DIVERSER

      Casa Badiu: O călătorie fantastică în inima României
     
      Se dă o pereche de tineri, el şi ea, care lucrează în industria IT din România. Programul este încărcat, de dimineaţa până seara stau în faţa calculatorului, cu ochii lipiţi de ecranul luminos, cu degetele alergând pe taste ca şi cum ar scrie o muzică neauzită. Priviţi dintr-un unghi care nu are nimic în comun cu noţiunea de informatică, par doi nebuni care au un loc în care simt nevoia să stea câte 10 ore pe zi, uneori mai mult, alteori mai puţin şi care neapărat reprezintă un nou tip de extensie hardware, poate chiar un nou tip de computer, biologic.
      Cei doi se hotărăsc să plece într-o excursie de o săptămână într-un loc unde nu au mai fost. Discutând cu colegele şi auzind de un loc pe nume Răşinari, dar mai ales cunoscând admiraţia lui pentru Cioran şi gândind-se la expresia feţei lui urmărind interviul luat de Gabriel Liiceanu la Paris, cu puţin timp înainte de moartea lui Emil Cioran, ea îi propune să plece spre Sibiu, într-un loc aflat la poalele Coastei Boacii. Şi cei doi pleacă la drum.
      Imediat ce trec în Ardeal, oamenii se schimbă, casele au garduri dincolo de care nu zăreşti nimic, ba chiar şoselele, din loc în loc, au marcaje transversale care te fac să simţi că ai viteză prea mare şi te forţează să reduci. Merg în paralel cu lanţul Carpaţilor Meridionali până aproape de Sibiu. Şi pentru că pe hartă nu se distinge foarte bine, aleg un drum ocolitor care îi duce, prin Cisnădie, până la Răşinari, un loc situat la aproape 20 de km de Păltiniş - unde Noica şi-a scris o bună parte din cărţi şi unde Andrei Pleşu l-a cunoscut pe Maestru, lăsând ca martor al acestei întâlniri Jurnalul de la Păltiniş.
      Au poposit la o familie din Răşinari, într-o pensiune agroturistică, în casa Badiu. Soţii Badiu, Ioan şi Maria, i-au întâmpinat cam aşa cum se povesteşte despre ospitalitatea românească, o noţiune destul de greu de acceptat pentru un individ care vine dintr-un Bucureşti în care mai toate se întâmplă anapoda. I-au găzduit într-un apartament de la etajul casei lor, un apartament cu toate utilităţile unei case civilizate. I-au aşezat la masă şi le-au povestit despre oaspeţii din Slovenia, Germania, Austria, Franţa, Belgia sau Olanda, care au străbătut Europa cu maşinile sau cu motocicletele pentru a petrece o vacanţă în inima României, despre care au auzit de la alţii ca ei şi de care au rămas îndrăgostiţi la plecare, promiţând şi ţinându-se de cuvânt, că vor reveni.
      Doamna Badiu a gătit o ciorbă ardelenească, cu tarhon şi smântână, o friptură de miel la tavă şi sărmăluţe din carne de miel. Au băut din rachiul casei Badiu şi dintr-un vin rubiniu cu un gust deosebit.
      S-au scurs apoi câteva zile în care cei doi au plecat de dimineaţă de la Răşinari, după ce au mâncat bine câte puţin din toate bunătăţile pregătite de doamna Maria şi au băut o cafea sau un lapte de bivoliţă. I-a prins înserarea pe drum, vizitând Sibiul, un oraş în care stau ascunse comori de istorie românească.
      Au petrecut o săptămână în care au uitat de programul infernal de la Bucureşti şi şi-au reîncărcat bateriile pentru multă vreme. Răşinarii, Coasta Boacii, drumurile pietruite dintre casele cu ziduri înalte, străzile Octavian Goga, Emil Cioran sau Andrei Şaguna, precum şi deosebita ospitalitate a familiei Badiu i-au făcut pe cei doi, ca şi pe mulţi alţi străini veniţi în vacanţă într-o pensiune agroturistică de trei stele să redescopere România profundă, România oamenilor calzi şi primitori şi să uite pentru un timp de imaginea României pe care o ştiu de la televizor sau din ziare.
      Dincolo de toate aceste minciuni care vând ziare şi spaţii publicitare stă România ambasadorilor muţi ai spiritului românesc, care corectează cu sufletul o imagine deformată, întreţinută probabil din superficialitate sau pur şi simplu din ignoranţă.
      Dacă vreţi o vacanţă în inima României, mergeţi la Răşinari, la casa Badiu, unde e posibil să vă regăsiţi rădăcinile. Aici se vorbeşte şi nemţeşte şi englezeşte şi franţuzeşte dar cu inima se simte româneşte.
     
     
      Filmul românesc de la origini până în zilele noastre
     
      Am auzit adeseori vorbindu-se că românul a supravieţuit prin cultură. Prin volumul de sertar sau prin filmul pe care-l vedea la cinematograf sau acasă. Prin poezii scrise pe băncile şcolilor sau în caiete prăfuite. Prin discuţii cu prietenii, asemenea lui H.-R. Patapievici, unul dintre cele mai luminate creiere care s-au impus pe piaţa literară postrevoluţionară. Sau chiar prin folclor, prin cântecele de dor şi jale, definitorii din punct de vedere psihologic pentru o societate care se vrea în tranziţia către capitalism şi modernitate.
      Dar cred că filmul românesc este esenţial atunci când vrem să vedem cine suntem noi de fapt, ce ne înfrânează, ce ne opinteşte mersul legănat. Filmul românesc a dat imagini care au rămas în memoria telespectatorilor, a produs personaje memorabile, a desenat caractere cu care la un moment dat ne-am confundat până la lacrimi. Dar asta nu pentru că filmul românesc a fost şi este o mişcare a normalizării, ci un potenţator de hibe.
      În marea lor majoritate, personajele româneşti de film sunt interpretate de oameni tragici, oameni care se mişcă aiuristic în raza camerei de filmat. Noi nu avem tradiţia filmelor cu sfârşit fericit, pentru că nimeni nu a înţeles cât de important pentru telespectator este să vadă că binele învinge răul. Filmele româneşti s-au adresat, probabil pe baza lecţiilor de actorie primite de studenţi în timpul facultăţii, acelor evenimente incomplet explicate de presă sau televiziune, evenimente prin care societatea a trecut mai ales în ultimii ani. Dacă este să luam în calcul numai ştirile transmise la televiziuni şi ne-urmărite spre a se vedea finalmente soluţionarea acelor probleme, aşa cum cred că ar fi fost normal nu numai din punctul de vedere al credibilităţii instituţiilor în sine, ci mai ales pentru psihicul colectiv al telespectatorilor, ei bine, filmul românesc a reflectat tocmai haosul sau infantilismul producătorilor de ştiri. S-au dat la televizor imagini cu aurolaci? Nici o problemă, nimeni nu a încercat să urmărească soluţionarea problemelor lor, iar filmul a creat personajele parcă doar pentru a reaminti acele momente.
      În mod cert, fondurile pentru realizarea filmelor româneşti au fost extrem de mici. Lucru care a şi alimentat producerea de filme la fel de alienante ca şi bugetele lor .
      Am fost coleg de serviciu cu soţia unuia din marii regizori tineri ai momentului. Soţul ei făcuse un film foarte cotat de vocile autorizate, încă dinainte să apară pe marile ecrane. Povestea acestui film a fost una de-a dreptul de necrezut la capitolul dependenţei de marile nume din cinematografia românească. Bani luaţi de aceste mari nume, care nu aveau nici o legătură cu filmul respectiv, ci doar fuseseră profesori ai regizorului sau scenaristului, şi daţi celor care făceau filmul abia într-un târziu, când filmul era aproape gata să sucombe. Povestea în sine este la fel de absurdă ca şi scenariile filmelor apărute după revoluţie.
      Filmul românesc a creionat probabil aceste caractere absurde, aiuristice, frizând ilogicul, tocmai pentru că nimănui nu i-a păsat de normalitatea actului de a turna acest film, ci fiecare a urmărit cum să pună mâna pe banii de finanţare.
      Rezultatul este continuarea marii probleme în care se află filmul românesc la ora asta, iar atunci când a fost să fie să apară un nou film românesc, am urmărit o chestie plină de umor negru, de trivialitate, în ciuda unor nume mari prezente pe generic. De parcă filmele au fost făcute de nişte copii care se răzbunau pe un sistem cu care avuseseră probleme.
      Filmul românesc este, astăzi, filmul lui Sergiu Nicolaescu. Pentru mine, el este singurul regizor care şi-a promovat într-un stil inteligent filmele după Decembrie '89. Nu ştiu cum a făcut-o, dar în acest moment filmul românesc se confundă cu el. Da, există nume de regizori mari care au făcut film după Decembrie '89, dar filmele lor au prezentat realitatea "fără să o judece", ca şi cel mai comercial post de televiziune. Nici nu e de mirare atunci de ce filmele făcute de ei nu au avut ecou, decât cu mici excepţii.
      E păcat că pentru filmul românesc nu s-a creat un program care să-l facă ambasadorul ţării, aşa cum s-a întâmplat cu sportul românesc. Filmul, prin potenţialul său uriaş, poate face pentru noi mult mai mult decât face la ora asta. E ceva fals în felul în care se toarnă filmele româneşti, ceva forţat, iar normalitatea nu prea există în scenariile noastre. Se potenţează şocantul, vulgarul şi e păcat.
     
