POLITICE

      Pericol de radioactivitate !
     
      Cum priveşti din spate prezentul în care se zbenguie zglobie ţara noastră de politicieni şi aurolaci, parcă îţi vine să ieşi în piaţă şi să declami : "Noi am fost grânarul Europei! Noi i-am ţinut pe turci secole de-a rândul ţintuiţi sud-estului, protejând binecuvântata Europă! Noi avem cea mai temerară echipă de fotbal din sud-estul de continent!"...
      Ah, cum aş mai citi o carte de istorie pe care eram nevoit s-o învăţ la şcoală şi s-o declam acum în faţa lui Vadim, a lui Diaconescu, a lui Roman ori Iliescu, Meleşcanu sau Severin, în faţa reporterilor frunză şi iarbă care strâng informaţiile astea halucinante pe care trebuie să le vizualizez în trecere pe lângă orice tarabă... Sau poate vânzătorilor de ziare, lor, ghemuiţi în rânduri de haine peticite, cu zâmbetul pe buze, indiferent de încruntarea care li se sapă dăltuit în jurul ochilor. Cum le-aş mai spune oamenilor ăstora că am fost MARI, URIAŞI, INCREDIBIL DE NECLINTIŢI, şi că nu este chiar aşa de rău cum se vede pe stradă, că oamenii nu sunt EXTRAORDINAR de săraci, că avem multe posturi de televiziune şi o presă dinamică şi că tot răul e spre bine, că tinerii întregi la minte, absolvenţi de facultate abia ieşiţi de pe băncile şcolii şi intraţi în fălcile pătrăţoase ale societăţii româneşti s-au hotărât să nu se lase pradă acestei alienări dirijate cu zâmbetul pe buze de politicienii noştri... Că se decid să plece din ţară, aşa cum şi bunicii lor au făcut-o...
      Pe toţi aceşti ipochimeni fără pic de conştiinţă aş vrea să-i privesc în ochi !
      Dacă aş avea o casă, i-aş invita la mine pe bipezii ăştia guşaţi pe care-i văd seara la televizor. I-aş aşeza pe fiecare pe câte-un scaun şi aş trece în tăcere pe lângă ei, fără să le adresez nici măcar o vorbă, privindu-le licărul dement din adâncul irişilor. M-aş gândi la copiii sărmani care trec munţii şi dealurile prin hârtoape care n-or să cunoască în vecii vecilor asfaltul. M-aş gândi la bătrânii piperniciţi, cărând pâinea pe lângă pereţii blocurilor ce explodează ca nişte urlete demente. La bolnavii din spitale, ajunşi la mila unor personaje care fără un zece mii pus în buzunarul halatului îi lasă să moară în cele mai atroce dureri. La copiii fără copilărie care cerşesc, contorsionaţi, ca nişte împletituri vii de oase, în Metrou, tramvai sau autobuz.
      Aş trece încet pe lângă fiecare personaj din ăsta de coşmar, i-aş atinge în treacăt pântecele, i-aş pipăi ceafa, i-aş mirosi aburii de
      colonie scumpă. În definitiv, pentru fiecare dintre ei am plătit măcar un metru de deplasare în străinătate, un gram de icre de Manciuria, un minut de dezbatere parlamentară. Aş lua o probă din ţesutul fiecăruia, aş duce-o la un prieten de-am meu, biolog, să-mi spună la ce concluzie a ajuns în urma studiilor cu microscopul electronic. L-aş întreba dacă e nevoie de disecţie pentru a înţelege ce fel de animale ne conduc astăzi destinele.
      Din nefericire, însă, nu am o casă atât de spaţioasă. Din nefericire, n-am să apuc să privesc în ochi pe niciunul dintre ei. Şi poate e mai bine aşa, pentru că de la o astfel de experienţă mi s-ar putea trage o creştere a nivelului de radioactivitate în sânge. Şi m-aş transforma într-unul ca ei...
     
     
      Un popor slab
     
      La mult timp după căderea zidului Berlinului, ne întrebăm de ce am ajuns să fim arătaţi cu degetul în Europa... Motivele se cunosc. România nu este în stare să-şi rezolve singură problemele. România este un stat care nu se poate conduce singur.
      De ani de zile, ziaristul Cristian Tudor Popescu subliniază fenomenul disoluţiei autorităţii statului român. Guvernanţii României nu au comentat niciodată acest tip de declaraţie aparţinând prestigiosului gazetar de la "Adevărul". Totuşi fenomenul este nu numai real, ci de-a dreptul înspăimântător. Poliţia este depăşită de infracţionalitate. Justiţia dă verdicte aberante. Sănătatea oamenilor este precară. Profesorii nu îşi primesc salariile la timp cu lunile. Forţa de muncă din sectoarele de stat nu îşi încasează drepturile băneşti iar pentru a obţine majorările salariale fireşti adaptării la inflaţia galopantă, oamenii sunt nevoiţi de fiecare dată să iasă în stradă. În România lui 1999 s-a ajuns la situaţia în care pentru a beneficia de drepturi elementare trebuie să iniţiezi mişcări de stradă...
      Nu am avut niciodată parte de o prezentare sinceră a motivelor pentru care s-a ajuns aici. Într-un imaginar sondaj de opinie, procentul majoritar ar fi, probabil, incompetenţa guvernamentală şi parlamentară.
      În Cehoslovacia anului 1989, sloganul sub care s-a realizat revoluţia de catifea a fost Dragoste şi Adevăr. Cehia de astăzi se numără printre ţările fruntaşe care s-au apropiat simţitor de democraţiile occidentale. În România lui 1999 nu poate fi vorba despre dragoste sau adevăr. Dragostea ar însemna dragostea pentru cel condus, ar implica o judecată lucidă în cele două camere ale Parlamentului. Fără îndoială, dacă ar fi fost vorba despre Dragoste sau Adevăr, premierul Radu Vasile nu ar fi anunţat în vinerea groaznicului cutremur din Turcia că "Guvernul României se va întruni în şedinţă extraordinară luni pentru a analiza posibilitatea trimiterii de ajutoare umanitare pentru poporul turc." Este primul exemplu care îmi vine în minte. Pentru că exemple sunt multe. Cum este oare posibil ca pentru şomerii care aşteaptă ajutorul de şomaj să nu mai fie 200.000 de lei, iar pentru un director de întreprindere aflată în "proces de privatizare" salariul lunar să ajungă la 300.000.000 de lei ? Cum este posibil ca fiul premierului să se afişeze la volanul unui Chrysler de 800.000.000 de lei într-o ţară în care orfanii nu au ce să mănânce şi unde să doarmă iar cei care muncesc au un salariu mediu pe economie de 1.300.000 de lei ? Aici apar ca o gelatină - MINCIUNA, MIZERIA, DISPREŢUL FAŢĂ DE OAMENI...
      Canada anului 1999 a adoptat un proiect prin care se dublează numărul emigranţilor acceptaţi. De ce au făcut Canadienii asta? Pentru că oamenii aceia ştiu că progresul societăţii este dat de indivizii educaţi. România încă mai are, miraculos, în ciuda vieţii mizerabile pe care suntem nevoiţi s-o ducem, tineri extrem de capabili. Deşi majoritatea pleacă din ţară în anii imediat următori terminării facultăţii... Vin străinii în ţară şi ni-i iau, zâmbind. Şi zâmbesc din pricina uriaşei noastre prostii...
      Suntem un popor slab. Nu cărţile de istorie ne vor ajuta să redevenim demni. Nu simpozioanele sau valurile de şampanie vărsate pe străzile noastre mizerabile. Ne-ar mai putea ajuta o boare de vânt care să vină peste faţa României şi s-o trezească din somnul ei de... veci.
     
