DEASUPRA, STELELE

      Despre creaţionism...
     
      Unde începe şi cu ce se termină păpuşa rusească?
      După toate probabilităţile, trăim într-o rezervaţie. Poate chiar o colonie penitenciară. Problema este simplă: suntem singuri? Mai sunt şi alţii ca noi? Şi dacă da, de ce parte se află?
      S-a scris enorm despre vizitele pe care ni le-au făcut reprezentanţii unor presupuse civilizaţii avansate, de-a lungul timpului. Sute de fotografii, mii de pagini. Cu ce suntem mai bogaţi astăzi? Ştim mai multe decât ieri, avem vreun răspuns dătător de siguranţă, ştim cu adevărat cine sunt ei?
      Universul este un ocean de stele. Pământul, un fir de praf în imensitatea cosmică. N-avem nevoie de ecuaţii Green Bank pentru a înţelege că trebuie să mai existe cel puţin un loc unde să existe condiţii apropiate de presiune şi temperatură care să fie propice apariţiei vieţii. Să pornim de la premiza că unul din proiectele gen SETI s-ar finaliza cu succes. Ce-ar însemna asta? Am fi noi pregătiţi pentru întâlnire? Cu războaiele noastre, cu mizeria, sărăcia, ipocrizia lumii în care trăim...
      În curtea de păsări lucrurile sunt simple. Dacă o boabă de porumb sare de pe cocean, ţinta e clară. Cineva o înghite şi căutarea continuă. Omul priveşte de sus scena şi zâmbeşte. Nu peste mult timp, se va hrăni din pasărea cu pricina.
      Viermele se târăşte prin praf. Cocoşul îl observă. Programul e limpede. Se gândeşte stăpânul cotcodăcitoarelor ce sens are viermele în curtea de păsări? Nici vorbă... Îl înghite şi gata... Va fi o "friptură" delicioasă pentru stăpânul ogrăzii.
      Şi atunci apare întrebarea: dar pe noi cine ne mănâncă?
     
     
      Ei trăiesc*
     
      Singura explicaţie a distanţei păstrate de vizitatori este că nu ne aflăm de aceeaşi parte a baricadei. Dacă am fi, s-ar trece peste diferenţa de tehnologie. În sensul că neputinţa în faţa celui care ne mănâncă, ar prima. Nu cumva... ei sunt?
      Cel puternic îl domină pe cel slab. Aşa este în lumea noastră. Aşa este şi din punct de vedere creaţionist. Din punct de vedere darwinist, există variabilitatea şi selecţia naturală. Din punct de vedere sociologic, nu individul e cel selecţionat, ci genele sale. Dar unde se termină acest lanţ? Ce este dincolo? Dacă vorbim în aceşti termeni, avem şansa să aflăm vreodată adevărul? Există un dincolo? Nu cumva trebuie să reconsiderăm situaţia? Să gândim altfel?
      O societate foarte avansată tehnologic se sprijină pe indivizi ultra-specializaţi. Din ceea ce cunoaştem, cam aşa stau lucrurile. Robotizarea nu e departe... Şi atunci?... Putem avea pretenţii de omenie de la vizitatorii celeşti? De la cei care au înfruntat mările de spaţiu până la noi. Nu cumva cam asta îi aşteaptă pe copiii noştri? Pentru că în loc de jocul cu trenuleţe electrice, există deja micuţi care plonjează în cyberspaţiu...
      Filmul lui John Carpenter* prezintă o idee extrem de interesantă. Un individ obişnuit, punându-şi din întâmplare o pereche de ochelari negri, vede lucruri pe care înainte nu le observase. Vede că există oameni care nu sunt aşa cum îi păreau, vede obiecte care plutesc în atmosferă şi urmăresc fiecare petic de pământ. Află că totul este o conspiraţie condusă prin televiziune, având ca scop supunerea şi controlul întregii specii umane. Un film remarcabil. Şi dacă e mai mult decât un film?...
     