      Oare când va apărea primul film românesc cu sfârşit fericit? Are nevoie cineva de lucrul ăsta?
     
     
      Ce l-aş fi întrebat eu pe Sorin Ovidiu Vântu
     
      Îmi imaginez că aş fi făcut emisiunea "Marius Tucă Show" de pe 7 decembrie 2002 în locul lui Marius Tucă. O singură dată, desigur... Ei bine, m-aş fi aflat într-un studio de televiziune improvizat somewhere ( pentru că dl Tucă a menţionat că emisiunea se difuzează în direct dar nu în Antena 1 - da' unde şi de ce nu în Antena 1 n-a mai apucat să spună, probabil de emoţie... ) şi ar fi trebuit să-l întreb câte ceva pe Sorin Ovidiu Vântu, personajul despre care s-a scris mult dar pe care nimeni nu l-a văzut la televizor!
      În mod cert m-aş fi documentat, cum şi dl. Tucă a făcut-o. După câteva minute de discuţii preliminare, înaintea începerii emisiunii, aş fi ştiut cu cine am de-a face, şi, probabil, aş fi considerat lista de întrebări cu care am venit de acasă total depăşită.
      Pornind de la această idee, întrebările mele ar fi fost, pentru început, următoarele:
      Domnule Vântu, unde v-aţi născut şi ce educaţie aţi primit?
      Ce au fost părinţii Dvs.?
      De ce FNI a fost joc piramidal şi nu bancă?
      Ce aţi simţit faţă de milioanele de români care şi-au pierdut banii la FNI?
      Din câte cunosc, mulţi membri ai serviciilor de informaţii şi-au plasat banii în fondurile pe care le-aţi gestionat prin FNI. De ce credeţi că au făcut-o?
      Sunt întrebări de antrenament pe care nu văd de ce Sorin Ovidiu Vântu le-ar fi refuzat. Ar fi dat răspunsuri scurte şi la obiect, dar ar fi fost interesant de aflat ce formaţie are Sorin Ovidiu Vântu. Întrebările puse ostentativ de Marius Tucă cu privire la persoanele care stau în spatele campaniei de discreditare a lui SOV au fost puerile. Iar SOV a dat o lecţie de capitalism pentru cei care aşteptau să le pice mură-n gură "adevărul" despre prăbuşirea FNI.
      Dar acest tip de întrebări se pun de regulă celor care se vrea să devină modele. Personal, nu am mai văzut până acum un român care să fi făcut bani mulţi pe pieţele româneşti de capital, prin speculaţii. Probabil mai sunt mulţi alţi SOV, departe de percepţia publică. Iar faptul că sunt necunoscuţi este numai şi numai pentru că nu sunt mediatizaţi, nefiind interesul nimănui să aibă finanţişti puternici, cu priză la public. Oare o fi vreun sâmbure de adevăr în ce-am zis?!
      Se pare că din punct de vedere al televiziunii, suntem un popor americanizat. Mi-ar face plăcere să văd o proximă emisiune a lui Marius Tucă în care să-l aibă ca invitat pe Noam Chomsky, profesor de lingvistică la MIT...
      Cât despre cea mai rapidă punere în scenă a strângerii de opinii referitoare la emisiunea din 7 decembrie, "13 - 14 cu Andrei", de la ProFM, mi s-a părut interesant să aud ce gândeşte lumea despre SOV. Dar şi mai interesant ar fi fost să prezint emisiunea în locul lui şi să pun altfel întrebările, ca de exemplu: "Aţi mai văzut un rechin financiar până acum?" sau "Este SOV un ţap ispăşitor?" sau "Ce aţi aşteptat să aflaţi de la emisiunea de aseară?" sau "Ce ştiţi voi despre piaţa de capital?".
      Ne-am aliniat la standardele internaţionale în materie de media. Fii puternic, urmăreşte televiziunea!. Ţi-a plăcut? Eşti liber să ne spui părerea ta! Dacă nu ne prinzi, mai încearcă! Suntem aici pentru tine!...
      Îl creditez de naivitate pe Marius Tucă. Oare nu s-o fi întrebat de ce l-a ales tocmai pe el Sorin Ovidiu Vântu pentru această primă apariţie televizată? Ori, s-ar putea ca eu să-mi pun prea multe întrebări şi asta să fie doar o deformaţie profesională.
     