     
      Bizonul de export
     
      Începând cu 25 decembrie 1989, România a exportat sistematic bizoni. Practic întreaga producţie autohtonă de bizoni purpurii a luat drumul străinătăţii. Exemplarele albe s-au dovedit neînsemnate în raport cu procentul covârşitor de animăluţe colorate care au invadat pieţele vestului sălbatic. Am încercat un exerciţiu de memorie pentru refacerea traseelor alese de bizonii purpurii în temerara tentativă de cucerire a Europei. Am avut un bizon de categorie grea care s-a folosit de toate pârghiile, frâele şi hăţurile legale la acea dată. O vreme a părut bizon alb. Dar pentru foarte scurt timp. De fapt, un bizon alb este foarte bine primit de cancelariile occidentale. Lucru cunoscut şi la Bucureşti. Bizonul nostru naţional, întruchipat de legalitatea investiturii într-un scaun de lemn sculptat, s-a scărpinat din nefericire în nas în timpul unei mineriade şi şi-a pierdut din imaculare. La aproape unsprezece ani de la investitură, bizonul, devenit purpuriu, încerca să facă uitată imaginea nărilor căscate ameninţător către vest şi îşi ascunde mâinile la spate când dă declaraţii, din ce în ce mai puţine în ultimul timp... O lume paralelă, de-a dreptul science-fiction, animată de o zvonistică furibundă, justifică procentele de bizoni susţinători ai redecorării României în culorile de dinaintea scărpinării în nas. Din păcate, evreii, francmasonii şi Belbo Atipal au reuşit să întoarcă armele împotriva bizonizării României şi în mare parte au reuşit. Mai e de luptat până la victoria totală. S-au stabilit şi primele de joc. În seara asta se dispută un meci important între mâncătorii de fasole bătută şi devoratorii de săpunuri roz. Arbitrează un prim ministru care a scuipat un sâmbure de cireaşă pe jos, în copilărie.
      Bizonizarea va eşua. Cineva străin de locurile noastre îmi spunea că lucrurile se îmbunătăţesc aici pe zi ce trece. Respectivul este vândut triburilor războinice care doresc să ne fure specificul naţional. Ba chiar, dintr-o informaţie pe care am primit-o în piaţa Obor, se pare că în luna august se va produce o scenă de alcov în Drumul Taberei, în apropierea fostei pieţe Maghiarosz.
      Bizonii purpurii se tem de coada cometei. Iar Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie a anunţat că o stea căzătoare a putut fi lesne confundată cu o cometă în aceeaşi seară în care un OZN a fost, de fapt, un balon meteorologic. Totul se întâmplă de fapt în alt timp şi cu alte personaje...
     
     
      Kafkienii sau mitologia minciunii
     
      Acţiunea începe în decembrie 1989, în momentul în care din corpul lui Nicolae Ceauşescu se scurge ultimul fir de viaţă. Consoarta lui, fostă savantă de renume mondial şi reputaţie internaţională, zace alături, într-o baltă de sânge, aşteptând încă dovada...
      Plutonul de execuţie priveşte parcă neîncrezător corpurile neînsufleţite ale celor care i-au condus până ieri. Executanţii clipesc timid neştiind sigur dacă au ucis adevăraţii dictatori sau doar o pereche de sosii, despre care se bănuia că existau. Neîncredere se citeşte şi pe chipul comandantului de pluton. Neîncredere se vede şi prin ecranul televizorului, în casele celor care vizionează cum lumea se împarte din nou peste capetele lor.
      George Orwel râde dintr-un univers paralel. Cizma, a cărei formă a intuit-o perfect, calcă la Bucureşti peste feţele transfigurate a 23 de milioane de abulici aflaţi într-o letargie pe care n-o poţi întâlni nicăieri altundeva în lume. Blocurile de beton îşi scurg valurile de igrasie în stradă. Duşi de apele mizerabile, pe la Universitate, la Sala Dalles, în clădirea Comitetului Central, aleargă revoluţionarii, animaţi de cuiele pe care le simt în coaste şi de un sentiment de ură pe care cu greu şi-l pot masca. Cad seceraţi de gloanţele venite de pretutindeni, omorâţi de teroriştii care nu există şi nici nu vor exista vreodată. Se nasc eroii revoluţiei române, cei pentru care se va construi un cimitir, cei pentru care se vor aprinde lumânări atunci când noii conducători îşi vor aminti, pătrunşi de "emoţie". Cei care au fost trimişi în moarte pentru că nu au stat liniştiţi acasă, în faţa micilor ecrane, să admire splendida mascaradă transmisă în direct la CNN şi la Televiziunea Naţională.
      Dan Iosif dirijează fluxul de figuranţi din preajma lui Ion Iliescu. Individul românesc, imbecilul care iese bucuros şi credul în stradă, fără măcar să-şi închipuie că vor urma ani în care cuvintele se vor transforma în înşiruiri de litere lipsite de semnificaţie, mioriticul care s-a hrănit din manualele impuse în şcoli de către profesori îndoctrinaţi şi învăţaţi să predea cu pumnul, el va fi protagonistul "evenimentelor" din decembrie 1999, despre care nimeni nu va şti vreodată ce au fost cu adevărat.
      Apocalipsa începe. Cu 10 ani înainte de previziunile biblice. Într-o ţară în care mizeria se acceptă cu zâmbetul pe buze, aici unde se naşte un zvon la o jumătate de oră, în ţinutul minciunii şi al manipulării prin haos.
      Se naşte mutantul abisal, pruncul bastard apărut din igrasia blocurilor, din mirosul de caltaboşi, din izul de putrefacţie al unui neam bolnav. Numele şi prenumele său - CLASA POLITICĂ. În pântecele lui se zbat sute de partide, formate din descendenţii colonizatorilor care i-au înfrânt pe daci la Tapae. Mincinoşi, leneşi, hoţi, mizerabili, profitori, conturează organele interne ale clasei politice. Ursitoarele prezic: acolo este locul tău. Acolo poţi spune orice enormitate, fără nici o teamă. Dă-le ceea ce le place cel mai mult. Dă-le mizerie, circ, spune-le astăzi ceva şi mâine revino cu varianta total opusă. Fii cât poţi mai lipsit de scrupule şi te vor urma ca vitele, pentru că au o dragoste nepământească pentru oi, vaci şi pentru porci. Le place băutura, le plac curvele, le place să strige URA! URA! URA! şi le place să aplaude. Acolo este destinul tău. Urmează-l!
      În anii care vin, se vorbeşte despre evenimentele din decembrie 1989. Tătucul Iliescu semnează un tratat cu Mihail Gorbaciov prin care promite că atâta timp cât va fi el la putere, ţara nu se va depărta de Moscova. Şi clatină din cap şi te prinde de cot, şi-ţi şopteşte la ureche că opoziţia destabilizează ţara. Siviu Brucan vine la televiziune şi îşi alege bine cuvintele. I se cere să spună câte ceva, dar să nu vorbească prea mult despre ce nu trebuie. Apa rece ţine de foame la poporul de telespectatori care abia aşteaptă să se îmbogăţească de pe urma televiziunilor. Dinescu se ascunde în Academia Caţavencu, scrie editoriale "necruţătore", contribuie la dictonul legendar: Mircea, fă-te că lucrezi!... Tătucul dictonului devine ministru al culturii, cultura ne ridică spiritele, ne emoţionează până la lacrimi, în lume se vorbeşte despre ţara care a dat cel mai mare circ de Crăciun din istoria omenirii. Vin minerii la Bucureşti, sparg oase, rup mâini, picioare, desfigurează studenţii. Debarcă guvernarea Roman. De ce să nu le arătăm noi ce contează cel mai mult? De ce să nu îi punem să mănânce pământ ca să simtă ei ce înseamnă răzbunarea poporului? Cam aşa se gândeşte Miron Cozma privindu-l pe Iliescu şi bucurându-se de zâmbetul părintesc. Va ajunge în puşcărie abia după 9 ani, atunci când tătucul său drag nu mai are atâta putere. Dar sunt alţii care să mânjească. Există un, director de gazetă şi senator cu imunitate parlamentară. Pentru el, personaj de coşmar, care şi-a divinizat părinţii şi-şi iubeşte fetiţele ca pe ochii din cap, nu există justiţie, nu există dreptate în afara sa. Dreptatea este El. Este nucleul dur pe care se sprijină în teritoriu. Este esenţa pură a sentimentului mioritic, culmea monstruoasă a viziunii orwelliene asupra lui Big Brother.
      Imaginează-ţi o mlaştină puturoasă din care iese timid o formă vâscoasă. Dimensiunile încep să se mărească, conturul tinde să devină humanoid. Îi cresc mâini, picioare, se ridică uşor, ca o părere. Începe să se mişte, i se disting aproape clar trăsăturile feţei. Dar... În spatele conturului uman, se naşte o altă formă. În momentul în care omul aproape a reuşit să se rupă de vâscozitatea mediului în care s-a format, cea de-a doua fiinţă a întunericului se transformă într-o mână cu zece degete, care se i ridică deasupra capului şi-l apasă înapoi, acolo unde... îi este locul. În mlaştină. El. O... mână. N-a existat persoană publică aproximativ respectabilă care să nu fie mânjită de ziarele lui. Care a fost reacţia societăţii civile? Vaaaaaaaai! Societatea civilă a râs cu gura până la urechi. Societatea civilă s-a amuzat copios. Şi El a crescut în sondaje. Şi societatea civilă s-a simţit bine.
      Personajele se conturează clar în tabloul cu 23 de milioane de chipuri. Tinerii care pot părăsesc România. Cei care nu pot rămân aici, martori muţi, eroi ai timpului lor. Se nasc posturile de televiziune, posturile de radio, apar ziare şi reviste, e o revoluţie inimaginabilă în mass-media. În mod uluitor, pentru fiecare român apare o publicaţie. Diversitatea este la ea acasă. În Gara de Nord se petrec transformări de neconceput. Vânzătorii de ziare şi de reviste second hand formează o comunitate reprezentativă dar prost organizată. În trenurile mizere, colcăind printre călătorii cu priviri bovine, apare cel care oferă revista de la chioşc la preţ derizoriu. Se vând bombe şi tiribombe. Oborul freamătă. Este paradisul înghesuitorilor. 1000 de lei bomba, ia bombiţa! Nu există poliţie. Te gândeşti ca prostul: oare nu cumva cineva a facilitat intrarea în ţară a unui transport de bombiţe şi apoi a dat ordin sa nu se intervină asupra celor care vând aceste mici arme, doar pentru a-şi proteja afacerea?
      Câte un agent de circulaţie la un kilometru se tocmeşte cu contravenientul. Cui îi pasă? Taximetriştii parchează pe trotuare, circulă pe trotuare, înjură şi dau cu pumnii în feţele celor care-i privesc în ochi. Mergi mai departe, cu privirea în pământ, pentru că nu are cine să te apere. Plăteşti enorm un impozit pe care probabil îl accepţi (deh, ce să-i faci?...) şi te bucuri de înjurăturile pe care le recepţionezi dacă ai neruşinarea să ieşi pe stradă. Interpelezi agentul de circulaţie: "Ştiu, da, vă cred, dar nu pot să vă ajut. Dacă eram de la secţie puteam să-l sancţionez contravenţional, dar aşa..." "Bine dar unde sunt colegii dvs.?", întrebi privindu-l înţelegător pe plutonierul de la circulaţie. Prin cap îţi trece un gând, "sunt sublocotenent în rezervă". "Poate pe-aici, la un biliard..." râde şi el înţelegător. Îi mulţumeşti şi treci mai departe. Ajungi acasă. Suni la 955. După 3 minute în care aştepţi să fii preluat, îţi răspunde o voce la fel de înţelegătoare. Trebuie să faci o reclamaţie scrisă, la altă secţie de poliţie. Ţi se... înţelege indignarea, dar primeşti argumente. "Acum nu mai e nevoie de poliţie", ţi se spune, "nici de armată". Replici, pentru că la telefon e simplu, nu-i vezi figura celuilalt, probabil ofiţer, pentru că folosise cuvântul "indignare": "sunt sigur că există suficientă forţă de poliţie". "Da, dacă la fiecare colţ de stradă ar sta câte un poliţist, nu s-ar mai întâmpla aşa ceva". Îi urezi sărbători fericite ofiţerului care răspunde la telefoane şi speri că a doua zi se va schimba ceva. Dar eşti, ca de obicei, naiv...
      Începi să-ţi priveşti altfel vecinii, soţia, copilul. Devii circumspect, suspicios. Te priveşti într-o oglindă şi te gândeşti - oare cum par eu pentru ceilalţi? Ai privire de nebun. Te întorci acasă şi îţi săruţi soţia pentru că are răbdarea să te mai suporte. Toanele tale, dragă domnule, vin din stradă. Stradă, în care trebuie să te verşi zilnic, în drum spre serviciu şi înapoi sau când mergi la cumpărături. Strada, ca o vietate care uneori pare bine dispusă, alteori colcăie de nemulţumire, împroşcându-te cu cele mai teribile imagini.
      Seara, dai drumul la televizor. Îţi place să comunici, îţi place să ştii ce se întâmplă. Nu ţii să afli cine a mai murit într-o explozie sau într-o catastrofă aeriană, cine a mai fost violat, cine a mai ucis. Dar afli, pentru că e un preţ pe care trebuie să-l plăteşti. Nimeni nu-ţi dă nimic de pomană. Vrei să afli ce-au mai votat distinşii parlamentari? Vaaaaaaaai! Trebuie să înghiţi, la pachet, tot ghiveciul, pentru că pe lângă o carte bună se vând zece tomuri de maculatură. Nu-i aşa? Cum altfel ai suporta ştirile politice? Îţi trebuie o anumită stare. Televiziunea are grijă de tine. Fie-ţi ţărâna uşoară, domnule Orwell. O stare de... fapt.
      Vine domnul preşedinte al anului 1999 şi-ţi spune, atingându-te la coarda sensibilă, că s-a decis să lupte. Aici te loveşti de imposibilitatea fizică a unui om de a fi simultan în două locuri. Adicătelea, dacă dl. Constantinescu e plecat, cine să se mai lupte pentru dânsul? Retoricule! Există o maşinărie de dezinformare care funcţiona pe vremea împuşcaţilor şi care merge şi acum în slujba lui Vadim, a lui tata Iliescu, a opoziţiei. Noi suntem lacrimă de curaţi. Noi nu prea ne-am luptat pentru că ne-am asumat sportiv exerciţiul democraţiei... Rămâi cu un gust în gură, ca să zic aşa şi mergi la serviciu a doua zi. Te miri de ce îţi vine să scuipi...
     
