INTERVIURI NECONVENŢIONALE

Interviurile care urmează au fost publicate fie în revista "String", fie în ziarul electronic "Curierul de Seară". Sunt interviuri cu oameni deosebiţi, de profesii şi ocupaţii diferite, dar care nu au ieşit în evidenţă prin nici un fel de motive care să ţină de micul ecran. Fiecare, în felul lui, şi-a construit drumul aşa cum a vrut dar nu abdicat niciodată de la principiul sincerităţii. Sunt luptători despre care dacă încă nu aţi auzit, veţi mai auzi. O bucată din ceea ce la un moment dat s-a numit "România profundă".
     
     
      De vorbă cu Andrei Valachi
     
      Data şi locul naşterii: 16.04.70, Iaşi
      Starea civilă: căsătorit
      Profesia: inginer de calculatoare.
     
      Persoana cea mai nostimă pe care ai întâlnit-o?
      Este cam greu să mă gândesc la persoane nostime. Eu sunt un individ pe care mulţi l-ar caracteriza ca extrem de pesimist şi de aceea, deşi am întâlnit o sumedenie de persoane interesante, cele mai nostime sunt cele la care mă gândesc mai puţin. Totuşi, râsu'-plânsu' e o chestie românească, aşa încât pot spune că mai toţi prietenii mei au şi o latură nostimă.
     
      Ai avut vreo experienţă care să-ţi schimbe viaţa?
      Cam toate experienţele mi-au schimbat viaţa. Eu caut experienţe care să-mi schimbe mereu viaţa. În general, experienţele mele sunt triste, aşa cum sunt şi eu, dar tocmai asta e plăcut de la viaţă. Adevărul e că eu am prevenit-o şi pe Brânduşa, soţia mea, atunci când am decis să rămânem împreună: "alături de mine o să râzi, o să plângi, o să treci prin momente de disperare, dar te asigur ca n-o să te plictiseşti". Şi, din câte ştiu eu, nu prea s-a plictisit, deşi momentele dezolante au depăşit ca număr evenimentele optimiste. Imobilitatea înseamnă moarte şi condamnarea la monotonie este cel mai mare blestem.
     
      De cine ai vrea să fii însoţit pe o insulă pustie?
      Ca în bancul acela: de Claudia Schiffer. La un moment dat, o s-o întreb: Măi, Claudia, pot să-ţi spun Ilie? Da, desigur, o să-mi răspundă ea, crezând că e vorba de vreo chestie kinky (perversă). O s-o iau de după umeri şi-o s-o întreb: "Măi, Ilie, ştii tu cu cine fac amor? Cu Claudia Schiffer, băi, să-nnebunesc dacă te mint!"
      Serios vorbind, descoperind recent că latura mea mizantropică s-a extins până la dimensiunile unei psihoze, cred c-aş vrea s-o iau pe Brânduşa şi pe Gabriel, copilul meu. Doamne, ce bine ar fi să ajung pe o insulă pustie - să fiu departe de toată subcultura cu care ne bombardează media, de toate războaiele, de ură şi de moarte. Dar, bănuiesc că aşa ceva nu prea mai e posibil. Nici turnul de fildeş nu mai e o soluţie, pentru că societatea te trage de picioare în mocirlă. Cred că singura insulă pustie care mai e accesibilă unui om cu venituri mici este propria sa alienare.
     
      Unde ai sărbătorit trecerea în 2000?
      Împreună cu un cuplu de prieteni, vorbind de toate cele. N-a fost prea pasionant (cred că nici pentru ei), dar nu ştiu de ce sărbătoririle mie nu-mi prea ies. De altfel, fiind în acel moment într-o gaură financiară, nu prea aveam de ales.
     
      Un singur lucru pe care l-ai schimba în România:
      E greu de răspuns inteligent sau măcar interesant la o asemenea întrebare. Am încercat, atât cît mi-a stat în puteri să schimb lucrurile în jurul meu, am eşuat şi de aceea nu mă mai pot gândi la acel singur lucru pe care l-aş schimba aici, deoarece e un vis de mii de ori mai îndepărtat decât podul de la Arheim.
      Dacă totuşi trebuie să răspund, cred că aş schimba istoria. Unde anume, asta ar rămâne de discutat.
     
