zi şi a publicat traducerea în limba română. Din păcate, nici o dezbatere publică de televiziune nu a luat în discuţie acest eveniment. Au fost mai importante meciurile din grupele ligii campionilor sau filmele artistice. Un nou indiciu din care reiese ca în ciuda politicii de apropiere cu structurile EU sau NATO, societatea civila din România este departe de corespondentul ei din lumea civilizată.
      "Romania: Bottom of the Heap" este doar o privire din exterior asupra realităţilor româneşti. Remarcabilă este documentarea asupra subiectului dar şi tonul cu care se încheie acest rechizitoriu. Promisiunea Europei reprezintă singurul motiv ce face inima României să bată în continuare pentru lumea civilizată. Guvernanţii români ştiu acest lucru. Şi mai ştiu cum au reuşit să câştige alegerile într-un moment când singura alternativă electorală era Corneliu Vadim Tudor, votat de un număr mare de conaţionali.
      Citit cu atenţie, articolul lui Tony Judt este important nu numai prin faptul că prezintă realităţi istorice româneşti pentru un public global. Dar şi mai important este simplul fapt că vorbeşte despre România pe parcursul a 13 pagini (A4 - n.m.) şi că spune negru pe alb că succesul aderării României la UE este un adevărat test pentru însuşi conceptul de Uniune Europeană.
      Într-adevăr, România are nevoie de o pauză. Frica de a cădea din rândul ţărilor civilizate este reală, după cum subliniază şi dl. Judt. România are nevoie de o relaxare în rândul populaţiei sale, pentru că anii de evenimente care au sfidat raţionalul şi au conturat politici care nu au avut nimic în comun cu normalitatea, s-au repercutat asupra psihicului colectiv. La ora asta exista o anormală agresivitate în ceea ce reprezintă relaţiile interumane din România. Trecerea de la comunism (mult diferit ca realitate de ceea ce a fost în celelalte ţări din vecinătate) la capitalism, încă în curs de desfăşurare, scoate în evidenţă lipsa de respect pentru celălalt, ignorarea oricăror percepte ale bunului simţ şi constituirea unor structuri de interese care nu pot fi găsite niciunde în statele UE.
      România este altfel nu numai pentru că a fost umilită constant de marile puteri. În principal, România este altfel pentru că nu a avut poate niciodată un sistem de valori compatibil cu cel al ţărilor din UE, deşi aspiraţii pro-europene au existat dintotdeauna.
      Deşi la fundul grămezii, deşi o pilulă amară pentru UE, România îşi are şansele ei de a se integra în rândul democraţiilor europene, iar aceste şanse au fost considerabil mărite în urma undei verzi date de noua administraţie americană cu privire la apropiata extindere a NATO din 2002.
      Articolul lui Tony Judt este important pentru că vorbeşte mult despre România...
     
     
      Sărbătorile de imagine
     
      Ar trebui ca la sfârşit de an să lăsăm la o parte răutăţile şi să devenim pentru câteva zile mai buni şi mai calzi. Ar trebui ca Sărbătorile de Iarnă să aducă liniştea şi curăţirea care dau putere pentru anul care vine. Ar trebui ca vacanţa de Sărbători să se transforme într-un bilanţ a ce a fost bun şi ce a fost rău în anul trecut.
      Sărbătorile par triste în ţara care nu ştie nici după 12 ani cine au fost teroriştii. La fel, par triste pentru că viaţa s-a transformat într-un joc de-a imaginea, unde nu mai contează conţinutul, ci doar forma problemei. Avem de-a face cu un incident anormal, îl mediatizăm şi gata. Dar asta nu-l rezolvă, ci doar dă impresia că "se ştie". O frecţie la un picior de lemn. Până şi presa scrisă, singura formă credibilă de opoziţie din România, s-a alăturat jocului de-a imaginea, joc ce aduce banii care o fac să funcţioneze. Au apărut site-urile profesionale ale ziarelor de mare tiraj, rubricile standard, informaţia standard, logo-urile standard, şi doar statisticile spun că e mai bine...
      Am senzaţia că vocea presei s-a estompat în faţa sistemului de imagine. Nu mai contează cine ce spune, nu mai contează unde şi de ce se întâmplă, a ajuns să conteze doar frecvenţa cu care ştirile "care îţi prezintă lumea fără să o judece" ajung pe sticlă.
      Cineva spunea într-o intervenţie matinala la Antena 1, un telespectator, că românii nu gândesc la fel, nu au aceleaşi priorităţi, dorinţe, principii. Şi, într-adevăr, oriunde te-ai duce în lumea civilizată, oamenii vorbesc aceeaşi limbă, indiferent de limba vorbită la propriu.
      Nu se pot obţine rezultate corecte câtă vreme va rămâne funcţională dezordinea din ţară. România înseamnă astăzi, de fapt, Bucureştiul şi câteva alte oraşe mari, Timişoara, Constanţa sau Clujul. Priorităţile omului simplu sunt departe de NATO sau de Uniunea Europeană, acestea reprezentând probabil priorităţi ale Primului Ministru sau ale Ministerului de Externe. Există o prăpastie între guvernarea României, aici incluzând opoziţia şi tot actul parlamentar, şi ţara în sine, oamenii cu problemele lor simple care sunt departe de proiecte de genul Dracula Park. Relevant este aici numărul mare de investitori într-un proiect care nu are precedent pentru viabilitate.
      Toată lumea râde, cântă şi dansează... Din când în când mai apare, ca o piatră aruncată în oglinda lacului în care ne privim feţele sulemenite, ştirea cu jaful armat, cu explozia de pe Calea Victoriei sau cu Vadim care face show din nou. Cred că naţia asta din care fac şi eu parte s-a obişnuit să uite repede, să şteargă cu buretele tot ce a fost de neînţeles sau de neînchipuit, dar s-a întâmplat. Ca nişte oameni care trăiesc clipa pentru că nu cred că îi aşteaptă ceva mai bun mâine. De aici până la fundamentalismul terorist nu e cale lungă. Iar peisajul social şi politic, televizat şi caricaturizat în presa centrală, face ca viitorul să sune nu bine, ci să clincăie, ca şi cum Moş Crăciun ar da cu karata într-un brad cu totul şi cu totul de aur...
     