     
      Bâlciul deşertăciunilor
     
      Vuieşte presa românească despre bizonii candidaţi la suprema funcţie în stat. Se vaită distinşii colegi ziarişti de zădărnicia eforturilor depuse de confraţii lor pentru denigrarea unor vârfuri politice. Şi, vai, iată unde am ajuns pentru că n-am ştiut să ne susţinem valorile...
      Ca să mă înscriu pe coordonatele văicărelii naţionale, aş spune că pentru generaţiile de frecători de mentă care vin în valuri după noi, clasa politică de la ora asta li se potriveşte mănuşă. Poate cineva să declare că majoritatea oamenilor care trăiesc în România sunt persoane serioase, care îşi văd de treabă şi nu agreează circul politic? Mă-ndoiesc. Aşa că degeaba căutăm vinovaţi. Există ţări în care îţi place să trăieşti pentru că îţi oferă condiţiile de care ai nevoie şi ţări care nu dau doi bani pe tine, şi unde n-are sens să te duci sau să rămâi.
      În intervenţiile avute, cei mai importanţi candidaţi la Preşedenţie s-au lansat în mult aşteptatele atacuri la persoană, care fac deliciul publicului care-i reprezintă. S-ar fi putut abţine Petre Roman să nu se ia în gură cu Vadim Tudor? Nu, pentru că Petre Roman este doar un potenţial preşedinte... puternic. Calmul Theodor Stolojan a izbucnit în finalul dezbaterii tot împotriva "tribunului", fluturând un document în care Vadim Tudor declara că va guverna România cu mitraliera... Iar distinsul Iliescu şi-a încheiat "fulminanta" apariţie cu de-acum legendara declaraţie: "Stimaţi concetăţeni, alegerile din '96 au fost o fraudă electorală masivă"... Ceilalţi pretendenţi la "tron"? Isărescu, deşi pare un individ cu bun simţ care tace şi face, are în privire o urmă de teamă la gândul că e foarte probabil să redevină subalternul unuia din demagogii tradiţionali. Iar Meleşcanu vine cu figura sa de băiat bun şi promite, fără măcar să creadă ceea ce spune, că va fi un preşedinte al tuturor românilor.
      Cam ăsta e peisajul în care pentru a clădi ceva trebuie să zideşti de viu pe cineva la care ţii...
      Să mă întreb atunci: ce valoare are votul meu în comparaţie cu cel al unui analfabet? Nu cred că mai contează...
     