      Inscripţie pe mormânt:
      Sunt doar a şasea miliarda parte din populaţia planetei (dar cea mai importantă! :).
     
      Ce carte citeşti în momentul de faţă?
      Acum abia am început o carte de Llosa: "Pantaleon şi vrăjitoarele" (sunt un mare îndrăgostit de Llosa şi consider că, măcar prin comparaţie cu Marques, ar fi meritat Nobel-ul), dar abia am terminat de citit "Egipteanul" de Mika Waltari care mi s-a părut o carte superbă. E o carte pe care o voi recomanda tuturor idealiştilor care cred că binele se poate face cu forţa. În esenţă, o bună parte din carte, trece în revistă viaţa din timpul lui Akhenaton, primul om care a încercat să impună o religie monoteistă - dedicata zeului Aton. Aton nu avea reprezentare ci era pur şi simplu discul soarelui şi doctrina religioasă a acestui zeu încerca să acrediteze (tot pentru prima dată) ideea că oamenii sunt egali şi fraţi, că războaiele sunt inutile, că putem să ne iubim. Dar, aşa cum doctorul Sinuhe, personajul principal, spunea: "Oamenii l-au refuzat pe Aton, zeul iubirii, preferându-l pe Amon, zeul fricii." Din nefericire, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în religia creştină - dumnezeului iubirii, cel al lui Hristos, preoţii i-au schimbat repede esenţa. În fine, iar o iau pe câmpii. În orice caz, "Egipteanul" e o carte extrem de poetică şi totuşi atât de realistă încât cred că nu trebuie scăpată.
     
      Definiţia succesului:
      Automulţumirea. Numai dacă eşti un tip satisfăcut de propria ta persoană poţi să ai succes. Altfel, mereu vei alerga după morgana care se depărtează, atrăgându-te in inima deşertului de cenuşă.
      Taică-meu îmi spune mereu zicala aia: Un plutonier care a vrut să fie plutonier, este un om realizat, în vreme ce un colonel ce-a vrut să fie general, este un ratat. Da, dar in propriii săi ochi, nu şi în ai lumii.
      Eu m-am obişnuit cu esenţa relativă a succesului, dar asta nu mă dezarmează.
     
      Cea mai bună experienţă în România:
      Clipa când am cunoscut-o pe Brânduşa. Clipa când s-a născut fiul meu. Oamenii excepţionali pe care i-am cunoscut aici. Sunt atât de multe, încât îmi vine greu să pot decela care din ele a fost cea mai bună.
     
      Cea mai rea experienţă:
      La fel. Îmi este greu sa stabilesc punctual care a fost cea mai rea. Totuşi cred că cel mai dramatic a fost momentul când am realizat, şocat, că îmi este imposibil să mai trăiesc aici şi m-am decis să emigrez. E sfâşietor când realizezi că tot terenul pe care îţi construiai viitorul s-a surpat şi că trebuie să aduni resturile acestui viitor şi să le reasamblezi aiurea, în lumea largă.
     
      Ce ai în buzunare?
      În buzunarele mele se pot găsi tot soiul de lucruri: şurubelniţe, acte de identitate, mult mărunţiş, două mănunchiuri de chei, ţigări (uneori şi brichetă), hârtiuţe cu numere de telefon (majoritatea fără nume, aşa că nu sunt bune la nimic) şi multe altele (că n-am de gând să fac prostia să-mi vărs acum buzunarele pe masă).
     
      Un citat memorabil:
      M-ai prins. Probabil că de asta sunt considerat un tip mai inteligent decât sunt - pentru că nu-mi prea aduc aminte sursele din care citez, aşa că spun "cineva spunea odată..."
      Uite, totuşi, un citat de care m-am servit adesea in relaţiile romantice - e luat din Erich Maria Remarque, "Arcul de triumf" (l-am reţinut pentru că am citit cartea de 5 ori). "Să nu mânjim o iubire cu o prietenie." De asta, eu n-am acceptat niciodată sa fiu prieten cu femeile pe care le-am iubit, după ce totul s-a terminat.
      Ca un bonus, am să-ţi servesc însă doua zicale care ne fac viaţa mai "frumoasă":
      "De ce ţi-e frică, de aia nu scapi!" şi "Ce-ţi doreşti mai mult, aia nu ai!".
     
