Iconite sfintite
Am fost de curand martorul unei realitati atat de incongruente cu
teoria sublima pe care o discutam, incat nici acum nu am scapat de
senzatia vaga ca traiesc intr-un fel de cosmar din care nu ma pot
trezi, oricate sfortari as face sa-mi limpezesc mintea.
O calatorie cu trenul. Aparent prozaica si obisnuita cum numai
calatoriile cu trenul pot fi. Asta in cazul in care ai in
compartiment oameni de treaba, care nu te intreaba nimic, ci isi
citesc constiincios revistele si ziarele, si pe care, evident, nu se
cade sa-i intrebi nimic, ca sa nu le tulburi linistea. Ce te faci
insa cand in compartiment vin si doi oameni intre doua varste,
muncitori care se intorc acasa din Banat, unde lucreaza luni intregi
departe de familie, la padure, si care acum, desi ar trebui sa se
gandeasca la sarbatoarea pascala, nu se pot abtine sa nu-si transeze
afacerile la cateva sticle de bere, sub rotocoale interminabile de
fum?
Urechile mele si ale celorlalti calatori din compartiment sunt greu
puse la incercare sub potopul de obscenitati care se aude venind de
pe coridor. Cei doi nu pot rosti doua-trei propozitii fara a pomeni
un cuvant vulgar si fara a injura cu patos. Dupa o vreme, vreo doua
cutii de bere se rostololesc pe jos, varasandu-si resturile de
continut pe pardoseala trenului si "inmiresmand" atmosfera si asa
fetida a coridorului imbacsit de fum.
La rastimpuri, cand compartimentul s-a mai eliberat si sunt singur,
iau loc amandoi langa mine, raspandind pretudindeni mirosul de
alcool si de tigara. Unul dintre ei, Gelu, poarta discutii in
contradictoriu cu celalalt, incercand, codificat, sa-i comunice
partenerului sau ca afacerea lor (probabil un soi de contrabanda cu
lemn din zona forestiera unde lucreaza) nu a avut succes prea mult
ultima data si ca acum trebuie sa coopteze pe altcineva in echipa.
Celalalt ii rispeste temerile cu privire la mine, spunandu-i in
repetate randuri: "Ai ma, da-o-ncolo de treaba. Copilu' asta nu stie
el nimic..." "Copilul" (adica eu) si-a dat insa deja seama, chiar si
fara sa fie atent, ca la mijloc este vorba de niste afaceri putrede
(apropo de lemn), dar se straduieste sa-si urmareasca lectura cu
nasul in carte; inutil sa mai adaug ca fara prea mare succes.
Pe coridor circula toata gama de indivizi care are ceva de vanzare,
de la cafea, bere, domnilor, pana la inegalabilele "trei la zece
mii". Unul, mai cu simt practic, deschide usa si strecoara pe o
bancheta niste pixuri, guma de mestecat, un carnetel si o iconita in
tipla de plastic. Nici bine nu lasa vanzatorul iconita pe bancheta,
ca Gelu, care este mai aproape, o si insfaca hulpav cu o mana, in
timp ce in cealalta strange la fel de hulpav sticla de bere.
Celalalt ii arunca o privire crunta, cu repros, si ii spune: Bine
ma, Gelule, ca ai luat-o tu!
Serviabil, vanzatorul mai scoate una si il ogoaie pe clientul furios.
- Dar oare e sfintita? intreaba acesta din urma, mai mult ca
pentru sine.
Gelu nu raspunde, dar in ochii ii mijesc de satisfactie si pe buze i
se iveste un suras sardonic:
- Asta am s-o pun deasupra patului, sa vada Ghita ca si eu ma
inchin... la Maica Domnului, adauga el triumfator. Ghita o fi el
baptist, dar credincios n-o sa fie niciodata..., remarca apoi cu
regret pentru apostatul de Ghita.
Ghita, asadar, este baptist si probabil lucreaza in aceeasi
exploatare forestiera ca si ei. Gelu isi pune frumos iconita la loc
sigur, dupa ce a citit in prealabil pe verso ca este deja sfintita;
celalalt o indeasa si el prin bagaje, iar apoi isi reiau discutia,
terminandu-si in tihna berile si lasand aceeasi pestilenta
sufleteasca sa se reverse in efluvii murdare in spatiul
compartimentului.
Unul mai ia o revista si face remarce vulgare vizavi de calitatile
fizice ale unei actrite care ii zambeste atragator din fotografie.
Imi doresc pentru un moment ca icoanele din bagajele lor sa fie
facatoare de minuni, sa planga, sa suspine si sa se revolte fata de
iuresul de sudalme si de injurii care se face auzit neincetat. Stau
langa ei, neputincios, cu sentimentul ca sunt gata sa fiu rupt intre
doua realitati radical opuse.
Niste oameni care se considera crestini si care, intre doua
beri, isi disputa o iconita sfintita, traiesc fara sa resimta nici
un conflict launtric, in robia duplicitara a unor atitudini
antagonice. Obscenitatile fruste nu sunt deloc incompatibile cu
inchinarea la Maica Domnului din iconita pusa deasupra patului.
Sticla de rachiu (sorbita prima), sirul de beri care a urmat si
tigarile fumate pana la filtru nu sunt deloc incompatibile cu
dispretul afisat fata de Ghita, care o fi el baptist, dar care n-o
sa fie niciodata credincios (credincios ca ei, se intelege).
Ii ascult fara voie si incerc sa-mi dau seama cum s-a putut
produce o astfel de schizoidizare in gandirea unor astfel de oameni.
Cum se pot conjuga fara nici un fel de conflict doua realitati
drastic opuse, cum de oamenii acestia nu-si simt gandirea despicandu-
se atunci cand pun aceste doua tipuri de atitudine la un loc. Si cum
de iconita din bagaje nu plange cand este martora la astfel de
tragedii.
O schizoidizare in microuniversul reprezentat de
compartimentul unui tren, insa una care reda atat de bine si de
plastic schizoidizarea unui intreg popor. Un popor care tine intr-un
echilibru admirabil atitudini si idei atat de contrastante, incat e
de mirare cum de, asemenea lui Ion Voda cel Cumplit, nu este rupt in
doua de vectorii opusi ai acestor forte.
As prefera sa stiu ca eu sunt nebunul, ca realitatea in care
ma misc este un cosmar nesfarsit, ca aceasta luciditate este vecina
cu insanitatea si ca in definitiv toate acestea nu sunt de ieri, dar
poporul nostru prospera spiritual si de 2000 de ani ii e mai bine ca
niciodata.
Ma duc apoi cu gandul la Ghita si ma rog ca el sa fie o
lumina a lui Hristos printre astfel de inchinatori ai Maicii
Domnului. Oare ce ar putea sa ceara in rugaciunile lor acesti
oameni? Protectie pentru urmatorul transport ilegal de busteni?
Izbanda impotriva ereticului de Ghita?
Ce sfinti trebuie invocati, ce implorari trebuie aduse
inaintea Fecioarei, ce teurgii trebuie puse la lucru si ce haruri
trebuie impropriate pentru ca astfel de grotesti variatiuni pe tema
duplicitatii tipic romanesti sa inceteze?
O alta intrebare se incapataneaza sa-mi bantuie in
continuare ungherele gandirii: Cum e posibil? Cum e posibil ca o
fiinta omeneasca rationala sa asimileze asemenea contradictii uriase
in sine? Cei care nu vreti sa ma lasati prada acestei nebunii,
oferiti-mi va rog un raspuns, daca exista vreunul.
Mai siderat ca niciodata,
Emanuel
Pot fi contactat la:
mailto:[email protected]