     
      O părere asupra modelului atomic
     
      De la Democrit a pornit centrismul. Ideea că electronii se rotesc în jurul atomilor, că atomii alcătuiesc substanţa. În mic, este o reducere a modelului solar. Şi Luna se roteşte în jurul Pământului, care se roteşte în jurul Soarelui, care se roteşte în jurul Marelui Atractor. Aici, ierarhia e clară. Dar dacă modelul atomic se întinde de la substanţă până la modelele solare, nu ar trebui să-l translatăm şi la nivel de relaţii interumane? Sau interspecii? Nu cumva, profan vorbind, există şi pentru noi un mai mare?
      Creaţionismul ne opreşte din contemplaţie. În termenii cei mai ambigui cu putinţă, născători de năucitoare instituţii canonice, creaţionismul poate avea şi el propriul scenariu. Un John Carpenter mai puţin bine intenţionat. Un simplu... Espinoza. Vă mai amintiţi de serialul Caracatiţa?...
      Mircea Eliade vorbea într-una din nuvelele sale despre limbajul ascuns. Natura nu minte. Pentru cocoşul de munte nu există dubii. Girafa îşi are prietenii şi duşmanii săi. Un tigru nu atacă niciodată un ghepard. Dar noi avem timp pentru a vedea toate lucrurile astea? Nu cumva suntem prea atenţi la câinii vagabonzi şi la patrupedele din parlament, aleşii noştri, pentru a mai avea timp să privim către stele? Nu cumva aici e problema?...
     
     
      Casca de scafandru, viitorul României, sau de ce se maimuţăreşte NASA când vorbeşte despre cazul Rosswell...
     
      Dacă America ar da publicităţii adevărul gol-goluţ cu privire la implicarea extraterestră în realitatea tridimensională, ar fi posibil să avem surprize. Cum ar fi ca puterea militară nr. 1 a lumii să se recunoască depăşită de forţe necunoscute? Pentru oamenii care privesc stelele nu ar însemna nimic. Dar pentru tranzacţiile cu petrol? Sau pentru viitorul automatelor Kalaşnikov? Pentru reţelele de radio şi televiziune care controlează vânzările la săpunuri roz?
      Cunoaşterea noastră este o picătură, iar ignoranţa un ocean. Savanţii ne-au murit pe rug sau sub privirile mămoase ale asistentelor profesioniste. Din România se scurg anual mii de creiere către lumea civilizată. Cui îi pasă? Ajunse acolo, devin surse de nou. Tinerii acestei ţări termină o facultate şi, dacă au noroc, se angajează pe sume de nimic. Schimbarea, deşi promisă de sus în jos, se face cu sporirea proporţională a indemnizaţiilor pentru minciună.
      Şi totuşi, în ciuda mizeriei, a sărăciei, a prostiei, sunt momente când vântul bate curat, cerul se limpezeşte şi copacii foşnesc. Atunci nu mai e nevoie de nici o întrebare...
     
     
      Charles Darwin, Jonathan Swift sau Piri Rheis?
     
      Indiferent ce s-ar spune, există momente când apar breşe în raţional. Aşa a fost şi la sfârşitul secolului al XVI-lea, când autorul Călătoriilor lui Gulliver scria despre planeta Marte şi ai săi sateliţi, oferind informaţii surprinzătoare cu privire la dimensiunile lor. Nu informaţiile contează. Nu diametrele şi proporţia lor din dublul razei planetei roşii.
      De la Piri Rheis ne-au rămas nişte hărţi ale Pământului, întocmite într-o perioadă săracă în descoperiri geografice. De ce trebuie să ne întrebăm mereu cum a fost posibil? N-ar fi mai frumos şi mai sănătos să acceptăm lucrurile aşa cum sunt şi să rămânem curaţi, privind către stele?
      În fond, după cum spunea Ţuţea, a fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta.
     