      La ce te gândeşti când auzi - "extraterestru"?
      La un individ care nu e de pe această lume.
      Realitate sau iluzie?
      Am găsit două sensuri acestei întrebări, aşa ca o să răspund la ambele.
      Eu încerc să mă retrag în iluzie, pentru că realitatea mă dezamăgeşte continuu. Asta nu înseamnă că şi reuşesc prea bine. Aşa cum spunea un prieten de-al meu, cei cărora prezentul li se pare nemulţumitor, nu au decât două şanse - fie să facă o fixaţie pentru trecut (şi ăsta e cazul lui - omul a început să înveţe hieroglifele şi are deja oarece reuşite în domeniu), fie să-şi imagineze lumi viitoare (cazul nostru, al celor care-i tot dăm cu SF-ul).
      Pentru individ, totul e, până la urmă, doar iluzie. Dacă nu crezi, întreabă viermii, care se hrănesc din noi.
     
     
      Un "transcriptor" de excepţie - Ovidiu Vitan
     
      De ce şi de când SF?
      De când? Ca şi cititor, probabil de când am învăţat să citesc şi am fost fascinat de Jules Verne, Beleaev, Lem, Wells... Ca autor, din clasa a cincea, când profesoara de geografie Atena Drâmbă - căreia îi mulţumesc acum - ne-a dat ca temă de vacanţă sa scriem o povestire. A mea a fost SF, şi aici ajungem la întrebarea: de ce SF? O explicaţie imediată: poate datorită televizorului: "Pierduţi în spaţiu", "UFO", "Invadatorii"... Dar de ce atracţia pentru aceste seriale? Poate pentru că lumea copilăriei este în mare parte fabuloasă? Pentru că lumea basmelor şi a poveştilor spuse de părinţi la culcare se întrepătrunde cu lumea reală când ai 4 ani? Iar apoi, când afli că Moş Crăciun nu există, iar soldăţeii de plastic nu sunt vii, cele doua lumi se separă tot mai clar? Şi rămâi cu nostalgia fabulosului, pe care îl regăseşti cel mai uşor în SF?... Este posibil.
     
      Cum aţi ajuns în Almanahul Anticipaţia?
      În "Cartea de nisip", Borges ne relevă o carte infinită, filele ei fiind asemănate cu firele de nisip: sunt copleşitor de multe, nu le poţi găsi pe toate, mereu rămâne un fir ascuns undeva, e greu să găseşti acelaşi firicel de nisip de doua ori... Daca vi se pare cunoscută descrierea, este pentru că va gândeaţi, conştient sau nu, la colecţia CPSF Anticipaţia. Copil fiind, Anticipaţia era pentru mine o adevărată carte de nisip: sutele de numere frizau infinitul, nu le puteam găsi niciodată pe toate, mereu mai descopeream în vreo bibliotecă un număr necunoscut şi, oricum, nimeni n-o avea niciodată pe toată... Şi, întrucât cartea de nisip este infinită, ea trebuie să conţină tot ce s-a scris şi se va scrie vreodată; de aceea, era logic să găsesc în Anticipaţia propriile mele povestiri. Şi, vă dau cuvântul meu de transcriptor că nu exagerez cu nimic, eu nu am trimis nici o povestire la Anticipaţia - şi totuşi mi-am găsit publicată una! Prin martie 1992, i-am propus spre publicare o povestire SF d-lui Ştefan Ghidoveanu, de la revista "Nautilus" (pe atunci aflată la nr. 2). Domnia sa m-a asigurat că povestirea va intra în nr. 5, la vară - numai că între timp revista şi-a încetat apariţia... Am uitat de această întâmplare şi de povestire, şi nu mică mi-a fost mirarea când, în noiembrie 1996, prietenul meu Florin Pătraşcu - căruia îi mulţumesc şi lui - m-a felicitat pentru povestirea mea din Anticipaţia... "Care povestire?!", am întrebat, pierdut. Desigur, era exact cea predată la "Nautilus" cu aproape 5 ani în urmă... Drumul de la Dl Ghidoveanu la Dna Viorica Podină - cărora la mulţumesc în mod special! - nu l-am reconstituit, dar am dovada că Anticipaţia este într-adevăr o carte de nisip, dar ce zic eu carte, ditamai plaja la Oceanul Atlantic... (Şi n-oi fi eu Leonardo Di Caprio, dar mi-ar plăcea să mai stau pe plaja asta, să reuşesc să-mi scriu numele cat mai departe de valurile care şterg periodic cuvintele scrise în nisipul cărţii...)
      Serios vorbind, faptul că mi-au fost publicate povestirile în colecţia Anticipaţia reprezintă o onoare copleşitoare pentru mine, şi o iau nu ca pe o confirmare a unei râvnite valori, ci ca pe un imbold de a mă ridica, pe viitor, la valoarea celorlalţi autori publicaţi...
     
