MODELE

      Lipsa modelelor naşte discuţii sterile
     
      Unde ne sunt modelele, societate românesc? Ai tu vreo vină că timp de 10 ani şi ceva nu ţi-ai găsit nişte repere care să te poată ghida spre mai bine, spre un trai mai bun? Cred că ai partea ta de vină, dar poate şi mai mare este vina celor care trebuiau să formeze aceste repere...
      Avem o presă liberă şi prodigioasă. Ziare noi sau forme îmbunătăţite ale publicaţiilor vechi apar pe tarabe ca într-o goană nebună spre cititorul ideal... Politica face ziare, iar ziarele dau lideri politici. Televiziunea te prinde într-o menghină, unde de-o parte ai pumnul crainicului bombardier, iar de cealaltă te întâmpină violenţa extremă a filmului comercial, care încearcă să-ţi spună că tu nu prea ai ce face, asta este, dacă ai noroc, apuci şi ziua de mâine.
      Din păcate, în ultimii ani, primii ani ai libertăţii de expresie după un somn lung şi obositor, modelele mediatice au apărut greu, şi s-au menţinut cu dificultate. Poate că aşa este peste tot şi chiar e posibil să fie greu să te impui, dar, la 23 de milioane de oameni, numărul modelelor de urmat şi de respectat este extrem de mic, dacă nu chiar ridicol...
      Primari generali care au apărut la televiziune dând declaraţii năucitoare, au dispărut după ce tăvălugul electoral i-a făcut una cu pământul. Fotbalişti celebri şi demni de tot respectul s-au întors cu spatele la ţara lor, acuzând mafia din fotbalul românesc şi delimitându-se clar de sforăriile "cooperativei". Preşedinţi de cluburi sunt jefuiţi ziua în amiaza mare, iar poliţia face ce poate. Un întreg iureş de informaţii care nu au definit clar norme de comunicare, standarde ale informaţiei transmise în spectrul public şi, cu atât mai puţin, modele.
      Să devii un model nu ar trebui să fie greu în momentul în care ai setul tău de reguli şi le respecţi aşa cum îţi respecţi cuvântul dat. Dar nu e problema ta sa devii model. Televiziunea trebuie să te vadă şi să te impună, pentru că e în interesul ei sa formeze aceste modele. Din păcate, la ora actuală, cu foarte mici excepţii, televiziunea este interesata doar de top-modele...
      Lipsa modelelor naşte discuţii sterile despre ce ar trebui făcut pentru a îndrepta lucrurile, cu ce trebuie început, unde trebuie ajuns, etc.
      Mi-e dor să văd o dată şi o dată emisiuni de genul "Hard Talk" de la BBC transpuse într-un limbaj românesc, unde să se discute "la cuţite" informaţie in detrimentul divertismentului. Pentru că în vremurile în care trăim, informaţia este totul. Poate că acest fenomen al amestecării informaţiei cu divertismentul se petrece pe fondul încercării de creionare a target-ului vizual, a receptorului din societatea românească. Poate că tocmai aici este problema. Pentru că modelele autentice, poate chiar elitele, se delimitează clar de glumele străvezii şi de miticisme.
      Modelele vor apărea atunci când ne vom da seama că băşcălia nu ajuta la nimic. Se poate lucra şi în linişte, serios, fără prosteală...
     
