Organismele vendobionte au prosperat tinp de zeci de milioane de ani în comunitãþi situate în zonele platformelor continentale puþin adânci. La începutul cambrianului datele paleontologice arată apariţia unei alt tip de faună, care a înlocuit fauna de tip Ediacara. Fosilele descoperite indică o mare diversitate de forme, dotate în cea mai mare parte cu structuri de protecţie dure – exoschelete şi cochilii.

Apariţia acestor noi tipuri de vieţuitoare a fost considerată până nu demult bruscă la scară geologică, iar specialiştii au lansat termenul de “explozie precambriană” pentru a denumi proliferarea în doar câteva zeci de milioane de ani a unui număr de încrengături de aproape patru ori mai mare decât cel cunoscut în prezent.

Cu toate acestea, date mai recente indică două aspecte interesante. Primul ar fi acela că dispariţia vendobiontelor nu a avut loc brusc, iar date de natură paleontologică indică faptul că unele tipuri de vendobionte au convieţuit cu formele mai evoluate ale noii faune timp de cel puţin 100 de milioane de ani. Al doilea aspect este legat de vechimea organismelor tridermice. Cecetări legate de evoluţia materialului genetic sugerează că apariţia animalelor tridermice este mult mai mare decât o atestă datele paleontologice. Pe de altă parte, descoperirile paleontologice recente din centrul Indiei atestă prezenţa unor animale bilaterale vermiforme care au lăsat urme de târâre în roci sedimentare vechi de peste un miliard de ani. Ori, cum astfel de urme nu pot lăsa animale cu structură didermică, aceste date vin în sprijinul teoriei avansate de specialiştii în biologie moleculară iar animalele tridermice apar astfel a fi cu mult mai vechi decât se credea până nu demult.

Inceputul paleozoicului marchează proliferarea pe scară largă a unor organisme superioare, indiferent care ar fi vechimea lor. Una din ipotezele care încearcã sã explice aceastã situaþie susþine apariþia pe scena evolutivã a primilor prãdãtori de talie mare, dezvoltarea structurilor de protecþie fiind o consecinþã directã a apariþiei prãdãtorismului ca mod de viaþã. In cursul erei primare, aceste noi tipuri de vieþuitoare au înlocuit relativ rapid reprezentanþii faunei vechi, incapabili sã se adapteze noilor condiþii în care competiþia capãtã un rol preponderent.

Numãrul de tipuri de organisme care populau oceanele paleozoice era considerabil mai ridicat decât în prezent; alãturi de organisme care pot fi încadrate în categoriile taxonomice superioare actuale - încrengãturi, clase - existã ºi multe altele neîncadrabile, care aparþin în mod clar unor linii filogenetice diferite de tot ce existã la ora actualã pe Terra. Un fenomen important în ceea ce priveşte evoluţia regnului animal, şi care a marcat evoluţia viitoare a ecosistemelor a fost apariţia în paleozoic a celor două mari grupe de nevertebrate care domină astăzi multe dintre habitatele marine ºi practic toate habitatele terestre - moluºtele ºi artropodele.

Ecosistemele marine devin astfel dominate de grupe evoluate, care înlocuiseră pe tot globul reprezentanþii faunei de tip Ediacara. Speciile noii faune se caracterizează prin două trăsături fundamentale, care se regăsesc de altfel ºi la grupele actuale - prezenþa unor organe prehensile şi de triturare a hranei, reprezentate de fălci sau mandibule ºi prin prezenþa unor structuri tegumentare de protecþie - cochilii, cuticulă chitinizată ºi calcificată, plăci tegumentare sau spini cu rol de protecþie, carapace, ş.a. Toate aceste aspecte sugerează apariþia prădătorismului ca mod de hrănire ºi a tuturor consecinþelor evolutive care decurg din acesta.

Practic, din perioada respectivă sunt cunoscute toate grupele actuale de nevertebrate (cu excepţia briozoarelor, ale căror urme fosile sunt ceva mai recente) ºi de cordate; în plus, pe lângă forme care se pot încadra în grupele actuale, în fauna mărilor paleozoice existau un număr mare de încrengături care nu au corespondent actual, reprezentanţii lor dispărând treptat, lăsând locul unor forme mai bine adaptate.

Dintre moluşte, apăruseră reprezentanţii celor mai importante clase - gasteropodele şi cefalopodele, ceea ce sugerează vechimea mare a grupului. De asemenea, unele tipuri de organisme erau considerate apropiate de moluşte - cum este cazul hiolithidelor. Moluştele au evoluat recurgând la strategia protecþiei prin cochilii puternic calcificate, care le fereau de atacurile artropodelor; pe de altă parte, cefalopodele dezvoltă un mod de viată prădător pe seama aceloraºi artropode care atacau gasteropodele.

Un organism care prezintă după opinia unor specialiºti unele afinităþi cu moluºtele, în timp ce alþii susþin că ar fi reprezentantul unei încrengături aparte, dispărută, este Wiwaxia corrugata descris din straturile paleozoice din America de Nord. Animal bental, probabil cu un corp moale care nu s-a fosilizat, acesta era protejat lateral ºi dorsal de o serie de plăci tegumentare imbricate (se pare că în timpul creºterii acest animal năpârlea). Dorsal, 7 - 8 perechi de spini înalþi şi lăþiþi, ca nişte vârfuri de lance, asigurau o protecþie eficientă împotriva prădătorilor.