      De unde ideea universului ca un singur vers?
      Cred că amănuntul în sine nu este important, ci cu adevărat fascinant este alt lucru, pe care l-am realizat, mai de mult, cu uimire: eu scriu în primul rând pentru mine. Dacă vreţi, scriu o povestire SF pentru a citi o povestire SF. Pe măsură ce scriu, se derulează evenimentele, iar eu sunt primul lector. Dacă am o idee bună de povestire (şi bunul simţ de a o scrie!), am desigur o vedere generală asupra a ceea ce va fi, însă exact ce se va întâmpla, de ce, cui şi cum, habar n-am. Practic, între o povestire a altcuiva citită de mine într-o carte şi o povestire scris chiar de mine, diferenţa relevantă aici este că eu am făcut oficiul (corvoada, formalitatea, serviciul...) de a o scrie, adică trans-scrie, am fost o interfaţă între "Sfântul Duh sau muză sau - ca să-i dăm un nume contemporan urât - subconştientul" (cum se exprima Borges) şi hârtie. Că semnez apoi cu numele meu e chiar, aş putea spune, un fals. Noroc că inspiraţia, muza, subconştientul, colectiv sau nu, etc. încă nu ne cere copyright... (Deşi ar fi o cinste să faci închisoare - şi nu pe viaţă, ci pe eternitate - alături de Eliade, Dostoievski, Platon...)
      Maurois propunea într-o povestire o lume în care artiştii creează şi huzuresc, iar restul oamenilor sunt sclavii lor... Eu văd o lume în care un roman genial are trecut la autor INSPIRATIA sau MUZA etc., cel care-l scrie nu este celebru, iar numele său este trecut, alături de corector şi redactor, în caseta tehnică, pe post de "rezonator" sau "transcriptor". În lumea aceea, cu adevărat celebră va fi persoana care nu poate fi rezonator, dar poate alcătui un roman sau o poezie cam aşa cum susţinea Poe ca a scris "The Raven"...
     
      Ce părere are familia dvs. despre poveştile pe care le scrieţi?
      Familia m-a încurajat întotdeauna să scriu, mi-au lăudat diversele autorlâcuri (chiar şi atunci când ele nu meritau acest lucru!) şi cred că adesea mi-au trecut cu vederea, ştiu şi eu, boacănele sau atitudinile stresante tocmai pentru a-mi păstra condiţiile şi condiţia de transcriptor. De aceea, lor le mulţumesc cel mai mult, pentru totul... (PS - Scuze; ştiu că sună ca şi cum tocmai mi-aş fi ascultat discursul de recepţie în Academie sau ca şi cum aş rosti mulţumirile la primirea premiului Oscar pentru cel mai bun film. Mai bine să-i punem data 2040, că poate până atunci ajung de-a binelea scriitor şi nu vor mai suna aşa de pompos.)
     