     
      Normalitatea se fabrică
     
      Stăteam şi mă gândeam zilele astea la ce ar fi fost România fără Cristian Tudor Popescu, fără Bogdan Chirieac, fără Andrei Pleşu, Cornel Nistorescu, Horia Patapievici, Mircea Geoană, Andreea Esca, Viorel Moldovan, Florin Călinescu, Ioan Timofte, Gheorghe Hagi, fără toate aceste figuri care par repere ale societăţii româneşti.
      Stăteam şi mă gândeam ca prostul, desigur, pentru că trăind acolo şi cunoscând cam care este procentul celor care citesc presa sau înţeleg televiziunea, gândul m-a dus la debandada care domneşte în viaţa publică de la Bucureşti. Păi ce, e de colo să ieşi pe stradă şi să iei un pumn în gură? Nu-i de colo... Ai idei, îndrăzneşti să debitezi aberaţii despre adevăr, dreptate, lege, justiţie, ordine? N-ai decât, dar dacă mai şi faci ce spui, atunci, dragă doamnă, draga domnule, mai bine încerci în altă parte...
      Nu cu mult timp în urmă, ministrul sănătăţii a fost jefuit pe stradă, în plin trafic. Apoi o judecătoare a fost bătută în plină zi, de un necunoscut, în văzul lumii. Liderul de sindicat Virgil Săhleanu a murit înjunghiat, în scara blocului...
      Autoincendierile nu mai sunt nişte lucruri ciudate. Încă mai avem aurolaci. La televiziunile americane rulează un clip publicitar pentru ajutorarea copiilor înfometaţi, în care se spune: "Asemenea copii trăiesc în Nicaragua, Angola sau România". Da, dacă va fi cutremur, pagubele vor fi mai mari decât în '77 iar Bucureştiul va trăi o tragedie.
      Bun, ce e de făcut dacă asta e realitatea? Stăm ca proştii şi "ne râdem" la o bere? Scriem presă, facem ziare, difuzăm ştiri într-o veselie? Lăsăm ţara să se dezvolte natural? Mă tem că şi peste 10 ani tot aşa vom sta, tot priviri pierdute vei zări în aeroporturile internaţionale unde întâlneşti români care visează cu ochii deschişi. Tot aceeaşi stare de aşteptare va fi şi atunci, de parcă singura soluţie este undeva unde nu poţi ajunge decât aşteptând...
      Aş spune ceva dar mă tem că vorbesc degeaba, mă tem că eticheta de "utopie" se va lipi peste gura vorbitorului...
      Fraţilor, oameni buni din televiziune, ziare, radio, înţelegeţi odată că trebuie să vă deschideţi pentru public, să-l educaţi (Învăţământul nu e de ajuns), să îi daţi dreptul să se exprime constructiv, să-l faceţi să-i pese. Faceţi, doamnelor şi domnilor din presă o ofertă publică şi invitaţi-i pe cititori să facă presa scrisă, radio şi televiziune, lăsaţi divertismentul sau dacă-l faceţi, inseraţi acolo câte un dram de îndemn subliminal. Dacă nu ne pasă, poliţistul ne va privi în continuare la fel de indiferent, ne va pune să-i spunem unde locuieşte cel care tocmai ne-a agresat în faţa blocului, iar câinele vagabond va veni să ne spună, într-o zi, că el este de fapt şi de drept autenticul carpatin, nu noi, cei care am aşteptat atâta vreme să vină cineva din ceruri să ne facă ordine pe stradă!
      Oare ce-ar fi fost România fără puţinele sale modele? O naţiune care tace şi face sau o stradă lungă la marginea căreia tot poporul bea ceai şi fumează narghilele? Oricum, în tot jocul acesta cu personaje ciudate, sunt câteva figuri cărora le sunt recunoscător pentru ca există.
     

Rinocerul
     
      Prin definiţie este genul care te înjură în glumă. Sau te claxonează la semafor. Sau te apostrofează din maşină, dacă mergi pe margine. Sigur, dacă te superi, tu eşti de vină, pentru că nu eşti "de comitet".
      Din punct de vedere sociologic, formează o populaţie numeroasă. Se întâlnesc exemplare în toate poziţiile posibile, în toate instituţiile statului, în toate domeniile de activitate.
      A fost şi încă mai este personaj de teatru. Eugen Ionescu i-a dedicat pagini întregi.
      Ca manager de întreprindere privatizabilă, va urmări s-o falimenteze, spre a o cumpăra apoi la un preţ de nimic.
      Extrapolând, îl poţi găsi şi în ţările dezvoltate, însă e puţin probabil să aibă pregătire superioară. Tocmai pentru că acolo filtrele sunt folosite cu discernământ. Dacă trece de aceste filtre, atunci ori e un bun actor, ori ştie când să se oprească, ceea ce-l absolvă de orice apartenenţă la mlaştină. Dacă este rinocer autentic, nu-l poţi schimba. Rămâne, indiferent ce-ai face, un specimen care împunge. Cu cornul.
     