Artropodele sau tipurile aparent înrudite cu acestea au evoluat la început într-un număr mai mare de forme decât cele actuale. Modul lor de viaþă a fost la început bental; datorită greutăþii exoscheletului puþine forme puteau duce o viată pelagică. Probabil că dezvoltarea lor explozivă a însemnat sfârºitul faunei de tip Ediacara, deoarece una din caracteristicile de bază ale artropodelor este prezenþa unor structuri care permiteau triturarea hranei, iar vendobiontele lipsite de orice fel de mijloace de protecþie nu au putut rezista noii strategii de hrănire apărută pe arena evoluþiei.

Dintre tipurile artropodiene care s-au dezvoltat la începutul Paleozoicului cele mai multe erau de tip trilobitomorf; totuºi, existau ºi unele curiozităþi a căror încadrare rămâne încă dificilă.

Hallucigenia sparsa este poate cea mai ciudată formă de viaþă descrisă din straturile paleozoicului inferior. Animalul avea o talie destul de mică, cu corpul cilindric, cu unul din capete curbat inferior; unele exemplare posedau la unul din capete o umflătură, dar este dificil de apreciat dacă aceasta reprezenta zona cefalică. De pe corp se desprindeau două tipuri de prelungiri: 7 perechi de tentacule mobile, terminate cu ghiare, care serveau probabil la deplasare (si care au făcut pe unii specialiºti să apropie acest animal de onicofore) şi 7 perechi de spini masivi, dorsali, articulaþi mobil de corp, care aveau rol de protecþie. La unul din capete erau de asemenea prezente trei perechi de tentacule mai mici, dispuse de asemenea ventral.

Opabinia regalis era un alt reprezentant al acestei faune, cu aspectul general apropiat de cel al trilobitomorfelor, cu un cefalon scurt, segmente protejate dorsal de tergite care prezentau lateral apendice lăþite care serveau la înot (ºi probabil ºi la respiraþie) ºi la deplasarea pe diferite tipuri de substrate, ºi o înotătoare codală formată din trei perechi de apendice lăþite. Pe lângă apendicele lăþite, care nu se întâlnesc la artropodele actuale ºi care amintesc de cele de la Anomalocaris, alt reprezentant al faunei paleozoicului inferior, Opabinia prezenta ºi alte două trăsături care sunt unice pentru toate tipurile de artropode cunoscute. Astfel, pe cefalon existau cinci ochi compuºi pedunculaþi ce permiteau o vedere panoramică iar orificiul bucal se deschidea în vârful unui proboscis lung de 3-4 cm, retractil, inelat (!) şi terminat cu fălci mobile, care permitea capturarea unor prăzi mărunte atât de la suprafaþa fundului marin cât ºi din sedimente (într-un mod asemănător se hrănesc priapulidele şi kinorinhii actuali). Facivermis, o altă vieţuitoare curioasă prezenta un aspect vermiform, era protejat de o cuticulă inelată, cu o extremitate cefalică cu o serie se apendici. Odontogriphus, dimpotrivă, avea corpul aplatizat, segmentat, dar lipsit total de apendici; orificiul bucal, prevăzut cu dinţi puternici era situat ventral, pe ceea ce pare a fi fost un cefalon. Alte tipuri de organisme dificil de încadrat aparţineau faunei sesile, din această categorie făcând parte Xianguangia – cu aspect de cupă formată din structuri longitudinale, terminate superior cu un fel de tentacule, sau Dinomischus – care prezenta un peduncul de fixare rigid, terminat superior cu o cupă formată de asemenea din structuri alungite dispuse de jur-împrejurul unei cavităţi centrale.

Trecând în revistă faunele fosile, constatăm uºor că numărul tipurilor majore (încrengături) de organisme apărut în perioada precambriană era în mod considerabil mai ridicat decât în prezent; alături de organisme care pot fi încadrate în categoriile taxonomice superioare actuale există ºi multe altele neîncadrabile, care aparþin în mod clar unor linii filogenetice diferite de tot ce există la ora actuală pe Terra. Astfel, specialiºtii apreciază că la începutul cambrianului existau în oceanul primordial cel puþin 100 de încrengături, iar în prezent lumea vie conþine doar reprezentanþii unora dintre ele (circa 35), care au reuºit să supravieþuiască până în zilele noastre.

Cauzele apariţiei unui atât de ridicat număr de tipuri de organisme în perioada precambriană continuă să suscite interesul specialiştilor. Unii specialiºti opinează că fenomenul a fost datorat acumulării treptate a oxigenului în atmosferă în urma activităţii cianobacteriilor şi algelor unicelulare; alţi autori au pus fenomenul pe seama unor evenimente geologice. In fine, o ipoteză recentă (1997) a fost avansată de D.Jablonski, de la Universitatea Chicago şi J.Valentine de la Universitatea Berkeley. Acestia au pus în legătură explozia evolutivă cu aşa-numitele gene de tip Hox (gene homeotipice homebox) care controlează dezvoltarea embrionară la metazoare. Analizând aceste gene la diferite tipuri de animale, s-a constatat că celenteratele au trei gene Hox, turbelariatele au patru, artropodele (Drosophila) au opt iar cefalocordatele de tip Amphioxus au zece. Cei doi specialiºti afirmă că în precambrianul timpuriu, organisme de tip vermiform ºi-au multiplicat genele Hox de la 4 la 6 şi astfel a crescut considerabil numărul posibilităþilor de dezvoltare a organismului. Ulterior acestui eveniment, viaþa a "explodat", atunci apărând practic toate tipurile de organizare cunoscute în prezent la animalele de pe Terra. interesant este de menþionat ºi faptul că evoluþii explozive s-au întâmplat ºi mai târziu, în decursul erelor geologice, dar niciodată nu au mai apărut alte tipuri de organizare, evoluþia făcându-se prin selecþia tipurilor paleozoice.