      Ce planuri aveţi pentru domeniul SF?
      Planuri? Desigur, scris povestiri, scenarii de film, poate chiar romane... Iar drumul nu poate fi decât unul: citit literatură, citit teorie şi critică, scris mai mult... într-un cuvânt, autoperfecţionare, maturizare artistică - toate acestea însă în general, nu neapărat în domeniul SF. Pentru că literatura SF este, ca să zicem aşa, mai mult literatură şi mai puţin SF. Când raportul este invers, apare acea subliteratură ieftină care a compromis SF-ul.
      Apropo de acest fenomen, problema mi se pare că este următoarea: împărţirea literaturii în literatură mainstream şi literatură SF (sau poliţistă etc.) este extrem de dăunătoare mai ales acesteia din urmă. O scriere catalogată "SF" este literatură, tehnic vorbind, dar pe de o parte "criticii mainstream" o trec automat la sertarul cu literatură minoră (pentru că este SF), iar pe de altă parte mulţi autori şi cititori de SF sunt tentaţi să scrie şi/să citească numai SF. De aceea, atâta timp cât va exista distincţia literatură - literatură SF, aceasta din urmă va fi nedreptăţită. Norocul nostru că postmodernismul oferă, cred, ocazia întrepătrunderii domeniilor şi a temelor, astfel încât să ajute la vărsarea SF-ului la loc în mainstream. Începutul l-au făcut de mult nu atât un Harlan Ellison sau un Dino Buzzati, cât - de pildă - splendidul roman SF "Pendulul lui Foucault", space-opera "Făt-Frumos din lacrimă" sau bestsellerul SF "Biblia"...
     
      Profesia dvs. are ceva în comun cu ştiinţa şi ficţiunea?
      Profesia mea - corector de carte şi ziar - este mai îndepărtată de ştiinţă (în sensul de tehnică, tehnologie - dacă ignorăm tehnica tiparului şi prelucrarea textului şi a imaginii pe calculator), în schimb foarte strâns legată de ficţiune, care este adesea chiar "obiectul muncii" noastre, atunci când editura la care lucrez publică beletristica...
     
      Un singur lucru pe care aţi vrea să-l schimbaţi în România?
      Păi îmi cereţi să fac superprimavară cu o singură floare... :) ... Plus că asta e ucronie pe faţă! Domeniu care mă fascinează, astfel încât dac-ar trebui să schimb un singur lucru, aş merge cât mai sus pe scara cauzelor şi a efectelor, pentru a asigura un efect benefic maxim astăzi. Astfel, m-aş întoarce în timp 65 milioane de ani, aş face un lagăr de concentrare pentru dinozauri pe teritoriul viitor al României şi i-aş asasina cu hip-hop până ar muri în masă. Rămăşiţele lor ar face vegetaţia mai mănoasă, care ar atrage erbivore, acestea carnivore şi tot aşa, cu cât ar trăi mai multe, cu atât ar muri mai multe şi astfel am avea tot mai mult petrol, cărbune şi gaze naturale şi am fi azi mai bogaţi, mai uscaţi... Dacă însă n-aş reuşi, aş veni mai aproape în timp şi i-aş da peste mână câinelui (turbat care a muşcat mâna care l-a hrănit) care l-a asasinat pe Burebista - poate cu Burebista la putere am fi devenit şi noi vreun imperiu, Euromania de pildă... Dacă însă n-aş reuşi, aş veni mai aproape în timp şi le-aş dărui lui Glad, Gelu şi Menumorut vopsea şi tablă, să descopere istoricii după sute de ani, în pământul ţărişoarei noastre, tăbliţele cu "Aici e latinitatea dvs."... Dacă însă n-aş reuşi, aş veni mai aproape în timp şi i-aş da lui Mihai Viteazu un fular antiglonţ, iar mai departe ar fi ştiut el ce să facă... Dacă însă n-aş reuşi, aş veni mai aproape în timp, pe la 1900, şi aş dona multe prezervative soţilor Gheorghiu din Oneşti şi Ceauşescu din Scorniceşti... Iar dacă n-aş reuşi nici aşa, aş face România al 51-lea stat american şi gata!
     
