Protozoarele (protos - primul, zoon - animal) sunt vieþuitoare unicelulare, solitare sau coloniale, libere sau parazite, răspândite mai ales în mediul acvatic. In mediul terestru preferă mediile umede, neputând supravieþui în condiþii de uscăciune decât ca forme de existenþă. Dimensiunile lor sunt microscopice, ele putând fi observate abia după inventarea microscopului.

Corpul protozoarelor este alcătuit dintr-o singură celulă, care poate să fie protejată sau nu de înveliºuri externe. Peretele celular poate fi bine organizat sau poate lipsi (la rizopode) iar citoplasma poate fi diferenþiată în ectoplasmă subþire, situată imediat sub membrana celulară şi hialină ºi endoplasmă - situată la interior şi granuloasă; formele primitive au citoplasma nediferenþiată. In endoplasmă sunt prezente organitele celulare (care sunt aceleaºi ca la orice celulă vie, existând ºi cazuri în care apar organite specifice) şi nucleul sau nucleii (unele dintre protozoare sunt plurinucleare). Deplasarea se face cu ajutorul unor organite de locomoþie, în funcþie de care protozoarele se ºi clasifică în multe din tratatele de specialitate - flageli, cili sau pseudopode.

Inmulþirea protozoarelor se realizează asexuat, prin diviziune binară, sexuat, prin izogameþi sau anizogameþi, sau prin conjugare (recombinarea meterialului nuclear a partenerilor). Protozoarele endoparazite au adesea au cicluri de dezvoltare complexe, cu schimb de gazde. In condiþii nefavorabile de mediu, protozoarele dau forme de rezistenþă - spori, care le permit supravieþuirea îndelungată.

Clasificarea protozoarelor diferă în funcţie de autori. Astfel, clasificarea clasică a protozoarelor s-a făcut în funcţie de organitele celulare care servesc la deplasare (această clasificare o adoptăm în cele ce urmează); cu toate acestea, în ultimii zece ani protozoologii au propus clasificări bazate pe o serie de caractere morfologice comparate sau pe structura organitelor celulare iar numărul de grupe taxonomice – încrengături - diferă.

Pentru a nu îngreuna în mod inutil modul de prezentare al grupelor, recurgem în cele ce urmează la împărţirea clasică a protozoarelor, făcând însă menţiunea că este vorba mai degrabă de o clasificare de tip didactic.

In funcþie de organitele de deplasare, protozoarele se clasifică în următoarele încrengături:

Flagellata, cu organitele de deplasare reprezentate de flageli;

Rhizopoda (Sarcodina) cu organitele de deplasare reprezentate de pseudopode;

Ciliophora (Ciliata) - organitele de deplasare sunt reprezentate de cili;

Sporozoa - este o încrengătură eterogenă care include organisme unicelulare parazite, caracterizate prin apariþia în timpul ciclului de dezvoltare al stadiului de spor.

Acestor grupe de protozoare li se poate adăuga încrengătura Protociliata, care cuprinde un grup cu poziþie taxonomică ambiguă.

Din punct de vedere filogenetic, protozoarele apar ca un grup extrem de complex, care a avut la dispoziţie un timp foarte îndelungat pentru a se diferenţie şi a se adapta la cele mai variate condiţii de viaţă din mediul acvatic în special. La durata îndelungată de timp avută la dispoziţie se adaugă pe de altă parte şi timpul extrem de scurt care se scurge între generaţii, acest aspect favorizând diversificarea într-un mod mult mai accentuat comparativ cu metazoarele. Pe de altă parte, în cadrul unora dintre protozoare – cum este cazul grupei ciliatelor – s-a făcut remarcată în urma analizelor de biologie moleculară o extrem de înaltă rată de diversificare evolutivă.

Datorită acestor aspecte, sistematica organismelor unicelulare continuă să constituie obiectul unor discuţii între diferitele categorii de specialişti. Impărţirea pe încrengături adoptată în tratarea protozoarelor în cele ce urmează este una de tip clasic, care are avantajul de a fi clară şi uşor de reţinut. Există însă clasificaţii ale protistelor bazate pe o serie de aspecte ale organizaţiei interne, care cuprind un număr mult mai mare de încrengături – de la 16 la 45.

Pe de altă parte, relaţiile filogenetice din cadrul grupului sunt destul de dificil de apreciat, iar o serie de apropieri propuse ca foarte probabile de metodele clasice au fost contrazise de specialiştii care utilizează metode de analiză a materialului genetic extranuclear.