     
      Piramida şi cotorul de măr
     
      Ca să poată fi vorba de o "clasă de mijloc" este necesară o structură cât de cât stabilă faţă de care să se realizeze raportarea. La ora actuală e greu de spus dacă în ţara numită România există o structură socială stabilă. Şi cum toate organizările sociale cunoscute de omenire de-a lungul timpului s-au bazat pe structuri piramidale, m-aş referi puţin la piramida ierarhică a societăţii româneşti.
      La noi, piramida arată cumplit. O oarecare limpezime de structură se distinge în zona de convergenţă a muchiilor laterale - vârful edificiului. Acolo avem un preşedinte, sub el, un prim-ministru şi, mai jos, un guvern. Apoi, însă, dacă privim către baza construcţiei... e greu de spus pe ce se sprijină elita.
      Unul din marile efecte ale piramidei lui Keops (Marea Piramidă) este accelerarea procesului de deshidratare asupra corpurilor aflate într-o zonă la 1/3 de bază şi 2/3 de vârf, pe linia înălţimii. Printr-o paralelă absurdă, pe aceeaşi linie a înălţimii, mai sus de 1/3 faţă de bază s-ar situa ceea ce ar putea fi denumită, pe scara socială, clasa de mijloc.
      Edificiul piramidal sub care este clădită structura actuală de conducere a statului seamănă mai degrabă cu un cotor de măr din care, după ce ai muşcat cu poftă, a mai rămas doar o părere. Poate că, iniţial, mărul a fost roşu, cărnos şi... foarte gustos. Acum... e doar un cotor. Cele două bucăţi din fruct se unesc printr-o zonă foarte subţire, caracterizată prin aceea că încă mai adăposteşte seminţele fructului. Dar, dacă îl mişti puţin, se duce totul de râpă... Acolo, la nivelul seminţelor, se află clasa de mijloc. Din rândurile ei se ridică cei care vor conduce mâine ţara. Cei care vor urca vârful spre ierarhie, cei care vor încerca să refacă piramida din cotorul de măr. Aceştia au puţine şanse să reuşească în avântul lor. Asta pentru că legile nu sunt aceleaşi pentru toţi, iar sus, în vârf, legile practic nu se aplică.
      Într-un stat normal, nu-i spun "de drept", clasa de mijloc ar defini categoria celor care au studii medii şi trăiesc în condiţii decente de pe urma unei munci cinstite. La noi... e greu de spus.
      Sistemele informatice, ca o sinteză a cunoştinţelor căpătate de oameni de-a lungul istoriei, sunt bazate pe structuri arborescente. O structură arborescentă va conduce în final la o formă piramidală. Dar asta se va întâmpla atunci când normalitatea va deveni lege. Numai atunci va putea fi vorba şi de o "clasă de mijloc"...
      Până una-alta, tradiţia va învinge. În sensul că unii vor continua să dea răspunsuri şi, eventual, soluţii, iar alţii se vor preface că nu le observă.
      Ce să-i faci?! E carnaval!
     
     
      Al cincilea anotimp
     
      Fiecare reuniune G8 se lasă cu scântei. Dar indiferent câţi protestatari ar fi, globalizarea nu mai poate fi oprită. Pentru că globalizarea este dincolo de războiul economic, dincolo de arme şi scuturi anti-rachetă. Globalizarea este al cincilea anotimp, ceva care are prea puţin din primăvară şi toamnă, prea puţin din iarnă, ceva ca o vară scăpată de sub controlul simţurilor.
      Asistăm în aceste zile la un fenomen complex pe care liderii politici îl pot exploata în funcţie de flerul cu care sunt înzestraţi. Marile firme de telecomunicaţii de pe continentul Nord-American, din Europa şi din Asia au suferit pierderi uriaşe la jocul de noroc al burselor. Din 1996 până în prezent s-au investit în industria dot-comurilor aproximativ 650 de miliarde de dolari, într-un joc dincolo de orice percepţie a firescului. Ca urmare a acestor bani pompaţi în industria telecomunicaţiilor, la trecerea dintre milenii, în momentul când piaţa s-a saturat, firme gigant ca Lucent, Cisco Systems, Nortel Networks, Ericsson, Dell etc. au înregistrat pierderi care nu au putut fi acoperite decât prin reduceri masive de personal, în majoritate pe teritoriul SUA, acolo unde costurile erau cele mai mari. Ca simplu exemplu, o acţiune Nortel Networks a scăzut în câteva luni de la 80 $ la aproximativ 7 $, ceea ce a dus la concedierea a 23.000 de oameni dintr-un total de ca 90.000, un număr de alţi 7.000 urmând să fie concediaţi în viitorul apropiat. Aceleaşi căderi incredibile au fost înregistrate de practic toţi jucătorii de pe terenul telecomunicaţiilor. Dar acesta se pare că este numai vârful aisbergului.
      Toţi banii pompaţi în dot-comuri au venit de la investitori, care, ameţiţi de mirajul noilor tehnologii, au trecut peste orice abordări de bun simţ şi i-au făcut pe bancheri să se joace cu sume astronomice. Odată pierdut jocul speculaţiilor, aceşti bani s-au transformat în tehnologie. Iar dacă piaţa nu a mai putut suporta abracadabrantele jocuri de imagine ale brokerilor, boomul tehnologic care a dus omenirea la acest nivel de comunicare ce nu a fost posibil pe parcursul a 2000 de ani dar s-a realizat în secolul 20, s-a transformat într-un imens balon de săpun. Şi toată povestea s-a soldat cu pierderi de slujbe, cu oameni înalt calificaţi care au rămas pe drumuri pentru că nu ştiu decât să programeze într-unul sau două limbaje de nivel înalt.
      Iar dacă acum un an am avut şansa să particip în Bucureşti la un seminar despre IP şi datacom pentru România, organizat de una din marile firme europene de telecomunicaţii, acum pot înţelege că răspunsul pe care l-am primit atunci, la o întrebare de bun simţ, din partea însuşi CEO-ului a fost de fapt o eschivă. L-am întrebat cum prognozează evoluţia industriei telecomunicaţiilor pe o piaţă dintr-o lume în care majoritatea absolută se zbate în sărăcie. Răspunsul său, că evoluţiile sunt doar de ordin politic, m-a făcut atunci să zâmbesc dar acum înţeleg esenţa. Indiferent cât de abil ai fi, imaginea ta nu este totul. Restul sunt poveşti cu zâne.
      Progresul din telecomunicaţii a tras după sine şi umanitatea. Lucrurile nu sunt chiar aşa de grave, dar dincolo de toata furtuna există nişte sume mari de bani care s-au pierdut şi care, nerecuperate, vor cauza disfuncţii în sistemul financiar mondial. Cutremurul din industria telecomunicaţiilor a provocat deja pagube la epicentru. Undele seismice vor continua să se propage. Globalizarea poartă aceste unde şi le transmite până în casele noastre. Prin costurile mici şi prin forţa de muncă bine pregătită, România poate transforma cutremurul, care a afectat serios pieţele de capital, într-un câştig. Asta explică recentele facilităţi acordate de Guvern personalului din industria IT.
     