     
      Ovidiu Bufnilă - Un magician al imaginarului
     
      Ovidiu Bufnilă este un scriitor de science-fiction considerat de confraţii săi drept un "mafiot" local. Pentru că poartă o pălărie cu boruri mari...
      Este un animator al mişcării fandomiale, unul cu vechi ştate în domeniu. Din punct de vedere al mediatizării, este literalmente peste tot!
      Ovidiu Bufnilă rămâne o redutabilă maşinărie cu aburi. Textele sale nu au nevoie de semnătură. Îl recunoşti pe individul din spatele pastilelor SF. Pentru că vede ceea ce este scris pe ramele ochelarilor tăi, între ridurile de pe fruntea obositului politician, sub ceaşca de cafea a programatorului de calculatoare.
      De ce? Veţi afla singuri, căutând povestirile semnate Ovidiu Bufnila...
     
      Turbionul care urmează este un interviu în exclusivitate acordat de Ovidiu Bufnilă revistei String la 24 iulie 2000
     
      Robert David: Ovidiu Bufnilă, eşti un lup singuratic. Cum a început povestea ta?
      Ovidiu Bufnilă: M-am născut dintr-un ou filozofal tăiat în două de o spadă magică. Potrivit unor surse oficiale, minunea asta s-ar fi întâmplat în 1957 dar, de vreme ce trecutul, prezentul şi viitorul sunt simultane, totul se petrece chiar în această clipă.
     
      RD: Ai fost numit maestru al genului short-short-story de câţiva tineri SF-işti de la Bucureşti. De ce scrii îndeosebi pe spaţii înguste?
      OB: Îngustimea e o categorie filozofica la care, recunosc, nu m-am gândit până a acum! Să vedem cum stau lucrurile. Probabil că îngust e sinonim cu fantă. Adică privim Absolutul printr-o deschizătură. Îmi convine imaginea. Ovidiu Bufnilă priveşte Absolutul exact aşa. Poate că sunt înfiorat de ceea ce văd! Ceea ce scriu e aproximativ şi imperfect. Pentru că sunt orgolios, scriu pe dimensiuni mici. Dar nu vă luaţi după mine! A scrie ţine de magie. Frontiera dintre plin şi gol s-a şters. Nu căutaţi adevărul în stereotipii. Raţionamentele umane au tendinţe euclidiene. Tocmai de aceea oamenii au nevoie de clasificări. Amestecând golul şi plinul suntem în plină magie. Imaginile dispar. Autoritatea dispare. Hazardul e aliatul magicianului. Iar magicianul înfăşoară Romanul sub aparenţa unui short-short-story!
     
      RD: Ce părere ai despre Fandomul românesc de după Marea Întâmplare din Decembrie '89?
      OB: Punctul de rupere e mai îndepărtat. Iar Fandomul nu trebuie tratat mecanicist. Fandomul este, a fost şi va fi un proces. Că, întâmplător, noi, care purtăm nişte nume, care avem şi nişte biografii, suntem prinşi în acest proces, nu ne asigura un titlu de glorie. Lucrul cel mai teribil, trăsătura fundamentală a Fandomului e că entropia îl stăpâneşte şi îi dă sens. Minţi rătăcite, aflătoare pe epiderma lumescului, se zbat neputincioase reclamând varii funcţii fandomiale care nu pot să existe, nefiind trebuincioase adevăratelor spirite. Printre falsele funcţii fandomiale s-ar putea ghici gloria cenaclieră, turismul SF, anchiloza tehnico-ştiinţifică şi aşa mai departe. În zilele noastre, Fandomul se revendică a fi în plină şi mirifică stare entropică. Înţeleg prin aceasta că este aparţinător al individualităţii şi nu ancorat în portul autorităţii fornăitoare şi tembele!
     