     
      Ce s-a întâmplat cu modelele Revoluţiei?
     
      După 12 ani de la "evenimente", în seara de 22 Decembrie 2001, vine Sergiu Nicolaescu la România 1 şi spune că el ştia foarte bine ce are de făcut în zilele acelea tumultuoase, că avea un plan clar de acţiune şi că au existat terorişti. Era de ajuns să vezi feţele celor invitaţi în platou ca să înţelegi că n-o să se spună oficial în veci adevărul despre Decembrie '89. Şi până la urmă cui i-ar folosi să se spună adevărul, cui i-ar prinde bine să ştim şi noi pentru ce s-a murit atunci?
      Marea pierdere a acestor ani este respectul. Nu mai respectă nimeni nimic, doar banul contează şi dacă-l ai, poţi fi orice, oricum, fără să-ţi pese de lege. Am ajuns în situaţia de a fi arătaţi cu degetul drept corupţii Europei, iar campaniile anticorupţie promovate de diverşi Prim Miniştri au devenit vorbe în vânt. Practic, contează ce se vede la televizor, unde apar personalităţile care se vor modele pentru poporul ce "se uită şi câştigă".
      Dar Revoluţia a avut modele? Era ceva credibil atunci, ceva demn de urmat şi de respectat ori haosul din acele zile s-a propagat din aproape în aproape, generând noi surse de oscilaţii, până în zilele noastre? Dacă este să dăm filmul înapoi şi să privim şirul evenimentelor din Decembrie '89, remarcăm în primul rând un cor de priviri speriate, de oameni cu mişcări zmucite, oameni care nu ştiu ce vor să facă şi nu ştiu nici dacă ceea ce fac este bine. Dacă-i privim astăzi pe protagoniştii scenelor de atunci, pe cei care mai trăiesc, desigur, vedem că mai toţi au ieşit în afara percepţiei publice şi doar câţiva, mai nebuni sau mai constanţi cu ei înşişi, au rămas în rândurile presei scrise.
      Revoluţia Română sau Evenimentele din Decembrie nu au promovat modele. A fost, la început, o efervescenţă uluitoare, pe care însă au desfiinţat-o minerii prin debarcarea guvernării Roman. Apoi au apărut pe scena politică tot felul de personaje groteşti, ce s-au bucurat din plin de luminile rampei pentru ca apoi să revină de unde au apărut. Nimic nu s-a mai auzit despre ei, de parcă au intrat în pământ.
      Modelele Revoluţiei s-au şters cu buretele, ca şi memoria poporului român, hrănit cu ştiri agresive, cu cozi şi cu nelipsitele şocuri cotidiene. Orice repunere pe tapet a atmosferei din jurul lui 22 Decembrie '89 nu mai poate aduce nimic acum. E prea târziu. Au fost făcute filme, s-au scris sute de cărţi, dar personajele acestor poveşti mai poartă şi acum patina unor vremuri în care oamenii se mişcau mecanic, fără pic de credibilitate. Ca nişte marionete în mâinile unor sforari cu patru clase...
     