     
      Pompierul atomic şi miliardarul simpatic
     
      Există la momentul acesta mai multe jocuri de televiziune care au ca subiect cultura generală. Unul este "Vrei să fii miliardar" de la Prima TV, altul - "Lanţul slăbiciunilor", la Pro TV, iar lista poate continua cu alte producţii apărute şi pe alte canale româneşti după principiul "dacă ei dau, dăm şi noi". Lumea se uită, jocurile au popularitate, cartelele de participare se vând, telefoanele cu 89 sună. Sau, mai simplu, se organizează o preselecţie, iar omul vine şi se bucură dacă este admis în platou.
      Toate bune şi frumoase. În definitiv, ambele părţi au de câştigat de pe urma jocului, participantul poate obţine nişte bani, iar organizatorul se înfruptă din feliile de publicitate.
      Dar jocul în sine are vreun sens? Dacă ştii ce capitală are Lesotho sau cum i se mai spune zambilei în termeni populari sau în termen de câteva secunde poţi să dai răspuns la nişte întrebări aiuristice, din domenii care nu au nici o legătură unul cu altul, înseamnă că ai cultură generală sau înseamnă că eşti varză? Nu cumva jocul de televiziune exploatează prostia participantului?
      Sigur, un joc de televiziune este un joc şi atât, iar participarea poate însemna fie un câştig material, fie mulţumirea că ai apărut la televizor (acest instrument diabolic de construit credibilitate), fie că te-ai aflat preţ de câteva minute în preajma unei vedete de televiziune. Toate aceste "beneficii" fac parte din recuzita jocului din care singurul câştigător este postul de televiziune. Pentru că atâta vreme cât există politică, există şi televiziune şi, implicit, jocul de cultură generală.
      Jocul în sine este amuzant. Deşi, de exemplu, Andrei Gheorghe nu se oboseşte să-şi mascheze aroganţa, lumea dă buluc pentru a fi acolo, lângă el, în platou şi a-i răspunde la orice întrebare adresată răstit. Aici vorbim de cel mai "dur" joc de televiziune, unde un singur concurent câştigă, iar "echipa" decide cine va fi acesta. La sfârşitul fiecărei reprezentaţii, Andrei Gheorghe face cu ochiul, însă acel zâmbet de final nu poate masca rictusul autentic, de cinci stele. De cealaltă parte, Virgil Ianţu este uman nu pentru că ar juca vreun rol, aşa cum nici Le Pen nu este în finala pentru prezidenţialele franceze pentru că s-ar amuza. Singura diferenţă între "Lanţul slăbiciunilor" şi "Vrei să fii miliardar" este că primul doar creează o tensiune artificială care nu poate decât să-l amuze pe telespectator şi să-l crispeze pe naivul care s-a dus în platou. "Vrei să fii miliardar" are decenţa de a respecta concurenţii, fiind construit pe ideea că inteligenţa rămâne o virtute chiar şi într-un joc de televiziune.
      Am luat la puricat cele două jocuri pentru că doar la ele m-am uitat. Privindu-le, mi-am adus aminte de un pasaj din "Farenheit 451", unde "familia" (televizorul) îţi spunea ce e bine pentru tine, iar jocurile de cultură generală erau explicate de un omuleţ care trăia retras şi care încă mai putea să gândească cu mintea lui. Daca despre "Vrei să fii miliardar" pot spune că mai are o urmă de umanitate în el, "Lanţul slăbiciunilor" seamănă cu un pompier care este trimis să provoace incendii în casele care încă mai adăpostesc biblioteci. Dar în publicitate, tot ce contează este să se vorbească despre produsul vandabil...
     