     
      "The Disclosure Project" - rana care nu se vindecă
     
      Conferinţa organizată de organizaţia americană "The Disclosure Project" la Clubul Naţional de Presă din Washington a adus din nou la lumină problema Obiectelor Zburătoare Neidentificate. O problemă pe care chiar dacă nu o putem "palpa", putem aprecia că stârneşte interes celor care au puterea să gândească făcând abstracţie de tradiţionalele considerente... eufemistice...
      Considerând autentică ajungerea americanilor pe Lună şi ignorând faptul că prin televiziune se poate transmite orice - receptorul fiind copleşit de imagine şi devenind dependent de sfaturile crainicului bombardier -, readucerea subiectului UFO în atenţia opiniei publice internaţionale poate determina o cotitură semnificativă în evoluţia speciei umane, la fel de bine cum poate însemna o nouă sursă de venit pentru industria show-biz-ului.
      Miile de cărţi publicate pe această temă, filmele care au adus încasări colosale, au putut pregăti oamenii pentru mult aşteptatul contact. Dacă însă gândim puţin acest contact, nu putem trece cu vederea că numai un grup restrâns de persoane se vor fi putut întâlni cu rasele extraterestre din motive care nu mai necesită argumentări. Mi-am pus de multe ori problema cum de au reuşit Statele Unite să producă o tehnologie care să revoluţioneze comunicarea la nivel planetar. Iar cărţile pe care le-am citit despre urme ciudate lăsate de vizitatori la fel de ciudaţi pe planeta pe care trăim, precum şi sugestiile mai mult decât subliminale strecurate de mulţi alţi cercetători ai fenomenului OZN, m-au pus deseori pe gânduri atunci când am legat aceste evenimente de o instituţie pe care nu vreau s-o discreditez câtuşi de puţin în aceste rânduri.
      Sentimentul pe care îl am la re-auzul acestor poveşti este unul straniu. Indiferent care ar fi originea noastră, indiferent care ar fi felul în care am evoluat, progresul nostru ca specie a fost dat de oameni care au fost "altfel". Aceşti ciudaţi care au apărut de multe ori aparent natural nu pot fi decât reprezentanţi ai unor specii care au planurile lor legate de Terra.
      Este imposibil să fim singuri în acest ocean de stele. Iar dacă acceptam existenţa unor alte forme de inteligenţă şi tratăm lucrurile din singurul mod în care o putem face - creaţionist, pentru că altfel, acceptând ideea unui creator, ajungem la problema originii acestui creator şi se duce naibii creaţionismul... -, EI au fost dintotdeauna printre noi.
      Dacă dezvăluirile vor continua şi se va trece la o prezentare clară a dovezilor, specia asta din care facem şi noi parte va avea de câştigat. Scindarea s-a produs deja. Nu mai e cale de întoarcere. Unii circulă cu Boeingul 777, iar alţii fac foamea. Asta e realitatea. Iar câştigul va veni dintr-o prăbuşire a instituţiei care a adus cele mai mari minciuni din istoria umanităţii. Şi totuşi, dincolo de aceasta instituţie, există ceva / cineva în care cred...
      Poate ca adevărul despre UFO ne va elibera şi ne va pune în situaţia de a realiza că singurul mod în care putem obţine miracole este să credem în primul rând în noi înşine...
     
     
      Iluzia realităţii
     
      Uneori, iluzia este cea mai palpabilă realitate. Pentru a susţine aşa ceva, poţi fi drogat sau nu, deşi aprecierea este relativă. Un poet este, de exemplu, prins în picturile imaginaţiei sale, lucru care îl face să devină nereceptiv la realitatea imediata. Un politician poate impune o altă realitate... Şi lista poate continua.
      Dar de fapt ce este o iluzie ? Şi ce este realitatea. Poate realitatea depăşi imaginarul ? Poate cineva să-şi închipuie ceva de neînţeles pentru muritorii de rând în aşa fel încât închipuirea sa să poată fi considerată o iluzie ?
      Fiecare iluzionist îşi îmbată publicul cu evenimente de neînţeles. În spatele acestei magii, însă, stau elemente obişnuite de recuzită, care, transpuse într-un decor scenic uşor extravagant, provoacă imaginea finală. Care este aici realitatea ? Unde începe şi cu ce se termină iluzia ?
      Iluzia, pentru a încerca o definiţie, este ceea ce ne ţine in viaţă, ar putea declara un filozof nihilist. Iluzia este spectacolul plenar al imaginaţiei umane, ar veni cu altă etichetare poetul. Şi totuşi iluzia se naşte din realitate. Iar realitatea nu se construieşte fără o cît de mică iluzie. Să fie atunci unul şi acelaşi lucru ? Să însemne iluzia şi realitatea unul şi acelaşi suport al evoluţiei umane?
      Trecând peste pretenţiile acestei exprimări, cel mai elocvent prim plan al conflictului realitate-iluzie este războiul mediatic ce se desfăşoară în Balcani la sfârşit de secol XX. Aici, un dictator prezintă poporului său imaginea unei realităţi eronate. Iluzia că va veni o zi în care poporul sârb îşi va celebra victoria, iar NATO va pleca acasă cu coada între picioare nu înseamnă altceva decât distorsionarea unei realităţi imediate... A discerne între cele doua extreme "imediat vecine" înseamnă a apela la inteligenţă. Un om instruit face diferenţa fără mare efort...
      Dar ce ne-am putea face fără iluzii ? O lume în care visele nu există, se poate imagina. Se poate trai fără iluzia că ziua de mâine nu va aduce o schimbare în bine ? Ne facem iluzii în fiecare moment. Ne clădim viitorul din iluzii. Vrem fiecare altceva, mai bun, pentru care să merite să lupţi. Adevărul este că fără iluzii nu se poate trăi.
      Şi totuşi realitatea este, de regulă, preferata iluziei. Pentru că ea este palpabilă. şi mai este o problemă. Oricât de optimist ai fi, între cele două, realitate şi iluzie, stă, ca o pasare de pradă, cu aripile desfăcute peste speranţele oamenilor, captiva coliviei celor care trag sforile în acest spaţiu concav al alunecării in uitare - o pasare a deziluziei.