     
      Garcea şi Pompierul
     
      Garcea a devenit peste noapte unul dintre cele mai interesante personaje din istoria modernă a televiziunii. El este întruchiparea prostiei şi a aroganţei celui care crede că dacă îmbracă o uniformă, nu mai trebuie să se şi supună legilor.
      Garcea s-a întâlnit cu Pompierul. "...'Seara! Da, dom' căpitan, am ajuns la casa respectivă. Nu-i nici un incendiu, e doar o casă care arde...". "...Mă faci tu pe mine prost, mă?...". "...Mă duc să-l omor. Am apucat să scriu <>. Vrei să rup procesul verbal?...". Sunt doar câteva expresii folosite de Garcea în scenariul scenetei omonime.
      Garcea nu scapă nici un prilej de a spune "du-te dracu', mă!". Garcea te priveşte cu superioritate şi îşi permite să te trateze cu dispreţ. Rareori spune "bună ziua", rareori se prezintă. Rareori îţi mulţumeşte după ce te supune fie şi unui control de rutină.
      De multe ori treci pe stradă şi asişti la scene comice în care sunt implicaţi poliţişti. De exemplu, locul preferat de patrule pentru a sta la pândă sunt trecerile de pietoni. Indiferent cât de prost sunt semnalizate. Indiferent că nu există semafoare, deşi sunt ultra-necesare. Dacă vrei să nu ai astfel de probleme, e bine să circuli într-un Jeep. Atunci, omul legii va fi drăguţ. Sigur, după ce se "ceartă" cu tine.
      Garcea spune: "Eu sunt Garcea? Firi-al dracu', Plevna, mă faci tu prost când eu eram deja?"...
      Ce-ar fi dacă am întâlni pe stradă poliţişti care să dirijeze circulaţia în zona unui semafor nou plantat în loc să stea la pândă după cei care nu-l observă? Ce-ar fi dacă poliţistul ar lucra pentru cetăţeanul care îi plăteşte salariul? Ce-ar fi ca poliţistul să aibă demnitate şi să impună respect chiar şi după terminarea programului? Ar dispărea Garcea? E greu de spus, dar sigur ar fi mai bine pentru toată lumea.
     
     
      Domnule poliţist, m-aţi căpiat...
     
      Pe bucata de şosea dintre intrarea în localitatea Otopeni şi aeroportul Băneasa se circulă aiurea. Orice individ care merge normal şi respectă legile de circulaţie poate să vadă tagma fariştilor, adică a celor care vin în mare viteză şi te farează să îi laşi să treacă, de parcă nu le mai ajung Jeep-urile, Audi-urile sau Merţanele şi vor să zboare peste Bucureşti şi să ajungă, probabil, la origini. Poliţiştii, pentru că, fireşte, şi ei sunt pe şosea, la datorie, dar nu pentru a controla circulaţia, ci pentru a amenda câte un idiot care nu vede semnul de interzicere a virajului la stânga spre pădurea Băneasa, dinspre Ploieşti, de vineri până duminică. În alte ţări, de exemplu în America, semnele de circulaţie sunt cât toate zilele, să le vadă orice ameţit. La noi, fireşte, nu asta contează, ci cum să mai scoţi o sută de mii de la un prost.
      A doua parte a articolului de azi se referă la zona Metro Otopeni, unde n-ai cum să faci stânga spre Ploieşti pentru că e linie continuă, iar poliţistul e, fireşte, la datorie. Deşi indicatorul îţi arată că poţi să ieşi spre Ploieşti pe la o benzinărie Shell care... nu există.
      În definitiv, ce contează că e haos? Facem emisiuni de televiziune şi ne cosmetizăm imaginea. De parcă imaginea asta se mănâncă pe pâine. Ce-ar fi ca şi salariile poliţiştilor să fie în casete video? N-ar fi o treabă bună?... Păi nu prea ar fi, că atunci ai fi oprit din cinci în cinci metri ca să cotizezi.
      Partea bună a lucrurilor este că mai vine câte un meci de fotbal, mai bate naţionala şi se bucură don General Icsulică. Iar dacă dânsul se bucură, ne bucurăm şi noi, imbecilii de pe şosea că ne-a mai depăşit razant un jipan invizibil pentru bietul agent Pristanda.
      Iar dacă mai dă şi o ploaie, parcă vezi cum se face un tandem strategic între domnul poliţist şi domnul Jipan.
     
     
      Stafia lui Ceauşescu la societatea Electrica
     
      Bucureşti, şoseaua Mihai Bravu, centrul 11 al societăţii Electrica. Luni, 10 decembrie, ora 9. Reţeaua de calculatore nu funcţionează. Nici o şansă pentru cei veniţi înainte de ora 9 dimineaţa pentru a scăpa de grija contractelor. "Reveniţi mâine" spune doamna care se ocupă de contracte şi care nu poartă nici un ecuson. Marţi, 11 decembrie, ora 14. Acelaşi loc, aceeaşi situaţie, o aglomeraţie de nedescris la casele de plată. Enervat, cer numărul de telefon la care pot să aflu când se "repară" reţeaua ("Calculatoarele sunt blocate, n-am ce să vă fac!"). Îl primesc scris pe o bucată de hârtie. Miercuri, 12 decembrie 2001, ora 9. Sun la numărul 346.74.17 şi întreb. Primesc răspunsul pe care speram să-l primesc. "S-a reparat reţeaua!" La ora 12.30, în pauza de masă, a treia oară în trei zile, sunt degeaba prezent în centrul 11 pentru a face contractul cu Electrica. Doamna de la contracte are o problemă personală şi lipseşte...
      În centrul 11 este aceeaşi coadă haotică, pensionari şi muncitori care stau cu stoicism pentru a plăti. Centrul 11 este proiectat în ideea de coadă, de umilinţă, de bătaie de joc. Casierele vorbesc tare, sunt nepoliticoase, cer răstit bani potriviţi. De parcă tu, cel care încerci să fii corect şi să plăteşti serviciile pe care Electrica ţi le oferă, ai fi un infractor de drept comun. Aici, pe strada Mihai Bravu, la Centrul 11, într-un sediu destul de nou, mai sunt funcţionari care se cred altceva decât sunt - nişte angajaţi care trebuie să te servească.
      Jaluzelele stau să cadă, sunt rupte sau îndoite, iar uşile se freacă de ciment dând impresia de dezinteres şi mizerie. Încă dinainte de ora 9, se formează cozi ca în vremurile de tristă amintire, dar deşi funcţionarii sunt deja înăuntru, uşile nu se deschid pentru că "nu a început încă programul". Iar oamenii stau tăcuţi la coadă în frigul de decembrie. Când ieşi, deşi nu ai scăpat de "contracte", eşti supărat şi frustrat de faptul că trei zile ai bătut drumul degeaba până într-un loc unde Nicolae Ceauşescu este încă prezent prin funcţionarii de la ghişeu.
      În contradicţie cu "Centrul 11" al societăţii Electrica, oficiul telefonic Miraj este mai spaţios, iar pentru schimbarea unui contract nu ai nevoie decât de 5 minute. Funcţionarii sunt mai amabili, deşi numărul de beneficiari ai serviciilor Romtelecom din zona sectorului 3 este probabil acelaşi cu cel al abonaţilor Electrica. Diferă doar mediul în care "Centrul 11" îşi desfăşoară activitatea. Poate şi oamenii care par neşcoliţi la "Centrul 11", obosiţi şi plictisiţi... Oare cei care-i conduc cum or fi?
     