      RD: Dacă ar fi să faci o analiză de o jumătate de pagină a personajelor care şi-au făcut apariţia pe scena SF în ultimii zece ani, cam ce ai spune?
      OB: Ovidiu Bufnilă nu poate înghesui într-un joben peticit de o jumătate de pagină atâtea şi atâtea destine scânteietoare care luminează Fandomul românesc. Le-ar putea numi cel mult dar ar fi prea puţin, ar fi penibil şi insuficient. Insuficienţa este marele păcat al SF-istului, oricare ar fi el, rămas în buza realităţii, prins în aroganţă şi nimicnicie. În urmă, voci speriate au cântat prohodul nouăzeciştilor şi au pregătit eşafodul pentru generaţia 2000. Nu s-a întâmplat nenorocirea pentru că Cei Noi/Nou Veniţi sunt nemaipomenit de buni şi de liberi. Eu îi iubesc şi-i invidiez şi îi ador şi nu mi-e frică. Am scris cu plăcere despre aceşti autori remarcabili pe care îi puteţi găsi în reviste şi fanzine, în almanahuri, pe Internet. Unii dintre ei par să lase armele, par să devină simpli cetăţeni, renunţând din varii motive la magicul lor statut. Nu trebuie să-i condamnăm. Eu caut să-i înţeleg dar magia mă cheamă să nu mă opresc. Cu cărţi, fără cărţi, geniali sau doar aiuriţi, ne vom întâlni sub mantia înstelată, punând la cale romanele lor de succes.
     
      RD: Un prieten comun se bucura de faptul că şi-a publicat recent o carte dar era trist pentru că singurii cumpărători pe care i-a avut au fost oamenii din "lumea literară". Poate un scriitor să se facă remarcat dacă nu are cititori?
      OB: Întrebarea asta mi-aduce aminte de miile de ani în care s-a discutat despre ce poate să fie SF-ul! Aş zice să nu răspund pentru că este o chestiune minoră. Pentru mine, cel ieşit dintr-un ou filozofal tăiat în două de o spadă magică, e o chestiune minoră. Cred că scriitorul adevărat trebuie să se lupte pe viaţă şi pe moarte şi să înşface cititorul! Declanşaţi operaţiunea ÎNŞFACĂ CITITORUL! Nu aveţi timp de tristeţuri sau de melancolie! Eu scriu nu ca să fiu citit, ci ca să pot citi Absolutul!
     
      RD: Cum se vede Bucureştiul de la Bacău?
      OB: Bucureştiul ca şi Bacăul sunt nişte aparenţe. Din punct de vedere ştiinţific sunt nişte pliuri ale spaţiului pe care le poţi traversa prin efectul de tunelare. Încercaţi vă rog, domnule Robert David şi spuneţi-mi cum se vede Bacăul de la Bucureşti! Este încântător să vezi cum, în fiinţarea lor, oamenii se pierd în acţiuni inutile dar glorioase. Pun întrebări şi dau răspunsuri pe măsură, gonflându-se în fel şi chip. Uite-aşa suntem noi doi nişte dirijabile, dragă Robert! Ne întâlnim în văzduh şi ne dăm burtă-n burtă şi râdem în hohote de jalnica şi nepieritoare glorie! Bucureştiul e doar o viziune!
     
      RD: Ce părere are soţia ta despre schiţele bufniliene?
      OB: Mihaela sunt eu, iar eu sunt Mihaela. Un androgin perfect. Un androgin încântat de ceea ce face.
     
      RD: Care crezi că a fost cel mai important moment al secolului de care ne despărţim?
      OB: 1957, anul magicianului!
     
      RD: Cum te-ai caracteriza într-un singur cuvânt?
      OB: Războinic!
     
      RD: Ce ar trebui făcut pentru ca literatura română să se vândă aşa cum se vinde muzica ultimilor ani?
      OB: Nimic. Entropia şi hazardul vor guverna astfel de minune maşinaţiunile, căderile şi urcuşurile, gloriile trecătoare, succesul de librărie, gloria zilierilor nărăviţi în a da peste plan tone de literatură! Nu mă interesează vânzarea în sine care nu este decât o activitate pur comercială. Şi totuşi trăiesc din scris...