Petele solare

               Au fost decoperite din timpurile cele mai vechi, unele atingand dimensiuni unghiulare care pot fi observate si cu ochiul liber. Observarea lor este posibila in timpul trecerii prin dreptul discului solar a unor nori semitransparenti suficient de desi pentru a atenua lumina Soarelui dar permitandu-ne sa distingem conturul discului. Acelasi efect il produce ceata sau pacla cu singura deosebire ca in acest caz discul solar apare colorat intr-un rosu mai mult sau mai putin inchis. Cele mai vechi inregistrari se gasesc in cronicile chinezesti. Astfel la 14 februarie 188 en. un cronicar chinez face urmatoarea insemnare : “culoarea Soarelui este rosiatica; pe Soare este o pata asemanatoare cu o pasare”. Asadar nu numai ca au observat petele dar au dedus uneori si forma lor. In orice caz, nici astronomia antica nici cea a evului mediu nu au cuprins petele in numarul obiectelor pe care le studia si nu s-a ocupat de discutarea naturii lor. De aceea putem considera ca petele solare au inceput sa fie studiate cu adevarat abia in al doilea deceniu al secolului al XVII-lea, in epoca primelor descoperiri facute cu luneta.

                    Structura unei pete solare
               O pata solara izolata este compusa din doua parti:partea interioara, parte intunecata numita umbra sau nucleu si una exterioara mult mai putin intunecata care se numeste penumbra. Liniile de separatie dintre fotosfera si penumbra si dintre penumbra si nucleu sunt foarte nete. Nu exista o trecere terpata a luminozitatii intre ele.
               Intr-o pata normal dezvoltata, penumbara imbratiseaza nucleul din toate partile inconjurandu-l cu o bordura lata mai mult sau mai putin simetrica. Latimea ei este deobicei mai mare decat jumatatea diametrului nucleului.
               Numeroase masuratori de pete facute pe fotografii arata ca in medie diametrul nuceului este egal cu 0,4 din diametrul penumbrei.
               Forma regulata a petelor nu se observa todeauna. Adesea se intilnesc pete a caror penumbra este mai lata intr-oparte decit alta. Uneori penumbra cuprinde nucleul numai dintr-o parte. De multe ori, pata are cateva nuclee de forme neregulate inconjurate de o penumbra comuna. In petele mari de acest tip nucleele se aseaza uneori in siruri sau lanturi. Uneori se pot observa pete neregulate si fragmente de penumbra care nu contin deloc nuclee, dar mult mai des se intalnesc mici nuclee fara nici o umbra .O asemenea formatiune, denumita por, este un fenomen foarte frecvent si obisnuit pe suprafata fotosferei. Dimensiunile petelor sunt foarte variate. O pata cu diametrul de 10-20” (7000-15.000 km.) se considera de dimensiuni mijlocii. Petele cu diametrul mai mare de 1’ se vad cu ochiul liber (40.000 km.). Ca record de marime se citeaza o pata din 1858 care a avut diametrul de 230.000 km. De fapt aceasta pata a fost mai curand un grup de pete.
               Daca studiem petele cu ajutorul unui instrument si cand atmosfera este linistita descoperim in ele noi detalii.
               In interiorul nucleului putem distinge portiuni cu gradatii fine de luminozitate :unele parti ale nucleului se prezinta intrucatva mai luminoase altele mai intunecate.
               Penumbra este bogata in detalii. Se observa o structura fibroasa, pe fondul intunecat se dispun, de obicei radial, nervuri luminoase. Dimensiunea lor este de 1-2”, iar lungimea atinge 10-15” si mai mult, din care cauza ele se observa mai usor decat granulele.
               Aparitia petelor incepe prin aceea ca granulele parca se dilateaza eliberand o mica suprafata intunecoasa. Intunecandu-se si crescand, acest loc se transforma intr-un por, o formatiune mica, foarte intunecoasa si lipsita de penumbra. In majoritatea covarsitoare a cazurilor evolutia se opreste aici si porul nu se mai dezvolta. In cazuri mai rare evolutia continua si porul devine destul de repede nucleul unei pete, in jurul careia se formeaza penumbra. Materia luminoasa inunda pata si aceasta dispare.