     
      Lecţii de supravieţuire printre funcţionarii publici
     
      Probabil că suntem singura ţară din lumea civilizată unde se stă la coadă pentru a plăti impozitele. Probabil că suntem un popor de oi bete care se mulţumesc să fie acolo, la ora "ţ", în frig, cu frica-n sân să nu primească vreo penalizare. Probabil că sentimentul cozii este deja inscripţionat genetic pe papilele gustative şi în obsesiile noastre cronice, ca şi nevoia de scandal. Ah, ce plăcere, să fii ironizat de o funcţionară irascibilă, fără nici un ecuson în piept (la ce-i trebuie?!)... Ce feeling să mergi cu tramvaiu' într-o aglomeraţie cum numai vitele pot produce, agăţat de scări şi cu o mână înfiptă într-una din uşi. Sau cu troleibuzul. Sau cu trenul.
      Suntem un popor de oameni sociabili. Ne povestim câte-n lună şi în stele, ce am făcut acasă, ce vom face acasă, ce a făcut cutare şi cutare, într-o complicitate mută. Le spunem altora ce să facă, cum să facă, când să facă. Ce uşurare... Ce sentiment inefabil...
      Dacă vreau să obţin o informaţie trebuie să mă deplasez la locul respectiv şi să citesc foi lipite pe pereţi. Să-mi sucesc gâtul căutând foaia care-mi trebuie. Să îmi notez undeva, atent să nu-mi umble în geantă careva. Să mai fiu şi răbdător cu funcţionăreasa care vorbeşte repede, plictisită şi enervată de tot ce înseamnă munca pe care o face.
      Greu o fi să pună (programeze) în centralele lor telefonice nişte roboţi care să "play-eze" nişte mesaje când apeşi o tastă? "Bună ziua. Aţi sunat la Administraţia Financiară a Sectorului "ţ". Dacă doriţi informaţii despre plata impozitelor, apăsaţi tasta 1. Dacă doriţi să aflaţi programul nostru de lucru cu clienţii, apăsaţi tasta 2 "... Greu tare. Mai bine să nu ne batem capul. Dacă nu este vacarm, nu este nici stres, nici nervi nu sunt, iar oamenii rămân mai sănătoşi, probabil în detrimentul sistemului sanitar...
      Cât despre cum se răspunde la telefon, asta este o cu totul altă lecţie...
     
     
      They
     
      În America există foarte mulţi "they". Se întâlnesc în vorbirea curentă, atunci când se aduc în discuţie cei responsabili de un anumit lucru. "They" plantează semafoare, asfaltează, dau legi care diferă de la stat la stat sau sunt cei care fac jocurile federale. Oridecâteori apare un "they", ai senzaţia că există un plafon dincolo de care nu vezi, o demarcaţie între "they" şi cei care vorbesc. Am avut senzaţia că "they" a venit ca un refuz de a despica firul în patru, lăsând loc altor activităţi normale. De-aici şi nevoia pe care o simt să găsesc şi în spaţiul public românesc sinonimul american al acestor "they".
      Aş avea nevoie de "they" când văd şanţurile săpate în carosabil de lucrători pe care nu-i pot aşeza ca apartenenţă în vreo regie de stat sau firmă particulară. Când vezi că trebuie să treci cu viteză de melc prin gropile lăsate mitocăneşte după ce intervenţia a încetat, ai avea nevoie de aceşti "they" cărora să li te adresezi. Sau, de exemplu, când mergi în piaţă să cumperi te miri ce şi vezi ţigăncile agresând pe unul şi pe altul ca să le lase să-i ghicească sau să-i vândă ţigări! ţigări! ţigări! ori când trece câte unul razant pe lângă tine cu basculanta scuipând un fum înecăcios, ori în tot felul de alte situaţii anormale - de exemplu când ajungi în biroul unui şef de regie monopolistă cu simpla dorinţă de a face şi tu ca tot omul un contract cu regia respectivă fără să fie nevoie să mergi o săptămână, zi de zi, ca să stai la nişte cozi la care alţi oameni placizi stau fără să crâcnească etc. Să existe un "they" la care să mă adresez cu speranţa că "they" vor rezolva problema, îl vor lua de guler pe respectivul şi-i vor spune frumos, măi nene, tu crezi că-ţi permite cineva să-ţi baţi joc de oameni întreţinând atmosfera asta de rahat?
      Sigur, din punct de vedere administrativ, nu există "they", pentru că la noi cuvântul dat nu prea are mare consistenţă, dar există primării de sector, care, în mod firesc, sunt în conflict de idei cu Primarul General (care nu mi-a răspuns niciodată la e-mailuri, de parcă cine ştie ce efort ar fi presupus asta), conflict care nu pierde niciodată un prilej de a redeveni deschis prin intermediul televiziunilor.
      Concret, eu unul simt nevoia acestor "they" pe care nu i-am văzut în filmele americane, dar despre care am auzit vorbindu-se... "They" ar trebui să fie un fel de clasă de mijloc a administraţiei publice româneşti, o abstracţiune care ar putea face ordine printre atâtea capete pătrate care oricât ar sta împreună nu fac unul rotund.
     
     
      Comentarii la Raportul Armagedon
     
      La începutul lui 2002, cele mai importante cotidiene centrale au primit prin e-mail un mesaj prin care erau invitate sa citească o analiză asupra stării de fapt din Armata Română la adresa http://www.raportularmagedon.cjb.net.
      La această adresă de web, Pegasus Press a lansat în spaţiul virtual un document prin care se fac cunoscute multe din lucrurile pe care orice om care termină de satisfăcut stagiul militar doreşte să le uite cât mai repede. În lumina noilor priorităţi pe care România şi Armata Română le au la începutul anului 2002, faptul că un grup de oameni a preferat să vorbească despre starea precară a gradului de instrucţie a soldatului român, de modul dinozaurist de a fi tratat pe durata satisfacerii serviciului militar obligatoriu, nu trebuie decât salutat, iar contrazicerea afirmaţiilor făcute în acest raport trebuie făcută cu probe concrete.
      Un general din Armata Română a declarat imediat după publicarea unor extrase din raport că nu este altceva decât o diversiune făcută de "unul din cele 15 % de români care nu vor să intrăm în NATO", de parcă în NATO se poate intra oricum, iar o dată intraţi, valuri de lapte şi de miere se vor prelinge prin şanţurile patriei. Negarea unor realităţi care există în interiorul armatei nu va aduce absolut deloc rezolvarea problemelor cu care soldaţii se confruntă. Viaţa cazonă este grea şi cu atât mai mult personalul din armată trebuie tratat după reguli care nu mai sunt cele dinainte de 1989. Soldatul român ar trebui să mănânce bine, să fie instruit conform noilor moduri de instrucţie, compatibile cu noile generaţii de mijloace de luptă, trebuie supravegheat din punct de vedere medical şi trebuie considerat cea mai importantă piesă din angrenajul armatei, adică diametral opus cu felul în care este tratat astăzi.
      Domnul general care a sărit ca ars la citirea raportului ar trebui să înţeleagă că minciuna şi escamotarea unor adevăruri nu mai servesc nimănui la nimic, iar palmele pe care România le-a primit în trecut, încât a ajuns să fie numită "eternul candidat la NATO" i-au fost administrate tocmai din pricină că la noi minciuna a rămas la rang de lege.
      Soldatul român pleacă de acasă în momentul în care este chemat să-şi îndeplinească stagiul militar cu dorinţa de a nu se face de râs şi de a reveni la sfârşitul perioadei de instruire militară mai bun şi mai pregătit decât plecase. De cele mai multe ori, soldatul se întoarce acasă abrutizat de nişte reguli absurde, impuse de superiori descrişi elocvent în raportul menţionat. Sentimentele de nobleţe şi mândrie pe care un soldat le are în momentul în care îmbracă pentru prima dată uniforma de militar român se transformă pe parcursul şederii în cazarmă în glume proaste la adresa superiorilor care nu au nici un interes să se apropie de cei pe care-i conduc, ci doar să-i exploateze. Iar dacă vorbim despre militarii care nu sunt TR-işti, la ei abrutizarea devine regulament de ordine interioară, fiind consideraţi de la bun început nişte nulităţi, iar instrucţia lor ajunge o bătaie de joc pe care "veteranii" le-a administrează. Orice încercare de deschidere şi de amendare a unor aspecte negative în procesul de instrucţie se va solda cu penalizarea celor care vorbesc, pe baza legendarului "ordinul se execută, nu se discută".
      Fără îndoială, printre ofiţerii şi subofiţerii care compun armata română sunt şi oameni de caracter, individualităţi care înţeleg nemulţumirile recruţilor şi încearcă se dialogheze cu ei în termeni civilizaţi. Din păcate, felul învechit în care armata română îşi instruieşte soldaţii îi va împiedica pe aceşti oameni cu minţile deschise să schimbe ceva în interiorul structurii.
      Armata Română este în momentul de faţă din punct de vedere economic la fel cu o regie de stat care are monopolul pe electricitate. În esenţă, ordinele vin de sus, însă în realitate, atunci când nu se primesc ordine, fiecare şef de eşalon inferior face ce vrea, în interes personal, cu resursele pe care le are în subordine.
      Semnalul lansat de Pegasus Press ar trebui tratat cu toată seriozitatea, iar ceea ce e de schimbat în bine în rândurile Armatei Române trebuie schimbat cu rapiditate, pentru eficientizarea activităţii armatei în contextul economic şi politic european, unde aderarea la structurile europene se bazează în primul rând pe transparenţă, pe profesionalism şi în mod esenţial pe inteligenţă.
     