     
      O comisie pentru monitorizarea şi controlul... bunului simţ
     
      Parlamentarul român este o fiinţă aparte. Un animal politic. Problemele sale sunt pur personale. Respectivul individ, care ocupă un loc în sala de unde se iau decizii importante pentru ţară, privit de un caricaturist, probabil degajă un soi de abur pâclos ce estompează pentru o fracţiune de secundă întreg decorul din care face parte acest parlamentar. Priviţi-l seara, la ştiri. Priviţi-i ochii delimitaţi clar de pungile cu grăsime. Priviţi-i palmele grase. Priviţi-i ceafa cu care se întoarce la cetăţean după ce i-a obţinut votul...
      Ce fel de animale politice sunt aceşti domni şi doamne care ne conduc astăzi destinele? Există şi altceva decât minciună şi ignoranţă la baza ideologiei unui parlamentar român? Oare cu ce gânduri vine el şi se aşează în fotoliul pântecos de la Casa Poporului?
      Îi cunosc de la ştiri. Nu am întâlnit în persoană nici o astfel de făptură. Dar seara, atunci când obosit după o zi de muncă, vin acasă şi dau drumul la televizor, îl zăresc pe el, pe parlamentarul român, cum încearcă să-şi găsească vorbele pentru a elimina din creierul său multe din absurdităţile cu care se umple săptămânal Academia Caţavencu. Şi mă întreb retoric: oare cum e posibil să devii astfel? Să minţi, să furi fără nici o remuşcare şi să nu-ţi pese de nimic altceva decât interesul personal...
      În cei şapte ani de-acasă, copilul învaţă noţiunea de bun simţ. La grădiniţă, la şcoală, în familie, definirea bunului simţ stă la baza creşterii unui om cu conştiinţă şi integritate. Parlamentarul român nu are, din păcate, această noţiune. Se pierd zile întregi cu dezbateri fără nici un rost, zile în care toţi îşi iau indemnizaţia de şedinţă pentru că au fost prezenţi în sală. Intervenţiile de la tribuna parlamentului, nelipsite din rezumatele ştirilor de seară, oferă imaginea unor oameni pentru care populismul ieftin ţine loc de doctrină de partid. Problemele ţării se îmbracă în explicaţii şi soluţii demne de Chestiunea Zilei. Oare ce este de făcut cu oamenii ăştia?
      Ori de câte ori apare o situaţie care cere soluţii imediate, se constituie o comisie. De parcă pentru localizarea în teritoriu a acestei probleme nu există oameni la faţa locului, în structura descentralizată a administraţiei statului. De parcă tot ce se întâmplă are loc doar din dezinformarea conducătorilor ţării. Nu am mai auzit undeva de povestea asta?...
      De o comisie e vorba şi în încheierea acestor rânduri. O comisie pentru monitorizarea şi respectarea BUNULUI SIMŢ în parlamentul de la Bucureşti. Ca membri ai acestor comisii aş propune studenţi şi elevi, adică omuleţii ăştia care trăiesc din bursele mizere pe care li le oferă statul. Omuleţii ăştia care spun lucrurilor pe nume şi care mai îndrăznesc să creadă în dreptate, în adevăr, în corectitudine. Să decidă ei cine e nesimţit dintre distinşii domni parlamentari şi să excludă gunoaiele din viaţa politică românească!
     
     
      Afişele şi lipsa de cvorum
     
      E campanie electorală. Se vede cu ochiul liber. Stâlpii se măresc în diametru, pentru că afişele sunt lipite cu o frenezie primăvăratică. Nu contează cine eşti, contează câte afişe ai.
      Le poţi lipi peste tot. Pe geamurile cabinelor telefonice (pe care scrie că afişajul este interzis ! De cine ? Ha, ha!), pe pereţii clădirilor, pe stâlpi, pe geamurile magazinelor. Bannere, panouri de afişaj? E deja o altă poveste. Cu pretenţii...
      Bucureştii sunt în fierbere. Lipitorii de afişe nu mai prididesc. Pentru că dimineaţa peisajul trebuie să se schimbe. Trebuie "să se vadă mişcare". Trebuie "să iasă bine".
      Câinii vagabonzi nu mai sunt un subiect la modă. De fapt sunt mult mai puţin numeroşi decât afişele. Votezi cu inima, votezi cu săgeata, votezi cu lipiciul... Pentru că în Parlament sau la Palatul Victoria problemele sunt aceleaşi. De atâta căldura, se topeşte cvorumul. Sau se subţiază. Sau se taie.
      Indiferente, afişele proliferează. Ca o molimă.
      Pe când un tratament, că tot se face curăţenie?
     
      Raportarea la similar
     
      (Extras din transmisiunea PSI de la Palatul Parlamentului)
      Ziua mea începe de obicei cu răsfoitul ziarelor. Nu prea mă interesează editorialele, de regulă se referă doar la fondul problemelor, care mi se pare lipsit de importanţă. Mult mai importante sunt scandalurile, din care îmi pot extrage elemente pentru viitoarele contacte cu persoanele implicate.
      Colegii mei sunt surprinşi de multe ori de către aceşti monştri scormonitori din presa scrisă. M-am întrebat adeseori ce-i determină pe mormolocii ăştia să răscolească viaţa politică. La ce se raportează ei când aruncă în ochii opiniei publice aşa zisele dosare de corupţie care practic nu interesează pe nimeni. Tot am furat şi vom fura, la urma urmei. Aşa se construieşte ţara.
      Salariul meu de bugetar este supus unor dezbateri furtunoase. La ce bun toate astea? Nu este în interesul nostru comun să ne mărim lefurile? Nu este vorba despre un stres cotidian? Să te prezinţi zi de zi, vreme de 4 ani la nişte şedinţe plicticoase, unde discuţi probleme fără conţinut...
      Cât am avut de pierdut în aceşti 4 ani... Când scriu, mă pot exprima într-un fel pe care îl înţeleg. Dar dacă încep să vorbesc, se schimbă problema. Sunt atât de enervat de prezenţa colegilor adormiţi, încât nu mai dau importanţă afirmaţiilor pe care le fac. Şi în definitiv, cine mă poate condamna?
      Totul este confuz, lipsit de sens. Mă oripilează tragediile pe care le văd la televizor seara. În definitiv, dacă oamenii sunt săraci, e treaba lor. Pe mine nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă sunt sărac.
      Dacă aş avea un spray uriaş sau dacă aş cunoaşte un inventator dezinteresat, aş flitui toate amoebele astea care se dau mari ziarişti. Şi n-aş mai avea motive să mă feresc de tagma lor.
      E două după-amiaza. Şi şedinţa asta nu se mai termină...
     
     
      Dreptul la sinceritate
     
      Mi s-a atras atenţia că fac o greşeală fundamentală ridicând în slăvi politicienii de la Bucureşti cu privire la poziţia adoptată în urma atacului NATO asupra regimului Miloşevici. Nu pot decât să fiu de acord. Însă nu am lăudat o politică, ci vârfurile politice de la Bucureşti. Asta nu înseamnă guvernul sau preşedintele sau cine ştie cine, ci doar vârfurile. Pentru că, după mine, Andrei Pleşu a fost unul dintre ele. Câte scandaluri legate de Ministerul de Externe s-au lansat în timpul mandatului d-lui Pleşu?...
      Diplomaţia cu care se concep relaţiile de afaceri sau relaţiile politice presupune prin însăşi definiţia termenului o... falsitate evidentă. Pentru că în spatele vorbelor frumoase stau tot interesele personale sau de grup, pe cât de pragmatic se poate.
      Ce câştigăm dacă negăm absolut tot ce a fost şi este în politica românească? Cu ce suntem mai liniştiţi dacă îi caricaturizăm pe parlamentari, dacă îi luăm în răspăr pe poliţişti, dacă ne victimizăm în permanenţă? Vine crainicul bombardier şi are grijă să creeze o stare de spirit care să corespundă idealurilor de haotizare a maselor. Fără a fi paranoic, încerc în aceste rânduri să reîndemn la acceptarea firescului. Vă simţiţi bine dacă vi se spune seară de seară că totul e o mizerie? Vă simţiţi mai în siguranţă când vedeţi televiziunile filmând poliţişti care fac razii la ore anunţate cu grijă, din vreme?
      Suntem Români. Nici mai buni, nici mai răi decât alte naţii de pe pământul ăsta. Avem o ţară frumoasă (cineva spunea comic, dar dureros: "păcat că-i locuită!"). Nu ne putem judeca arbitrar rostul şi evoluţia, la acest moment de timp. Legăturile vin de demult, din istorie. Când unii aveau universităţi, pe la 1200, noi ne băteam cu "extratereştrii" din hagialâc... Când unii cucereau mările şi piratau oceanele, noi stăteam aici şi plăteam tribut ca să fim lăsaţi să trăim.
      Nici postura de victime nu ne va ajuta să fim mai prosperi. Dar avem nevoie de un climat sănătos în care să trăim şi să creăm. Pentru că nu e nevoie de nici un miracol. E nevoie sa ne acceptăm unii pe alţii, să ne înţelegem între noi, să ne respectam între noi, iar dacă există un om din zece care vede lucrurile în adevărata lor lumina, trebuie să-l susţinem.
      Mediatizarea excesivă a mizeriei nu va duce niciodată la obţinerea prosperităţii. Din contră.
      Crainicul bombardier ar trebui să înţeleagă că de el depinde nu numai starea de spirit a oamenilor din jurul său, ci şi viitorul copilului pe care îl are alături.
      Iar despre deciziile politice... Doar societatea civilă le va putea amenda. Prin inteligenţă, prin implicare şi fără impresia că nu merită să lupţi. Merită! Dincolo de jocurile de interese, dincolo de sărăcie şi de bogăţie, dincolo de caricatură şi de băşcălia noastră cea de toate zilele.
      Respectându-ne dreptul la opinie, ne vom respecta unii pe alţii!
     