     
      Modelul Năstase
     
      Se pare că modelele definite în manualele de istorie, indiferent cât de spectaculoase au fost, prind foarte bine la români. Modelele de lideri drepţi şi neînfricaţi, bravi conducători de oşti, ctitori de biserici şi alte edificii rămase peste veacuri, imaginile de domnitori retuşate profesional de anonimi care nu au crâcnit în faţa ordinelor, o întreagă pleiadă de figuri-repere ale unei istorii pe care ne-am dorit-o şi încă o mai credem glorioasă, toate aceste feţe de conducători stau - poate puţin cam prea bine înfipte - în memoria poporului nostru gata-gata să taie, cu sabia zăngănind, orice căpăţână incredulă. Istoria scrisă şi rescrisă pentru copii care nu aveau minimele condiţii de studiu este în continuare o armă de temut. Poate şi de asta Ceauşescu a reuşit să-şi impună punctul de vedere într-un asemenea hal încât cuvântul lui era lege pentru toţi. Să se fi creat o dependenţă de liderul suprem? De cel ales, mesianicul conducător care vine şi dă pâine, lapte, miere, euro sau mai ştiu eu ce gloatei care ştampilează liste din patru în patru ani?
      Îmi amintesc cu groază lecţiile de istorie pe care trebuia să nu le judec, ci să le asimilez, cu conducători neînfricaţi, bravi, de neoprit, de neatins în faţa tăvălugului barbar. Cine poate uita că Sinan Paşa şi-a pierdut doi dinţi din faţă pe plaiurile mioritice? Sau că "Tovarăşe Elena Ceauşescu, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, noi, copiii ţării, aducem prinos de recunoştinţă..." şi defilăm ca nebunii fără să ne întrebăm dacă e normal aşa ceva...
      Am senzaţia că modelele istorice s-au construit cu scopul de a educa un popor în spiritul aiurelii şi nu al concretului, al pragmaticului, elemente care fac legea în societăţile capitaliste. Şi dacă lucrurile stau aşa, e limpede de ce prinde încă bine cultul personalităţii, promovarea imaginii unei familii conducătoare după tiparele comuniste pe care în principiu le hulim, dar în practică le aplicăm de nu mai ştii ce să crezi.
      Aici există două aspecte: unul este cel al dependenţei de partidul unic. Istoria post-decembristă a arătat că românii nu pot discuta în contradictoriu fără să se certe. Alternanţa la putere s-a desfăşurat cât se poate de democratic, lucru care a sedimentat opinii vestice cu privire la maturitatea climatului politic din România. În vremurile când actuala opoziţie a condus ţara, nenumărate figuri aiuristice s-au perindat pe ecranele televizoarelor dând impresia că ţara asta nu are altceva mai bun de arătat decât un prim ministru cu unghia mică lăsată mitocăneşte să crească sau un preşedinte patetic, bun doar să facă frecţii la picior de lemn - puncte pentru actuala putere, care le-a amendat prompt.
      Al doilea aspect este cel al actualei guvernări care are câteva piese redutabile, piese ce reuşesc să articuleze un mecanism bine mediatizat la capitolul reuşite. S-a început prin aplicarea metodelor verificate de potenţare a reuşitelor acestei guvernări. S-a ajuns la mediatizarea excesivă a Primului Ministru, care nu face decât să aducă aminte de Cântarea României şi alte asemenea evenimente de imagine, lucruri care ar putea să-l coste mai târziu pe actualul Prim Ministru, pentru că s-a văzut că românului nu-i place să se implice, dar de dat cu gura este maestru...
      Jocul început de Primul Ministru în preajma sărbătorilor de Crăciun nu este unul inteligent. Îl văd ca pe o beţie de imagine, şi orice altă interpretare mă face să cred că procesul de rezolvare a problemelor stringente în faţa Comunităţii Europene se află într-un punct periculos.
      Modelele istorice construite după cum am pomenit mai sus au condus la apariţia personajului Nicolae Ceauşescu. Mediatizarea excesivă a unui cuplu din conducerea României, date fiind antecedentele deloc plăcute, poate împământeni cultul personalităţii, lucru de care personal mi-e frică... Am avut ocazia să cunosc români care după ce au ajuns şefi, s-au schimbat radical, având impresia că sunt indispensabili şi că tot ce spun ei e lege, nimic altceva nefiind bun ca alternativă.
      Percepţia la nivelul omului de rând nu este una benefică pentru cel care-şi construieşte imaginea mai mult decât trebuie. Românul placid, telespectator, poate la fel de bine să aplaude la un moment dat şi apoi să susţină cu vehemenţă contrariul dacă i se insuflă idei total opuse celor de la care s-a plecat construcţia imaginii.
      L-aş sfătui pe Primul Ministru, atât cât poate fi de apreciat un asemenea act pornit de la nivelul presei virtuale, să o lase mai moale cu campania de imagine şi să continue cu faptele, pentru că dacă există fapte concrete, campaniile de imagine sunt aproape fără sens... Asta numai dacă rezultatele pe care Primul Ministru le va putea obţine ţinându-se în continuare de treabă îi vor fi suficiente atât lui cât şi celor apropiaţi...