      Apelul celor de la Pegasus Press nu este o diversiune ci începutul unui proces de normalizare a climatului social din România. Sinuciderile militarilor în termen, muncile agricole efectuate cu militari deşi regulamentele militare interzic aceste activităţi, micile atenţii cerute pentru acordarea unor drepturi fireşti sunt o oglindă a corupţiei şi a mizeriei din însăşi societatea românească.
      Cu câteva luni în urmă, o altă iniţiativă similară a fost găzduită de site-ul go.ro, unde cineva de la Constanţa dezvăluia activităţile unor poliţişti corupţi, aflaţi în funcţii de conducere, din judeţ. Subiectul a fost dezbătut câteva zile şi apoi nu s-a mai vorbit despre el...
      Semnalele venite de pe internet sunt semne ale nevoii de normalizare a climatului social în care trăim. Oamenii au nevoie de adevăr, au nevoie de comunicare şi de conducători inteligenţi care să înţeleagă faptul că izolarea înseamnă din punct de vedere economic sinucidere iar din punct de vedere social alienare la începutul unui secol în care noţiunea de globalizare este un termen pe care toate mijloacele de informare în masă ar trebui să-l explice oamenilor. Globalizarea nu înseamnă numai circulaţia capitalului şi specularea inteligentă a atuurilor pe care o anumită regiune le are faţă de altele, mai înseamnă şi o bază de cunoştinţe pe care trebuie să o ai dacă vrei să fii performant. Niciodată nu este prea târziu să înveţi ceva.
      Iar ordinul se execută, într-adevăr, însă cel care-l dă este responsabil pentru el. Şi asta nu ca vorbă în vânt, ci pe un sistem de legi în centrul căruia stă cheia dezvoltării unei societăţi - plătitorul de taxe.
      Armata, ca noţiune, are la noi un renume destul de şifonat. Dacă îşi va recunoaşte greşelile şi va lucra la îndreptarea lor, nu va fi decât spre binele ei ca instituţie, dar şi al ţării, iar România nu va mai fi un "etern candidat" ci un loc de Europă unde normalitatea s-a impus prin lege.
     
     
      Semne de întrebare...
     