     
      Misterul cabinei de cerşit solidaritate
     
      Regele comunist.
      Viaţa de consum ne-a învăţat că există două tipuri de organizări politice contemporane nemilitare. Comunismul şi capitalismul. Antagonice. Viaţa de zi cu zi şi accesul la informaţie ne dau însă o imagine mult mai clară a ceea ce înseamnă acest antagonism.
      Decembrie 1989 a marcat moartea unui organism bolnav, situat în partea de est a Europei şi încercarea timidă de venire pe lume a unui tip de organizare care se vrea capitalist. Din păcate nimic nu seamănă cu modelul american al capitalismului. Statele Unite nu sunt interesate de un plan Marshal pentru Europa de Est în acest moment. SUA a investit prea mult în conflictul din Kosovo pentru a mai da un singur cent pentru reconstrucţia zonei. Cam asta e formula sau definiţia conceptului de capitalism, după cum se vede din ziare.
      În definitiv, ce este capitalul? O sumară definiţie ar suna cam aşa: Capitalul este pământul obţinut de feţele palide prin exterminarea pieilor roşii. E una din variante. Acelaşi concept ar mai putea fi definit prin Totalitatea bunurilor obţinute prin piraterie, de-a lungul secolelor trecute, de actualele mari puteri ale planetei. Capitalismul poate fi un concept actual atâta timp cît comunismul nu este o utopie ;-). Pentru că Măria sa Capitalismul - prezentul ne-o arată -- nu este altceva decât un comunism cu faţa... palidă.
      Filé de ţipar lângă gura de canal.
      Vi s-a întâmplat să vedeţi în zori, ieşind din apartament şi îndreptând-vă spre serviciu, un copil dormind lângă o gură de canal? El este un copil. Un copil care e vinovat pentru că trăieşte. În acest timp, personalităţi ale lumii politice şi artistice ciocnesc o cupă cu şampanie în cinstea unei prezentări de modă. De unde deducem că indiferent cît de mic ai fi, laşi în urmă o umbră lunguiaţă.
      A fi sau a nu fi ceea ce este.
      Internetul. O reţea a insulelor. Aici poţi găsi orice fel informaţie, poţi călători oriunde în lume printr-un simplu click. Limba vorbită pe internet este limba planetei. Engleza devine astfel un soi de limbaj rudimentar comun pe care, o data ajuns să-l stăpâneşti, poţi aspira la mult mai mult. Dar de ce engleza? Nu doar pentru că SUA domină economic şi militar Pământul. Ci pentru că în engleză este foarte greu să spui minciuni. Substantivele au semnificaţii exacte. E un început de adevăr, nu-i aşa? You should do this este de fapt un soi de sfat pe care îl poţi da dacă eşti bine intenţionat şi cineva ţi-l cere fără să pară că o face... Evident, este o generalizare.
      Internetul nu a ocolit România. Există foarte multe reviste şi ziare care prezintă ediţii îngrijit actualizate. Există pagini de anunţuri în limba română. Există o paletă largă de oferte pe care internetul le pune la dispoziţia celor interesaţi, împreună cu o uriaşă libertate de mişcare.
      Dar de fapt, pe româneşte, ce este acest tip de comunicare? Cum este posibil să-ţi faci publice ideile, cercetările, convingerile fără să ceri recompense materiale? Cum este posibil să-şi expui în bătaia săgeţii ceea ce te reprezintă la un moment dat, fără să-ţi fie teamă că te vei răni? Răspunsul vine, probabil, din acest nou tip de organizare mondială, nu neapărat globalizantă, care determină interogaţii de genul: where do you want to go today?, de la Microsoft...
      Mirosurile se izbeau de turnul crenelat...
      Lucrez la o firmă străină, care îşi are sediul undeva, în centrul Bucureştiului. Clădirea este întreţinută bine de proprietar pentru că şi investiţia este considerabilă. Însă în imediata apropiere a acestei clădiri, care mai adăposteşte sedii ale unor importante companii româneşti şi străine, se află două blocuri de locuinţe, neterminate, într-o stare deplorabilă. Printre ruinele urât mirositoare se pot distinge siluete neaoşe uşurându-se fără ruşine şi pe gratis, dincolo de orice considerente estetice.
      Aici intervine umbra lunguiaţă a unui primar de sector sau a unei persoane mult mai importante care nu vrea să-şi dea acordul pentru curăţirea zonei. De ce?! E simplu. Pentru că nu-l interesează. Ei bine, un asemenea personaj nu şi-ar expune sub nici un motiv lucrările pe internet fără nici o pretenţie. Poate şi pentru că nu ar avea ce să expună...
      O încercare de solidarizare sau mitul lui te uiţi şi ...îţi pică din cer ?
      Aproape în fiecare dimineaţă mă trezesc uitându-mă la cabină. Văd oameni care au probleme şi îmi amintesc de problemele mele. Aud telespectatori telefonând emoţionaţi, încercând să ajute. Mă întreb atunci, încercând să nu mă gândesc la numerele de telefon care aduc anual milioane de dolari postului de televiziune, până unde poate duce ipocrizia umană? Oare ce mai rămâne de exploatat după ce ţi-ai vândut şi sufletul?
      Acest agresiv post de televiziune vinde naivilor iluzii de cea mai proastă calitate şi se îmbogăţeşte. Agresivitatea, pusă lângă moralistul prezentator al cabinei, conturează un soi de animal blând care te poate înghiţi imediat ce devii neatent. Junglă sau savană? Tu alegi... Eşti needucat? E problema ta. Eşti educat? În acest caz, ori eşti cu ei, ori te aperi singur. Din ce a vrut să fie, televiziunea a devenit cel mai hidos organism pe care l-a creat umanitatea. Ce ne-am face fără monstruozităţile prezentate cu atâta precizie, seară de seară ? Cum am putea să trăim fără ele? Am fost literalmente mişcat de loteria solidarităţii, promovată printre dinţii monstrului RGB.
      "Spune la 8989... cum se numeşte Gică Hagi şi vei cîştiga 1000$!!!"
      Spune tu, cititorule, pe ăştia cine îi pune să plătească pentru mizeria pe care ţi-o seamănă în creier?... Hai să-ţi vând un pont. De fapt, ei n-or să plătească niciodată câtă vreme tu trăieşti. Pentru că ei sunt bogaţi, iar tu eşti o umbră! Poţi să cobori după un pachet de ţigări, liniştit, ştiind că tutunul dăunează grav sănătăţii... Şi dacă n-o să mergi la vot, ce? Să fii tu sănătos! Are balta peşte... Vor venii copiii lor să-ţi spună la ce număr să suni pentru 100 $...
     
     
      Furtuna din pahar
     
      Nu le poţi pretinde unor oameni care au învăţat că la 23 august 1944 s-au întors armele împotriva fasciştilor... Nu le poţi cere să fie sinceri cu ei înşişi. 50 de ani înseamnă o viaţă de om. Să-i trăieşti în minciună este ca şi cum ai face pe tine şi ai spune că nu te deranjează...
      Nu le poţi pretinde mai nimic dacă au crezut ceea ce profesorul de limba şi literatura română le-a povestit despre Mioriţa. Au fost la şcoală, au învăţat carte, s-au înscris în PCR pentru că "aşa era bine"...
      Deci nu se poate pretinde mare lucru unui popor care s-a hrănit cu minciuni sfruntate.
      Şi totuşi, în România lucrurile încep să se schimbe. Încet. Cu paşi mici. O activitate despre care, dacă aduni evenimentele ultimelor luni şi le pui cap la cap, observi că este coordonată...
      De data asta însă, e condusă cum trebuie... Aşa cum ar fi trebuit să începem anii de după decembrie 1989. Fără mizerabilii care şi-au construit vile şi care ameninţă cu pistolul când li se suie sângele în cap. Fără politicienii de circumstanţă, cu ochii încercănaţi de nopţile pline de "griji". Fără halucinantul clătinat din cap. Fără mulţumirile sincere pentru oasele rupte la Bucureşti. Fără prostia care a plutit şi încă mai pluteşte ca un nor de fum...
      Dar, într-un fel, totul e explicabil. Dacă într-un pahar se află o apă nu tocmai limpede, furtuna va ridica la suprafaţă întâi impurităţile... Abia după un timp, mizeria se lasă la fund...
     