     
      Realitatea dezarticulată
     
      Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când se face ora talk-show-urilor, încep să "zap"-ez de pe un canal pe altul în căutarea unui subiect care să mă facă să urmăresc dezbaterea. Multe nopţi m-am chinuit să evit reclamele halucinante, aceleaşi pe toate canalele, să mă strecor printre scârboşeniile de spoturi plătite cu sute şi mii de dolari, să mă ascund din calea invaziei de produse care te înhaţă dacă nu eşti bine prins de mânerele fotoliului. Nopţi în şir m-am ferit de certurile formatorilor de opinii, sărind dintr-o barcă într-alta, până ce m-am scufundat finalmente răpus de somn între pernele care miros a... detergent obişnuit. Iar a doua zi am luat-o de la capăt, fără să mă pot rupe din vraja zap-ării, fără să mă pot stăpâni, de parcă acolo, pe sticlă, la talk-show, aş fi putut afla ceva important pentru mine.
      Zilele s-au scurs, ştirile s-au suprapus, scandalurile s-au înteţit, s-au înmulţit, s-au eviscerat, s-au decorticat, iar eu am ajuns să nu mă mai intereseze ce se dă seara la talk-show. O fi bine pentru mine, o fi rău pentru talk-show? Greu de spus...
      Uneori mă gândesc la realizatorul de talk-show ca la directorul de ziar. Pentru mine sunt fiinţe mediocre, vânători de senzaţional, nişte roboţei care s-au desprins de magia meseriei pe care o practică şi au intrat în rutina celui care aprobă, încuviinţează sau contrazice. Fără să se mai implice. Emisiunile lor sunt bărci de hârtie pe fluviul informaţiei disparate. Sunt corabii cu pânze navigând pe râuri de cerneală electrică. Cu toţii afişează numere de telefon, arată o scârbă faţă de timpul care îi presează, nu au timp mai deloc să ia în discuţie opinia telespectatorului. Pentru că nu e important ce crede telespectatorul, ci este important ce va crede el mâine.
      E important să vină ştirea. Naşterea ei este fără dureri, se caută, se vânează şi se dezvăluie. Rapid, sacadat, fără să fie judecată. Din concertul de ştiri se propagă sunetul informaţiei, ca şi cum pe această melodie vor dansa neuronii de telespectator într-o beţie fără margini. Realitatea se dezarticulează sistematic, concentrat, cu simplu scop de a te face să uiţi ce a fost ieri şi să dai atenţie la ce e azi. Astfel, scandalurile devin marfa cea mai căutată, cea mai bine vândută, pentru că te fac să trăieşti clipa şi să nu-ţi pui întrebări fără răspuns.
      Din polul plus, televiziunea se vede ca o maşină de imbecilizat masele. Doar uneori, foarte rar, apar pe sticlă figuri care te fac să crezi că merită să plăteşti un abonament pentru societatea naţională de televiziune, dar şi un abonament pentru firma de cablu. Deşi, după cum stau actualmente lucrurile, mai normal e să fii tu cel plătit pentru că te uiţi la emisiunile lor.
      Realitatea dezarticulată te face să îţi pui întrebările pe care trebuie să ţi le pui. Orice altă abordare a stării de fapt este pură "scenarită"... O boală care se tratează prin "zap"-ing, de obicei seara, la talk-show...
     