      Arestarea fostului şef de cabinet al lui Emil Constantinescu la doar câteva zile după ce principalele ziare din Bucureşti au primit prin poştă electronică un document care făcea referire la averea Primului Ministru şi la relaţiile de afaceri ale Domniei Sale cu câţiva indivizi dubioşi poate fi privită ca un eveniment ce are nevoie de foarte multe explicaţii. Precipitarea cu care s-a făcut această arestare ne duce cu gândul la practicile fostei securităţi pe vremea căreia erai pur şi simplu săltat de pe stradă şi învinuit de lucruri pe care puteai sau nu puteai să le fi comis.
      Dl. Mugur Ciuvică este fostul şef de cabinet al preşedintelui Constantinescu. Nu cred că am auzit de numele său până la acest scandal. Se spune că el este autorul raportului "Armagedon 2", iar responsabil cu difuzarea materialului prin poştă electronică este un prieten al dânsului, Dl. Ovidiu Cristian Iane, administrator al unei firme de calculatoare.
      Nu vreau să comentez toate opiniile venite din partea actualei opoziţii, citate de Mediafax şi de Rompres în ultimele zile. Nu am simpatii nici pentru actuala putere, nici pentru actuala opoziţie date fiind nenumăratele cazuri de corupţie pe care presa le-a semnalat de-a lungul timpului în ambele tabere. Dar am rămas în această ţară pentru că am crezut că am cel mai elementar drept câştigat prin sânge în decembrie '89 - dreptul la opinie. Dacă şi acest drept la liberă exprimare se va dovedi a fi o simplă vorbă în vânt, atunci în mod sigur ţara mea nu va intra în nici o structură europeană sau euro-atlantică, indiferent cât de mult se va bate monedă pe crucialitatea anului 2002.
      Modul intempestiv prin care Dl. Ciuvică a fost reţinut de poliţie şi ridicat de pe stradă mă face să cred că sistemul după care poliţia lucrează astăzi este acelaşi prin care nenumărate creiere au fost forţate fie să părăsească România, fie să dispară definitiv din viaţa publică pe vremea dictaturii lui Ceauşescu. Mi se pare de necrezut ca în 2-3 zile să se afle cine a trimis acest material prin Internet. Şi o să vă spun de ce: Orice om care se pricepe cât de cât la navigarea pe Internet ar fi ştiut să-şi mascheze urmele dacă ţinea să-şi păstreze anonimatul. Este greu de crezut că un administrator de firmă de computere nu şi-a luat măsuri elementare de precauţie în momentul trimiterii acestui document, mai ales că în jurnalele de ştiri s-a spus că în memoria calculatorului său s-a găsit nu numai întreg documentul "Armagedon 2" dar şi lista tuturor adreselor de e-mail folosite ca destinatari ai documentului. Nu suntem nişte imbecili cu creierele spălate ca să nu ne punem întrebări. Orice ţară avansată din punct de vedere economic a ajuns la acest nivel pentru că a investit în creiere performante şi i-a încurajat pe oameni să-şi pună întrebări. Mâine poimâine se va ajunge să se interzică accesul pe Internet ca să ne pândim de viruşi...
      Aşadar, un administrator al unei firme de computere ştie să trimită un document prin Internet în aşa fel încât nici dracu' să nu afle că el l-a trimis, asta cu siguranţă. Pe de altă parte, arestarea intempestivă a acestui domn Ciuvică pentru difuzare de informaţii false care ar putea prejudicia interesele României este o poveste de adormit urşii Panda câtă vreme există o revistă de care toată lumea a auzit, unde o persoană mai mult decât publică aduce acuzaţii extrem de grave întregii conduceri a ţării şi nimeni nu arestează pe nimeni, deşi cotidienele centrale nu prididesc cu citate din această revistă. Pe de altă parte, singurul ziar care a publicat în întregime "Raportul Armagedon 2"este "Ziua". Eu unul de acolo l-am citit, altfel n-aş fi ştiut ce conţine pentru că nimeni altcineva nu l-a prezentat opiniei publice integral. Acum, orice gâgă ştie că un ziar nu publică anonime. E o regulă elementară de jurnalism. Indiferent ce ar fi, se verifică sursa, chiar din 3 locuri diferite, ca să se demonstreze veridicitatea ştirilor, abia apoi se trece la publicarea informaţiilor. Dacă "Ziua" nu publica documentul, probabil am fi asistat la o discuţie despre OZN-uri politice. Cu ce oare diferă trimiterea unui document prin e-mail către ambasadele străine şi către ziarele centrale faţă de publicarea de informaţii mult mai grave într-o revistă pe care toţi aceşti oameni o pot lua de la chioşc?
      Dar să mă opresc aici cu întrebările retorice. Nu contest realizările actualului cabinet, nu contest faptul că Guvernul Năstase a venit cu legi noi şi cu o nouă imagine externă (în faţa Ministrului Mircea Geoană mă plec până la pământ pentru pragmatismul şi inteligenţa cu care a reprezentat România pe unde a fost), dar haideţi domnilor guvernanţi, lăsaţi deciziile pripite, daţi bice cu lupta împotriva corupţiei şi spuneţi-ne pentru cine am plătit noi, ăştia proştii care votăm liste din patru în patru ani, zeci de bănci devalizate, milioane şi milioane de dolari dispăruţi în neant sau, de exemplu, cine i-a omorât pe bieţii tineri care au preferat să lupte în decembrie '89 pentru libertate? Chiar nu vă daţi seama că fără asemenea răspunsuri nu vom deveni niciodată o societate normală? Chiar nu înţelegeţi că ascunzând gunoiul sub covor, veţi ajunge să credeţi că de fapt aşa este normal să faceţi curat?
      Eu unul citesc presa asta guvernată de milioane şi milioane de dolari, presa asta care întreţine probabil concertat un balamuc din care nimeni să nu înţeleagă nimic, cu scopul ca orice scandal să dureze până vine un altul, iar pentru a rămâne împăcat cu propria mea conştiinţă, am ajuns să-i fac propriul ziar din care nu câştig nimic decât îmi apăr dreptul meu sacru la a gândi liber. Care este diferenţa, domnilor, între a scrie într-un forum de discuţie pe Internet şi a trimite prin e-mail aceleaşi gânduri către anumiţi "adrisanţi"? Veţi interzice acum Internetul ca să nu existe anumite "grupuri de interese" care să discrediteze imaginea ţării? Mie, unul, mi se pare o atitudine incompatibilă cu acţiunile şi deciziile care v-au făcut să creşteţi în ochii occidentului în ultimul timp.
      Tocmai venise scandalul SOV care culminase cu apariţia D-lui Vântu la Antena 1 într-o seară în care nu am înţeles nimic din punerea cap la cap a apariţiei sale şi a comentariilor ulterioare aparţinând distinşilor formatori de opinii Cornel Nistorescu, Petre Mihai Băcanu şi Cristian Tudor Popescu. Dar n-am înţeles absolut nimic! NIMIC! Dar oare era ceva de înţeles?!
      Şi nu numai că nimeni nu catadicseşte să explice oamenilor ce a fost OZN-ul purtat de Vânt! Mai mult, Primul Ministru îi invită pe cei care au poliţe de plătit să se dueleze la Băneasa sau în altă parte şi să nu mai apară la televiziune, probabil pentru că nici Domnia Sa nu a înţeles nimic din acel bâlci... Dar nu trece nici măcar o săptămână, că apare... "Raportul Penemunde", ca să-i zic aşa, iar ca să se risipească smogul, se apelează la reţeta ţapului ispăşitor, probabil la nervi, sau cel puţin aşa se vede din lumea mea. Pentru că aici, în lumea mea, nu pot să trec cu vederea evenimentele lipsite de explicaţii, fără să mă auto-consider o legumă.
      Sper ca zilele ce urmează să aducă limpeziri asupra "Raportului Armagedon", iar greşelile - dacă există - să fie recunoscute şi asumate, iar dacă nu există, să se pună la dispoziţia oamenilor explicaţii şi justificări nu numai pentru cei cu 4 clase, dar şi pentru cei care au, de exemplu, licenţe în computere, că tot locuitori ai ţării sunt şi tot liste votează deocamdată.
      Nu cred că e sănătos pentru o ţară care exportă inteligenţă fără să vrea, pe un fundal economic nu tocmai fericit, să întreţină un climat de nesiguranţă şi alienare. Europa nu tolerează nici minciuna, nici mizeria, iar direcţiile de guvernare şi administrare pe care s-a pornit către Summit-ul de la Praga au fost, până la decizia arestării acestui Domn Ciuvică, compatibile cu standardele Europene.
      Să vedem ce clarificări vor mai veni pentru că, momentan, poveste e cusută cu aţă albă...
     