     
      Un Prim-Ministru Providenţial
     
      Imaginaţi-vă că astăzi România are un Prim Ministru providenţial. Un om cu bun simţ, un individ pragmatic, un personaj desprins dintr-o poveste frumoasă. Ce face domnul Prim Ministru? Merge la Palatul Victoria şi formează un guvern. Îşi alege colegii de cabinet dintre domnii senatori şi deputaţi pe care îi are la dispoziţie.
      Rândurile de mai sus înseamnă pentru cititorul nefamiliarizat cu problemele de la noi o situaţie obişnuită. Dar pentru cel care trăieşte în România, ele sunt hazlii. Pentru că indiferent cine ar veni la Palatul Victoria, fie el însuşi Isus Cristos, de mână cu toţi Prea Sfinţiţii şi Prea Fericiţii, nu va reuşi să imprime normalitate în actul de guvernare. Motivele care l-ar împiedica pe Primul Ministru Providenţial să conducă eficient această ţară de năuci sunt simple şi uşor de verificat.
      În primul şi în primul rând, pentru a obţine performanţă trebuie să ai mintea limpede. Iar dacă faci parte dintr-un grup şi eventual îl şi conduci, îţi mai trebuie susţinerea necondiţionată a colegilor de guvern. Individul care ajunge Prim Ministru în România trebuie să aibă... nu ceea ce credeţi, pentru că nu cu aşa ceva se gândeşte... bun simţ.
      Dar să definim, în cele ce urmează, bunul simţ. Noţiunea are corespondenţă practică. Dacă vei conduce un guvern, trebuie să te impui prin profesionalism, decenţă şi mai ales prin respectarea cuvântului dat. În momentul în care ţi-a ieşit o vorbă din gură, se presupune că ai cântărit-o extrem de atent. Dacă azi spui ceva şi mâine altceva, toată încrederea de care beneficiezi din start, prin prezumţia de nevinovăţie, se va risipi. Şi atunci vei rămâne singur, chiar dacă fizic există miniştri în jurul tău.
      O minte limpede este foarte dificil de găsit. Procesul de disciplinare a gândirii seamănă izbitor cu dresajul cailor de curse. Sunt necesari ani de muncă, antrenamente strict planificate şi participarea la concursuri cu tine însuţi. Un Prim Ministru Providenţial nu va putea face absolut nimic dacă membrii cabinetului său nu sunt oameni cu minţile limpezi. Nici un fel de algoritm politic nu va produce indivizi care să îndeplinească normele enunţate.
      Cristian Tudor Popescu scria la 15 decembrie 1999 în Adevărul că occidentalii au cuvintele "măsurate electronic". Lucrez în România printre asemenea oameni şi ştiu că domnul Popescu are dreptate. Occidentul nu ar fi obţinut succese economice dacă nu şi-ar fi respectat cuvântul dat. Este absolut absurd modul cum politicienii români trec de la una la alta fără nici un pic de reţinere, consumând timpul în care ar trebui să conducă destine. Urmarea? Această criză politică pe care numai un scriitor care frizează ilogicul şi-ar fi putut-o imagina. A doua zi după ce primim undă verde din partea Europei, noi răspundem cu o lovitură de palat. În prostia lor, reprezentanţii puterii au făcut jocul opoziţiei, oferindu-le plătitorilor de impozit, care susţin trotineta ruginită cu care guvernanţii se plimbă prin Europa, o nouă cădere. De data asta neprevăzută.
      Reacţia Europei a fost realmente o lecţie de normalitate. Europa nu a spus mai nimic! Doar câteva voci ale corespondenţilor televiziunilor române au creionat oarecum reacţiile vestului. Din Statele Unite s-au auzit doar speranţele ca totul să se termine "în interiorul structurilor statului"... În reacţia Europei, mai trebuie pomenită declaraţia primului ministru al Finlandei. "A fost un flirt, acum este logodna şi urmează căsătoria." Cât se poate de pragmatic. Pentru că o logodnă se poate rupe...
      Pentru parlamentarii români nu va fi o lovitura. Poziţiile pe care şi le apără cu dinţii le-au oferit de-a lungul ultimilor ani posibilitatea acumulării unor venituri ce le oferă siguranţă. Dar pentru tinerii români va însemna enorm. Personal, fac parte dintr-o generaţie din care prea puţini au rămas aici. O ruptură de Europa va însemna şi pentru mine exilul.
      Ce aştept de la noul prim ministru? Aşteptările mele sunt uriaşe. Pur şi simplu aştept coerenţă şi fermitate. Aştept să vină ziua în care nu îmi va mai fi ruşine că sunt român. Aştept curăţenie pe străzi, un Bucureşti fără câini maidanezi, o Românie în care oamenii care au învăţat carte sunt preţuiţi de societatea din care fac parte, o ţară în care să nu se mai nască un zvon la fiecare jumătate de oră. Şi ştiţi de ce? Pentru că este un Prim-Ministru providenţial...
     
     
      Potenţialul uriaş al unei naţiuni dezorientate
     
     
      Despre performanţele sportivilor români la olimpiada de la Sydney scriu astăzi toate ziarele centrale, împreună cu suratele lor din străinătate. Pentru că nu-i de colo să ocupi întreg podiumul cu fete frumoase, ambiţioase şi, mai presus de toate, românce.
      Mă uitam pe Internet la câteva minute după ce gimnastele noastre câştigaseră şi aurul şi argintul şi bronzul... Pagina oficială a Jocurilor Olimpice conţinea la acea oră 5 ştiri de ultimă oră. În patru dintre ele era vorba despre... România - toate medaliile la gimnastică, aur la sabie în întrecerea masculină, o româncă scosese cel mai bun timp la 200 de metri spate, iar la tenis de masă tot despre România era vorba, de data asta despre echipa de dublu fete. Probabil vă imaginaţi sentimentul care m-a cuprins. Nu pot să spun că am uitat instantaneu toate porcăriile cotidiene, toate minciunile zugrăvite pe chipurile tele-intervievaţilor, toate stupidităţile tipic româneşti. Am simţit sau mai bine zis am auzit un vuiet care venea din străfunduri şi clătina pământul şi apele...
      Are naţia asta o forţă teribilă, mascată, un potenţial ascuns care răbufneşte sistematic, poate ciclic, dar n-aş vrea să mă hazardez în afirmaţii pretenţioase. Doar ieri ziarul Ziua publica pe prima pagină un raport asupra minciunii nonşalante, în care era implicat Serviciul Român de Informaţii, iar Cornel Nistorescu concluziona în "Evenimentul Zilei" că se pregăteşte o campanie electorală murdară. Nu mai vorbesc de evenimentele de la TEPRO şi de lipsa de respect a FPS-ului în acest caz, instituţie care nici la atâtea zile distanţă nu a ieşit la rampă cu un comunicat oficial şi nu a luat o poziţie în afacerea asta care seamănă pe zi ce trece a poveste fără sfârşit. Nu mai lungesc lista cu gânduri despre ordonanţele de urgenţă care fac ce nu a reuşit Parlamentul în ani de zile. Oare de ce? Ghici ciupercă-ntr-un picior!
      Scriam în urmă cu câteva săptămâni despre "furtuna din paharul cu apă". Revin la ideea asta. Pentru că prezentul stă martor la puseurile de normalitate care lovesc organismul ăsta mahmur al societăţii româneşti. Şi nu ştiu dacă e bine să faci predicţii ameţitoare sau să te baţi cu cărămida în piept că eşti limpede la minte, dar victoriile astea de necrezut vin ca nişte pumni pe care România îi ia în plină figură.
      Va reuşi însă să-şi revină? Vom trăi, vom vedea şi, mai ales, vom continua să ne minunăm. Pe toate planurile...
     
