enclavarea

In zilele noastre se vorbeste foarte mult despre Transilvania ca spatiu de complementaritate, ca zona de interactiune culturala si etnica cu anumita specificitate. Din aceasta perspectiva, care nu poate fi respinsa, Transilvania poate aparea ca un spatiu propice cosmopolitismului, adica acelor curente de unificare interetnica si interculturala, de amestec de culturi, stereotipuri si substraturi culturale.

Aceasta Transilvanie, multietnica si multiculturala este privita cumva ca o prelungire a unui spatiu consacrat al cosmopolitismului, anume Europa Centrala. in aceasta viziune Ardealul este un spatiu al impacarilor interetnice, un loc al consensului popoarelor si culturilor, din care a disparut orice urma de violenta fizica sau simbolica, subiectiva sau obiectiva. O asemenea perspectiva ascunde, din nefericire, o mare doza de utopie. Adevarul este ca, oricat ne-am dori ca Ardealul sa fie acel spatiu de care se vorbeste azi, el este in realitate, inca, un camp al luptei pentru suprematie etnica si culturala. Din acest spatiu nu a disparut nici "fantasma Imperiului ungar", fenomene de care trebuie sa se tina seama si care trebuie canalizate obiectiv pentru a le intelege resorturile si semnificatiile. in cele ce urmeaza vom analiza cateva cazuri concrete de tortura prin maghiarizare, fie ca e vorba de procedeul pur fizic, fie de cel spiritual. Vom tine mereu cont de cadrul teoretic trasat initial cu ajutorul antropologiei.

Relatiile intre poporul roman si poporul maghiar au fost marcate in istorie de momente deosebit de tensionate, pe care constiinta colectiva a celor doua etnii nu le-a abandonat uitarii. in legatura cu aceste confruntari interetnice, de cele mai multe ori imaginea vinovatiei a fost atribuita poporului maghiar. Fara sa facem uz de subiectivitate si un partizanat etnic vom spune ca mai toti istoricii romani si straini care s-au raportat impartial la fenomen au recunoscut in poporul roman victima, iar in cel maghiar - agresorul. in prezent, o parte a liderilor maghiarilor din Romania, careia putem sa-i spunem segmentul revizionist al liderilor maghiari din Romania, incearca sa impuna o noua teza despre relatiile dintre cele doua popoare, o teza in raspar cu cea amintita mai sus, anume teza atrocitatilor reciproce romano-maghiare. Impunerea unei asemenea pozitii reprezinta o miza foarte importanta pentru revizionismul maghiar, caci ea ar reusi sa elimine vechea teza, corecta, a istoriografiei traditionale, conform careia, asa cum am spus, agresiunea a pornit dinspre poporul maghiar. O asemenea teza cauta sa aduca cele doua popoare la acelasi statut al vinovatiei, ceea ce, desigur, serveste exclusiv interesului maghiar. Implantarea unei asemenea teze se face, printre altele, prin inventarea unei serii de falsi eroi maghiari pe pamantul romanesc. Falsul martiraj este folosit in scopuri propagandistice si etnocratice de catre elita maghiara pentru a oculta adevarul istoric, adica faptul ca adevaratul martiraj este cel romanesc, ungurii fiind dimpotriva, tocmai cei care au practicat torturile cele mai inimaginabile impotriva romanilor din Transilvania.