     
      Războiul lumilor paralele
     
      Scandalul "Armagedon 2" marchează puncte importante în războiul cu bizonii. Arestarea şi anchetarea unui "calculatorist" pentru difuzarea pe Internet a unor informaţii despre averea şi afacerile Primului Ministru este o poveste absurdă care a avut meritul să scoată în evidenţă cum se poate acţiona la ordin politic. Indiferent daca administratorul de reţea a difuzat sau nu Raportul pe Internet, e limpede pentru toată lumea că autorităţile au fost prinse într-un off-side mare.
      Nu cred că dl. Iane a trimis acest raport prin e-mail, deşi acestea sunt declaraţiile sale. Pentru că e absurd ca dl. Ciuvică să-i fi trimis prin e-mail acest document cu rugămintea să-l difuzeze el mai departe, pentru că dl. Ciuvică nu se pricepe. Aşa cum s-a priceput să i-l trimită prin e-mail d-lui Iane, la fel îl trimitea şi listei de adrese electronice. Aşa că povestea miroase urât... Numai dacă dl. Ciuvică nu a scris la maşină respectivul raport, iar dl. Iane l-a mai şi cules între timp, ceea ce nu reiese din declaraţii.
      Eu bănuiesc că indiferent dacă a avut sau nu un informator, poliţia a făcut la repezeală o arestare. Apoi, sub presiunea presei şi a societăţii civile, ca să nu cadă în ridicol, anchetatorii l-au convins pe dl. Iane că a primit de la dl. Ciuvică raportul şi că l-a trimis mai departe, pe Internet... Aşa îmi sună mie, cititor de ştiri şi telespectator din societatea civilă, toată povestea asta...
      Nu Adrian Năstase este vinovat pentru că a reacţionat la nervi. Ci aparatul diabolic care s-a urnit fără să gândească şi a arestat la repezeală un cetăţean care avea tot dreptul să "brauseze" şi să trimită prin e-mail tot ce vroia. Toţi aceşti monştri care execută orbeşte directive, fără să clipească. Pentru că dacă era acolo sus un ofiţer de poliţie care să gândească cu mintea lui, nu s-ar fi ajuns la situaţia în care Primul Ministru să regrete că s-a pripit.
      Morala acestei poveşti este simplă. România nu este formată numai din putere şi opoziţie. Mai există foarte mulţi oameni înregimentaţi într-o sintagmă care a "prins" la un moment dat - "România tăcută". De acolo cred că a venit Raportul "Armagedon 2". Şi mai cred că acesta este doar începutul. Cred că urmează multe alte asemenea rapoarte care vor duce la limpezirea apelor, iar la sfârşitul acestei campanii, feţele oamenilor se vor destinde din încruntare, funcţionarii publici vor deveni mai politicoşi, meciurile de fotbal nu vor mai fi trucate, iar trenurile se vor curăţi de mizerii şi de blatişti.
      Puterea nu are de ales. Trebuie să joace cinstit. Timpul minciunii s-a dus, iar acum trăim momentele în care adevărul, chiar dacă doare, e de preferat unor însăilări de acţiuni care nu mai păcălesc pe nimeni. Pentru că în România nu s-a uitat că pentru libertatea de expresie s-a vărsat sânge nevinovat!
     
     
      Câştigurile unei "ambalări"
     
      Probabil cel mai important câştig al scandalului "Armagedon 2" e certitudinea că în România există societate civilă. Ani de-a rândul ziarele au scris mai în glumă, mai în serios, că suntem o ţară frumoasă dar... locuită. Că nu ştim decât să ne văcărim, că suntem nişte proşti pe care unii şi alţii se bat ca să-i fraierească, ba chiar că românul nu poate să se adapteze la democraţie şi că vocaţia lui este Partidul Unic. Ei bine, recentele discuţii pe marginea arestării brutale a unui cetăţean român pentru vina de a fi transmis prin e-mail un document care aduce atingere imaginii Primului Ministru au scos în evidenţă solidaritatea românilor în faţa puseurilor totalitare. Dar cum s-ar fi putut manifesta această solidaritate în cazul "Armagedon 2" dacă nu am fi avut posibilitatea să folosim Internetul pentru a comunica, telefoanele mobile pentru a vorbi şi ziarele pentru a urmări mersul evenimentelor?
      Dacă mai era nevoie să se demonstreze, în momentul în care oamenii folosesc mijloacele pe care le au pentru a comunica, se formează curente de opinie în faţa cărora nimic nu stă în cale. Aceste curente de opinie sunt fundamentale pentru schimbările care trebuie produse în societatea care încă mai păstrează cicatricile celor 50 de ani de comunism. Nu ne putem aştepta de la politicieni să ne rezolvă problemele - uneori nerostite -, iar dacă aceste probleme nu se rezolvă, să stăm şi să ne lamentăm cu vecinii, cu rudele sau prietenii. Văicărelile nu ajută la nimic. Pentru că dacă dorim ceva, este absolut necesar să ne facem auziţi.
      Sunt probleme nenumărate care trebuie rezolvate rapid. Nu numai pentru că în joc sunt interesele României faţă de U.E. şi N.A.T.O. dar mai ales pentru că există o foame groaznică, o nerăbdare accentuată de anii în care mai mult s-a vorbit şi s-a furat decât să se realizeze ceva.
      Politicienii ar trebui să se aplece mai mult asupra fenomenului Internet. Sunt convins că printre ei există foarte mulţi care nu ştiu să deschidă un calculator. Vor fi la un moment dat măturaţi de pe scena politică şi sancţionaţi pentru toate isprăvile pe care le-au făcut dacă nu conştientizează că din urmă vin tineri educaţi în spiritul standardelor europene, tineri care merg dincolo şi reprezintă România cu mult mai mult succes decât o fac cei aleşi pentru asta. Acestor tineri nu trebuie să li se explice regulile vieţii din Europa de Vest sau din America de Nord pentru că au crescut învăţând singuri aceste reguli. Cel mai greu va fi pentru politicieni să înveţe ei înşişi ce înseamnă tot acest război mediatic care se declanşează prin rapoarte anonime tocmai pentru că oamenilor le este frică să semneze aceste rapoarte, tocmai pentru că ştiu prea bine cum funcţionează justiţia, poliţia şi armata. Eu unul sunt convins că în spatele acestor rapoarte nu stă nici Ion Iliescu, nici fosta putere, nici alte considerente politice, ci oameni care s-au săturat să fie minţiţi cu seninătate. România profundă există. Datorită ei se realizează creştere economică şi alte asemenea succese cu care guvernele se mândresc. Să ne gândim numai la bieţii pensionari care fac cozi ca să-şi plătească impozitele nu de teamă că vor fi sancţionaţi, ci pentru a fi împăcaţi cu propriile conştiinţe, deşi poate că suntem singura ţară cu pretenţii de civilizaţie în care se stă la coadă pentru a da bani statului...
      Numai privind emisiunile de televiziune sau citind ziarele se poate sesiza găunoşenia multora dintre politicienii care încearcă să nu plece de pe scena pe care câştigă atât de mult. Multora le place circul. Dar există şi extrem de mulţi oameni nemulţumiţi că se înghesuie în tramvaie ca vitele, că îşi rup maşinile în gropile din carosabil, că plătesc întreţinerea la bloc deşi calitatea serviciilor oferite este precară etc. Toate frustrările astea se acumulează în timp şi răbufnesc indiferent de momentul preferat sau nu de politicieni.
      Mergeţi pe stradă şi priviţi feţele oamenilor. Sunt încruntaţi, speriaţi, suspicioşi. Mă nedumereşte ideea unui "minister al muncii şi solidarităţii sociale". Pentru că solidaritatea nu este vorbă în vânt, iar cu lucrurile astea nu e de glumit. Solidaritatea nu se administrează, nici nu se construieşte. Ea este, pur şi simplu, şi se manifestă prin idei comune, prin opinii convergente, nu numai prin victoriile naţionalei de fotbal.
      Acestea ar fi lucrurile simple peste care guvernanţii ar trebui să se aplece cu atenţie. O abordare profesionistă a relaţiei cu presa este normală într-o ţară civilizată. Dar această abordare profesională ar trebui să includă şi o doză de solicitudine, de deschidere, iar dacă nu au nimic de ascuns, nu le rămâne decât să-şi creeze simpatii reale.
     
      Reacţia presei în urma scandalului "Armagedon 2" a fost una de mare ţinută, o probă de autentică democraţie într-un stat care părea, pentru câteva ore, nu de drept, ci... totalitar democrat.