     
      Schimbările din PD
     
      Nu cu mult timp în urma, înaintea alegerilor pentru Primăria Capitalei, o imagine a rămas în memoria telespectatorilor români: Traian Băsescu îmbrăţişându-l pe Petre Roman şi spunând - "Eşti cel mai bun, Petre!". Cu figura lui lesne de interpretat, "locomotiva Băsescu" a făcut atunci o glumă antologică.
      Ultimele evoluţii din partidul condus până nu de mult de Petre Roman au arătat cât de important este show-ul pentru alegătorul de rând, indiferent de religie, sex sau naţionalitate. Pentru că nu a trecut mult timp şi Traian Băsescu a devenit nu numai primarul general al Bucureştilor, ci şi preşedinte de partid, în locul celui pe care l-a gratulat, cu inflexiuni insesizabile la momentul respectiv...
      Traian Băsescu pare la momentul actual un model de personalitate politică preferat de electoratul român. Este genul de om care nu vorbeşte mult, dar printr-o atitudine autoritară şi printr-un joc scenic desprins din filmele cu eroi hollywoodieni a reuşit să canalizeze energii uriaşe. Campania de imagine a d-lui Băsescu a continuat şi după victoria de la Primăria Capitalei. Actualul preşedinte PD are, poate, la aceasta oră, o cotă de popularitate care îi asigură orice fel de funcţie publică pentru următorii 4 ani.
      De cealaltă parte, Petre Roman se pare că se va întoarce la catedră. Apariţia sa din decembrie '89 pe un fond politic neclar, alături de Ion Iliescu şi de alte figuri care între timp au dispărut din raza de percepţie publică, a însemnat dintr-un foc 10 ani de reprezentare a României la cele mai înalte nivele. Înconjurat de figuri politice difuze, dl. Roman reprezintă sfârşitul unui ciclu politic în perimetrul românesc. Un sfârşit care lasă în urmă evenimente asemănătoare acelor figuri.
      Mesajul d-lui Băsescu la instalarea în funcţia de preşedinte PD a fost concentrat pe reacumularea de capital electoral şi atingerea unui prag de cca. 25% pentru viitoarele alegeri parlamentare, o valoare pe care nu demult o atinsese şi PRM-ul. Acest prag de 25% poate reprezenta o realitate viabilă pentru PD dar poate fi şi o nouă manetă pe care actorul devenit regizor o apasă în vederea definirii unor scenarii pe termen lung.
      Cu un Primar General preşedinte de partid parlamentar, Bucureştiul nu poate decât spera la o ridicare a nivelului de siguranţă a cetăţeanului şi o creştere a investiţiilor de capital în această zonă. Cu condiţia ca spectacolul să aibă un sfârşit la fel de hollywoodian...
     
     
      Dezbinare
     
      Amânarea cu o săptămână a semnării acordului cu FMI este cauzată de scandalul FNI, coroborat cu mizerabila diversiune contra BCR. Cei care au declanşat această acţiune împotriva celei mai solide bănci din România sunt profesionişti.
      La 10 ani de când politica românească a schimbat macazul, problemele electorale sunt aceleaşi. Societatea nu a reuşit într-un timp relativ lung să-şi cristalizeze intenţiile. Avem în continuare o puzderie de partide politice care susţin nenumăraţi candidaţi, fiecare cu programul său, cu doctrina sa. De parca am fi o ţară de nebuni, în care fiecare om ar avea nevoi fundamental diferite de ale celuilalt. De parcă nu ar fi importante aceleaşi lucruri: siguranţa, curăţenia şi prosperitatea.
      O puzderie de oameni care se bat cu pumnul în piept că ei au soluţia. Soluţii diferite!
      Văzută de sus, de un om informat, care nu poate fi prostit cu uşurinţă, tendinţa este în orice caz una a dezbinării. Nimeni nu a încercat până acum să-i adune pe oamenii acestei ţări şi să le spună că numai înţelegându-se unii pe alţii şi ajutându-se, muncind, respectându-şi aproapele, pământul pe care calcă şi profesia pe care o au, vor putea reuşi.
      Nimeni! În 10 ani!
     
     
      Diavolul... binefăcător
     
      N-am să uit niciodată dimineaţa de luni, 27 noiembrie 2000. N-am să uit senzaţia de cenuşiu, de sumbru, feţele oamenilor întâlniţi pe stradă. N-am să uit sentimentul absurd pe care l-am trăit simţindu-mă ca un spirit bântuind locuri pe care cu greu le recunoşteam.
      De parcă diavolul venise şi luase în stăpânire ţara mea...
      Colegii mei care râdeau amar şi comentau rezultatele alegerilor. Faptul că oriunde mă duceam, printre cei cu care lucrez, auzeam aceleaşi cuvinte. "Cum e posibil?"
      Din acel moment am observat că mulţi dintre cei care formează opiniile cetăţenilor din România au început să ia atitudine împotriva mizeriei care se pregăteşte să ne invadeze simţurile. Şi este absolut remarcabil cum s-a creat un curent pe care mi-era imposibil să-l anticipez. Remarcabila luciditate a politicienilor de la PDSR, PNL, UDMR şi PD care au izolat literalmente PRM-ul într-un timp record. De apreciat emisiunile speciale difuzate de posturile de televiziune pe tema ascensiunii acestei grupări agresive şi bolnave, care crede doar că majoritatea românilor sunt nişte imbecili puşi pe harţă.
      S-a spus că mulţi tineri l-au votat pe Corneliu Vadim Tudor pentru a putea cere apoi azil politic în altă ţară. Dacă este adevărat, înseamnă că tinerilor ăstora nu le-a păsat de faptul că astfel îşi vor omorî părinţii şi bunicii. Dacă pentru cineva războiul este o dorinţă acerbă într-o ţară europeană de la sfârşitul secolului XX, o ţară care se învecinează cu o Iugoslavie care a trecut prin această traumatizantă experienţă cu foarte puţin timp în urmă, atunci acel cineva este un nebun. Iar dacă pornim de la premiza că poporul român e un popor de nebuni, atunci tot efortul cotidian pe care fiecare dintre noi îl face pentru a trăi mai bine, pentru a clădi ceva de care cei care vin după noi să se bucure, este în zadar... Personal, nu cred aşa ceva.
      Această festă pe care democraţia ne-a jucat-o la alegerile din 26 noiembrie este de fapt un mare câştig pentru societatea românească. Sună curios, însă mi se pare că a început separarea gunoaielor. Faptul că extremismul s-a definit atât de clar în realitatea românească reprezintă un punct de cotitură în istoria noastră. Sunt sigur că extremismul va fi anihilat. Dacă nu de societatea românească, atunci de el însuşi. Pentru că în lumea în care trăim astăzi nu mai este loc pentru asemenea circari. Trebuie să fii inconştient ca să susţii o mişcare extremistă.
      Această situaţie absurdă pe care România se pare că trebuie s-o trăiască din când în când, ca şi cum ar lua nişte pumni în plină figură pentru că bea prea mult seara, iar dimineaţa trebuie să fie trezită cumva, nu a făcut decât să ne arate cine suntem cu adevărat. Şi am văzut că suntem nişte oameni care au, în majoritate, repere comune, bucurii comune, idealuri comune. Mai bine de trei sferturi dintre noi suntem oameni care gândesc. Şi din acest punct de vedere nu îmi fac griji pentru ţara mea.
      În acest moment tot ce pot spune este că printr-o experienţă absurdă, România şi-a regăsit drumul spre Europa. Ion Iliescu va fi noul preşedinte al României. Un preşedinte care sper că a învăţat şi din greşelile trecutului şi din exemplele vecinilor noştri. Iar prioritatea numărul unu în politica socială va trebui să fie un program prin care românii să fie făcuţi să aibă încredere unul în celălalt şi mai ales să aibă un drum clar de urmat. În Europa. NECONDIŢIONAT!
     
     
      Singurătatea steagului românesc
     
      Bogdan Chirieac se întreba de ce ne ocolesc americanii. De ce au ales Burgas-ul în loc să prefere Constanţa pentru deschiderea unei baze militare? De ce evită România din punct de vedere al investiţiilor, deşi pe plan politic, Geoană şi Năstase au făcut o treabă foarte bună?
      Explicaţia stă în articolul D-lui Valeriu Ionescu din Forumul României Libere. Omul a vizitat România în luna octombrie. A vrut să-şi cumpere o casa aici, având dubla cetăţenie româno-franceză. S-a împotmolit într-o legislaţie făcută cu picioarele. Dl. Ionescu descrie călătoria sa către România. Intrat în ţară, cu autocarul, este întâmpinat de ţigani. Un turist le dă un sandwich, iar ei îl dau la câini. Pentru că ţiganii nu erau înfometaţi, ci doar doreau să "ciordească" ceva sau să primească bani. Aceeaşi poveste în mai multe oraşe din ţară. Prostituate de 10-12 ani care oferă servicii la 50.000 de lei. Etc.
      Politica e una şi realitatea e alta. Nu poţi să vopseşti un toc de uşă dacă nu dai jos vechiul strat de vopsea. Nu poţi să te parfumezi dacă nu te speli. Nu poţi să ignori faptul că lucrurile merg prost şi să speri că merge şi aşa. Nu se poate renormaliza viaţa de la noi doar prin declaraţii ale Primului Ministru sau prin ordonanţe de urgenţă.
      La ora asta nimeni nu mai crede în vorbe goale. Se crede în ce se vede. Iar "ei", ceilalţi, occidentalii, sunt tot nişte oameni ca şi românii. De văzut, se vede prost. De făcut, s-or face multe. "Chestiunea" e că fără curăţenie pe stradă, nu ne bagă nimeni în seamă. Curăţenia străzilor ar trebui să devină o prioritate. Dar asta implică cooperare între ministerele României, ceea ce se reduce la comunicarea între români. Destul de greu de înfăptuit... Românul a devenit un agresiv care nu mai ascultă de nimeni. Un agresiv care ştie deja şi zice "da-da" ca să scape de celălalt.
      "Curăţenie pe stradă" înseamnă nu numai salubrizare. Mai înseamnă marcarea benzilor de circulaţie, astuparea gropilor, fluidizarea traficului pietonal şi postarea de poliţişti în fiecare intersecţie.
      Dacă ne facem curat pe străzi, or să vină probabil şi americanii, pentru că vor vedea că stau de vorbă cu nişte oameni care pun preţ pe lucrurile normale. La cât de mare e România ca ţară, numărul de locuitori nu e suficient pentru atragerea investitorilor.
     