     
      "Tocşoul" groparilor
     
      Din 149990 lei de care am pus benzină fără plumb, 26076 lei constituie taxa de drum, iar 19785 lei înseamnă TVA-ul. De banii ăştia am "băgat" 8,62 litri de benzină. Pe urmă m-am suit la volan şi mi-am dat seama că îmi scârţâie toba de eşapament. Am coborât şi m-am uitat sub maşină să descopăr cauza. Toba de eşapament scârţâia pentru că unul din punctele care o fixau sub maşină se slăbise, şi asta mai mult ca sigur din cauza gropilor din asfaltul pe care circul şi pentru care plătesc taxa de drum...
      Bulevardul Mihai Bravu din Bucureşti este o stradă plină de gropi, plombe, capace de canal ieşite, movile de asfalt umflat pe care, oricât de maestru ai fi, nu le poţi ocoli. Calea Moşilor din Bucureşti a ajuns o veritabilă trambulină continuă, încât după fiecare ieşire dintr-o asemenea groapă te bucuri că ai rămas teafăr. Poliţistul veghează ca nu cumva să nu dai prioritate la vreun pieton care traversează "regulamentar", iar dacă tu nu l-ai observat pentru că erai ocupat cu slalomul printre gropi, nu trebuie decât să predai carnetul supus, pentru că legea e lege, nu-i tocmeală...
      Aşadar plătesc taxe ca un dobitoc, iar banii ăştia se duc unde nici dracu' nu ştie, că în străzile Bucureştiului nu intră. Iar domnul Primar General nu conteneşte cu apariţiile televizate în care-l împroaşcă pe Premier cu tot ce-i trece prin minte, de parcă io, contribuabilul imbecil, plătesc taxe ca să-l văd pe dom' primar la tocşouri!
      Daca mai e cineva care citeşte acest articol şi simte că am dreptate, îl invit să-mi scrie, să facem o listă cu cei care s-au săturat să dea banii pe tocşouri şi să cerem să nu ni se mai oprească taxa de drum din preţul benzinei, pentru că nu mai vrem să aruncăm cu banii pe minciunile edililor Bucureştiului.
      Mă abţin cu greu să nu-i înjur şi în scris pe toţi ale căror nume îmi vin în minte în momentul ăsta. Dar îi asigur că-i înjur cu sete de câte ori intru într-o groapă pe care n-am cum s-o ocolesc din cauza traficului infernal de pe străzile Bucureştiului. Domniile lor, edili, guvernanţi, miniştri, ministrese, deputaţi, senatori, toată liota de demnitari cu salarii de zeci de milioane, probabil plutesc într-o lume paralelă de nu sunt deranjaţi de acest Bucureşti care a devenit un oraş prin care numai oamenii cu probleme psihice se mai încumetă să circule cu maşinile. Ce mă bucură însă este fervoarea cu care se dezbat la tocşouri tot felul de subiecte neapărat şocante, dar care se petrec numai în capetele înfierbântate de politicieni care mai mult latră decât să-şi vadă de treburile pentru care sunt plătiţi de proştii ca mine, prin taxele pe care ni le iau complet legal.
      Iar peste câteva zile or să vină şi recenzorii, ca "să mă număr printre ei", după cum spune sloganul imbecil sub care se desfăşoară campania. Oare pe ce lume trăiesc aceşti oameni care-şi închipuie că bucureşteanul - sictirit de toate mizeriile pe care trebuie să le plătească sau să le înghită - le va da drumul în casă acestor recenzori şi-i va informa cu zel până la ultima picătură de lapte supt de la mamă-sa?! După ce a văzut pe toate canalele de televiziune, la ore de maximă audienţă, totul despre psihologia crimei, vă asigur eu, domnilor recenzori, că nu veţi fi primiţi în casele oamenilor decât dacă veniţi cu poliţia şi vă anunţaţi telefonic înainte. Exceptând situaţia în care veţi face recensământul pe Planeta Marte, pentru că nu reiese deloc din campania publicitară ce câştigă omul dacă vă spune vouă ce salariu are sau dacă locuieşte sau nu cu acte în regulă...
      Am senzaţia că idealul aderării la NATO sau la UE vă face, domnilor edili (ca să citez un nebun sadea, mare om - mare caracter...), să credeţi că NATO şi UE vă vor astupa gropile, vă vor face site-uri pe Internet, unde să mă auto-recenzez fără să vă primesc în casă sau să vă văd mutrele cu care vă bateţi joc de mine, contribuabilul imbecil, sistematic, vă vor spune cum să evitaţi cozile la care eu stau ca prostul ca să-mi plătesc taxele, iar voi mă trataţi tradiţional, cu fundul, sau vă vor spune de la obraz să lăsaţi potlogăriile şi să vă ţineţi de treaba pentru care sunteţi puşi acolo, nu pentru scandal - ceea ce ştiţi cel mai bine să iscaţi pentru a strânge "capitalul de imagine".
      Mai uşor cu bătaia de joc, că lumea vă ştie ca pe nişte cai breji, iar dacă nu intrăm în NATO sau în UE, nu voi veţi avea de pierdut, ci proştii ca mine care au sperat că dacă rămân în ţară vor avea până la urmă şansa să trăiască decent, fără circul vostru şi fără gropile voastre!