Aceasta tortura indeplineste functia de a marca corpul poporului roman cu pecetea unei anumite vointe, cea maghiara. O forma a acestei torturi o reprezinta permanenta reprimare etnica la care au fost supusi romanii si incercarea de maghiarizare a lor. Fenomenul, cunoscut atat de bine din istorie, continua in zilele noastre, sub ochii nostri. Maghiarizarea romanilor in judetele Harghita si Covasna a atins cote alarmante. Pentru a ne referi chiar la cazuri de violenta fizica, asa cum sugereaza sensul primar al termenului de tortura, vom aminti cifre, date concrete din zona exclusiva a bestialitatii: doar in intervalul septembrie-octombrie 1940, in cele 11 judete rapite Romaniei prin Diktatul de la Viena, cotropitorii unguri se fac vinovati de 919 omoruri, 1126 schingiuiri, 4126 batai, 15893 arestari pe criterii etnice, 124 profanari, 78 devastari colective, 447 devastari individuale. Dintre acestea, in judetul Trei Scaune au fost inregistrate: 23 omoruri, 69 schingiuiri, 258 batai, 381 arestari pe criterii etnice, 25 profanari, 11 devastari colective si 160 devastari individuale.
in legatura cu aceste fenomene trebuie facuta urmatoarea observatie: tortura pe care ele o reprezinta (in plan antropologic) nu este urmarea unei vointe colective a unei societati aplicata asupra membrilor sai. Tortura la care a fost supusa populatia romaneasca este de un tip aparte decat cel descris de antropologul francez Pierre Clastres, pentru ca Legea care se cerea a fi inscrisa societatii era una straina. Altfel spus, nu exista nici o indreptatire a acestei torturi cata vreme vointa sociala era straina de "corpul" caruia i se aplica. in aceasta ecuatie, evident, corpul e reprezentat de poporul roman din Ardeal, iar vointa sociala de elita razboinica maghiara.
Pentru ca tortura sa fie suportabila, ea trebuie sa fie legitima, intocmai cum violenta exercitata de autoritatea statului este suportabila in virtutea recunoasterii intemeierii ei legitime. Ne intrebam, insa, ce fel de legitimitate putea sa invoce elita maghiara in incercarea ei de deznationalizare a elementului romanesc.
Vom prezenta in cele ce urmeaza un episod dramatic petrecut in Ardealul ocupat in urma Diktatului de la Viena, episod care reflecta atat un caz concret de tortura impotriva firii cat si unul de fals martiraj.
in toamna anului 1940, dupa cedarea Ardealului si instaurarea administratiei maghiare, in judetul Trei Scaune a inceput reprimarea sangeroasa a elementului romanesc din zona. Formatiuni paramilitare maghiare, cum au fost szekely hotaror hadosztaly (divizia secuiasca de frontiera) au actionat cu salbaticie in zona, comitand crime, jafuri, devastari, etc. Era preconizata chiar, de catre liderii acestor formatiuni paramilitare o "noapte a Sfantului Bartolomeu" pentru populatia romana din zona. Un anume Aczel Ede, baron care conducea o alta organizatie paramilitara, numita "a zdrentarosilor unguri", declara deschis: "Pe acesti valahi puturosi, opincari, trebuie sa-i extirpam, sa-i ucidem ca pe dusmanii nostri (...) Nu este pacat ! Pacat va fi cu adevarat daca nu vom extirpa aceasta banda de puturosi, de valahi opincari. Vom organiza o noapte a Sfantului Bartolomeu si vom ucide si copiii in pantecele mamelor lor". Aceste declaratii nu au fost simple exaltatii oratorice. Ele au fost puse in practica cu o cruzime care iti taie respiratia. Astfel, in 1944, la 4 septembrie, cand trupele germano-ungare se retrageau din zona actualului judet Covasna (atunci Trei Scaune), urmarite de fortele romano-ruse, cativa etnici maghiari din comuna Aita Seaca au omorat aproximativ 20 de soldati ai armatei romane care patrundeau in Ardealul vremelnic ocupat. Crimele au fost de doua tipuri: unele "normale", prin impuscare, iar altele de o bestialitate infioratoare. Iata cum descrie un document al epocii un astfel de episod: "Nagy Alexandru, de 21 de ani si Nagy Andrei, de 24 de ani, au taiat picioarele, mainile si au zdrobit craniul, cu toporul, unui locotenent roman ce era ranit si care s-a rugat de ei sa-i crute viata, pentru ca are de hranit patru copii. O alta parte din maghiari s-au urcat cu mitralierele in turla bisericii reformate si au ucis pe ostasii romani cand ii zareau. Nagy Andrei a mai taiat capul unui ostas roman" (Nota informativa nr.4 din 28.09.1944 a Legiunii de Jandarmi Trei Scaune). Acesta nu este un episod singular, el ilustreaza insa, la un nivel exemplar drama romanilor ardeleni minoritari intr-o zona dominata de o populatie barbara si resentimentala.
O alta forma, a procesului de maghiarizare este reprezentata de falsul martiraj. Dupa retragerea armatelor germano-ungare si revenirea puterii romanesti in zona judetului Trei Scaune, criminalii maghiari de care am vorbit au fost pedepsiti cu cruzime egala de detasamentele paramilitare romanesti din batalionul Iuliu Maniu, constituit la Brasov. Comandantul acestui batalion, Gavrila Olteanu, descrie in cuvinte amare, intr-o scrisoare adresata lui Iuliu Maniu, crimele ingrozitoare pe care le-a descoperit si sentimentele tragice pe care le-a simtit la aflarea monstruozitatilor savarsite de maghiari: "La cererea romanilor din Aita Seaca am plecat la fata locului cu o companie eu personal, caci nu vroiam sa cred crimelor descrise (...) Care om din tara s-ar fi putut stapani a executa numai pe criminalii ordinari si nu ar fi aprins tot satul sa arda cu toate vietuitoarle lui". Vinovatii au fost pedepsiti exemplar. S-a facut dreptate. Dupa 1989, insa, liderii U.D.M.R. au incercat sa-i transforme pe acei conationali criminali ai lor in eroi ai etniei maghiare.
Este o rasturnare de sensuri uluitoare. Crima nu poate sa fie obiect de cult, indiferent caror interese li se subordoneaza.
in 1944, in comuna Aita Seaca a fost ridicat un monument format din treisprezece blocuri de piatra in memoria criminalilor unguri executati la 26 septembrie 1944. A inceput astfel o actiune interesat politica de recuperare a memoriei respectivilor criminali. U.D.M.R.-ul incearca sa initieze o istorie simbolica cu iz patriotic pornind de la episodul barbar al unei crime etnice. O asemenea actiune nu are decat o valoare propagandistica, este o falsa comemorare, bazata pe un fals martiraj, care insa, daca va reusi poate periclita echilibrul etno-spiritual al zonei respective. Din acest motiv, actiunea mincinoasa a U.D.M.R.-ului trebuie stopata pana nu e prea tarziu.