     
      Guvernelu
     
      Nostradamus a prezis că România se va reîntregi după ce trandafirul va ofili. Ca să cităm din catrenul care spune în mod clar că România va redeveni cea mai importantă ţară din Europa şi că salariul mediu pe economie va ajunge la acelaşi nivel cu cel din Japonia, iată catrenul: "S'il viendra d'abord le chose/ Apres de grand conseil du rose/ On i va plus qu'il faut d'argent/ Puis que les nipons fervent. " Vă las pe dvs, stimaţi cititori, să descifraţi catrenul care încriptează viziunea asupra celui care va veni târziu, deşi a fost aşteptat de multă vreme, şi va aduce cu sine adevărul despre revoluţii, despre bănci, fonduri de investiţii, bănci populare şi candidaţi la preşedinţie pentru alegeri din vremuri de mult apuse, dar care încă mai speră, virtual, pe site-urile omonime, să cucerească o putere care nu este a noastră, nici a voastră, nici a lor, ci a bufonului care trebuie să facă pe nebunul spre deliciul nostru, a mediatorului care acoperă cu vorbe bine alese greşelile ministerialilor plătiţi cu sporuri de confidenţialitate şi de conducere, de plombe şi de porc, de mistreţi şi de salam fără E-uri.
      Catrenul se continuă cu alte 4 versuri: "Il fait plui dedans de nous/ Car pour la coeur sera dessous/ Le metier qu'il vindra/ La Roue et vie se changera...". Parcurgând cu atenţie ultimul vers al catrenului şi combinând termenii "Roue" şi "vie", ajungem foarte uşor la numele ţării noastre. Aşadar, meşterul care va veni, va schimba România. Remarcabilă viziunea nostradamiană asupra schimbărilor politice din România, peste sute şi sute de ani. "L'amour d'une chose tranquille/ une page facile d'une ville/ sera debut pour celui reel/ qui restera le gouvernel!"... Limpede pentru oricine numele salvatorului, alesului, celui care ne va aduce schimbarea în bine, celui care va mătura cu şleahta de parveniţi care au minţit cu neruşinare şi şi-au văzut numai propriul interes, sfidând o ţară întreagă, şi, când au putut, chiar o lume întreagă.
      Viziunea nostradamiană ne dă fiori. Magicianul se referă aşadar la "Guvernel" ca la cel ce va aduce linişte şi bani în casele noastre, de parcă din negura vremurilor a putut desluşi cele mai ascunse taine ale subconştientului colectiv românesc. Nostradamus a văzut ca într-un glob de cristal cum poliţiştii de pe străzile Bucureştiului opresc numai dacii rablagite şi dau amenzi pentru a-şi îndeplini norma, în ciuda declaraţiilor fornăitoare ale rechinilor cu costume albe care spun că vremea normelor la amenzi a trecut, iar miliţienii nu doar şi-au schimbat numele în poliţişti, ci şi modurile de gândire, iar instituţia pe care o reprezintă a devenit poliţie comunitară. Putem cita şi catrenul care face referire la "jeep"-uri şi "viloase", la "merţane" sau la "burdihane", dar ar fi o risipă de spaţiu publicistic, pentru că dvs., cititorii, înţelegeţi lesne mesajul subliminal transmis prin intermediul globului de cristal. "Le magazine d'ellevage du betail" face trimitere la o publicaţie în care un singur om poate spune lucrurilor pe nume. Până şi şeful de cabinet al unui ministru este portretizat remarcabil într-unul din catrene, iar traducerea aproximativă este: "O lichidare de 130 de milioane/ Din banii contribuabililor/ Va marca leafa şefului de cabinet/ Al ministrului Mustaburic", singurul termen pe care nu l-am putut decoda fiind numele acestui şef de cabinet, prea încifrat de trecerea timpului.
      Deci Nostradamus nu numai că a numit salvatorul României în persoana lui "Guvernel", dar a şi scris negru pe alb că Guvernelu va veni abia atunci când trandafirul va ofili, şi nimeni nu-l va mai fi aşteptat.
      Din negura istoriei, parcă râzând, parcă scărpinându-se după ceafă, magicianul ne vede aşa cum suntem de fapt şi numai cei care caută sensurile ascunse ale scrierilor sale mai pot desluşi un adevăr care se vede cu ochiul liber.
      Nu am întâlnit până acum nimic care să ne spună ce înseamnă noţiunile de "popor", "interes naţional" sau "indemnizaţie de confidenţialitate". Dar nici toate catrenele nu le-am putut descifra şi, cu atât mai puţin, traduce corect...
     
     
      Homo politicus
     
      Omul politic văzut din mulţime... Din patru în patru ani, homo politicus apare unde nici cu gândul nu gândeşti şi te bombardează cu minciuni. În ziare, la radio, la televizor, pe internet, apare ca o amintire şi ţi se înfige în subconştient. Te miri apoi de ce te duci la vot şi ştampilezi nişte liste. Ei bine, te duci ca prostul...
      Votul tău nu valorează mai mult decât votul unui analfabet. Indiferent câtă şcoală ai avea, în democraţie contează cantitatea. Iar în comunism, contează minciuna. Se pare că nu avem alegere. Trebuie să acceptăm răul cel mai mic. Dar cu ce preţ?
      Homo politicus începe din timp campania de imagine. Îl linguşeşte pe preşedintele de partid sau cotizează pur şi simplu pentru a obţine un loc eligibil pe listele de vot. Preşedintele de partid face adevărata campanie de imagine. Vine la televiziune, unde "timpii de antenă", o altă bazaconie a democraţiei, sunt alocaţi echitabil. Se înscrie în seria de atacuri la adresa candidatului cu care concurează şi, dacă se ţine bine, îl învinge la puncte. Lupta este surdă, fără menajamente, aşa cum publicul doreşte. Oamenii vor circ, iar politicienii li-l oferă cu prisosinţă.
      După ce trec alegerile, politicianul îşi ocupă locul călduţ din Parlament şi votează după cum îi spune şeful sau interesul personal. Interesele alegătorilor se pierd în regulile de funcţionare ale celor două camere. Legile apar pentru că e nevoie de ele, pentru că unii şi alţii ies în stradă să revendice câte ceva. De fapt, nici un parlamentar nu vine la serviciu cu gândul să dea nişte legi după care "poporul" să trăiască mai bine. Pentru că ăsta e sistemul, ăsta e jocul, ăsta e carnavalul.
      După ce trece febra alegerilor, alegătorii comentează luni în şir spectacolul văzut la televizor. Uită de preţurile de la întreţinere, de pensiile derizorii, de salariile mizerabile. Omul se gândeşte că asta este, n-are ce face şi se înghesuie mai departe în tramvai, ca o vită. Tramvaiele au rămas şi după 12 ani la fel ca pe vremuri... Nimeni nu spune nimic, fiecare îşi ţine geanta cu toate mâinile, iar vatmanul trece cu troşcaleta printre gropile apărute ca nişte buboaie în asfalt.
      Ce face între timp homo politicus? Caută motive pentru a apărea la televizor şi a-şi întreţine capitalul de imagine. Motivele sunt de regulă scandaluri, certuri politice, subtilităţi de doi bani.
      Homo politicus este întruchiparea relaţiilor interumane din România. Poate că ăştia suntem, nu avem nimic în comun şi nu reprezentăm decât o populaţie strânsă la un loc de istoria pe care ne-o dorim cât mai glorioasă cu putinţă. Iar câtă vreme oamenii nu protestează pentru că merg ca vitele în tramvaie sau troleibuze, homo politicus îşi vede mai departe de capitalul său de imagine şi rămâne acolo, pe scena la care priveşte mulţimea de telespectatori.
      Homo politicus nu poate dispărea din senin. El este acum ceea ce suntem cu toţii. Nişte şmecheri...