Turul observatoarelor lumii
 
               Unde se ascund asadar astronomii? De unde descopera ei “cea mai indepartata galaxie cunoscuta” , “prima planeta extrasolara” si alte milioane de “gauri negre”? In general de pe culmile muntilor, ascunse in spatele altor munti, dominand deserturi supravegheate cu atentie si intotdeauna inaccesibile muritorilor de rind. Dar instalarea observatoarelor urmareste de fapt de cateva decenii in coace o logica riguroasa, care incearca sa optimizeze si sa rentabilizeze la maximum telescoapele din ce in ce mai puternice, complexe si scumpe: viitorul apartine internationalizarii si regruparii astronomilor.
               Ca dovada, daca observatoarele, in sensul strict al termenului, sunt cu sutele in lume, marile statii, acele temple in care se elaboreaza astrofizica moderna, nu sunt mai multe de 30. Evolutia observatoarelor astronomice depinde de efectul a doua constrangeri paralele: pe de-o parte planeta s-a acoperit rapid cu o retea din ce in ce mai densa de iluminat urban; pe de alta parte, telescoapele si receptoarele lor au devenit din ce in ce mai sensibile la lumina.Un telescop mare din ziua de astazi este de 10000 de ori mai sensibil decat cea mai buna luneta din secolul al XIX-lea.
               Experienta de peste o jumatate de secol de cercetari a permis astronomilor sa conceapa portretul unui observator ideal. Acesta trebuie sa corespunda unui anumit numar de cerinte: sa prezinte un mare numar de nopti senine; sa ofere o mare transparenta si o buna stabilitate a atmosferei; sa fie amplasat la departare de orice sursa de poluare; sa fie accesibila in vederea montarii unei infrastructuri grele. Acest ansamblu de conditii poate fi intalnit in doua benzi geografice situate de o parte si de alta a ecuatorului. Mai precis, este vorba de muntii izolati, situati in largul marii sau pe un lant litoral vestic, supus regimului anticiclonic de la tropice.In realitate, aceste conditii drastice sunt reunite tn mai putin de 10 insule din Atlantic si Pacific, pe coastele ciliene si ale Africii australe.
               O a doua categorie de potentiale amplasamente astronomice, continentala, se afla in deserturile dominate de muntii Sierra Nevada si de Stancosii americani, in podisul rus Pamir sau pe inaltele platouri ale Tibetului. La prima vedere aceasta distributie geografica pare foarte intinsa dar nu inseamna foarte mult. Numarul asezarilor raspunzand ansamblului de exigente astro-meteorologice nu depaseste de fapt 50, pe intreaga planeta. Cat despre cele mai bune asezari, acestea se numara pe degetele unei singure maini.
               In emisfera nordica, observatorul ideal exista deja. Cocotat pe varful unui vulcan, la 19°49¢ latitudine nord, in arhipelagul Hawaii, Mauna Kea este considerat campionul observatoarelor moderne si este prototipul observatoarelor viitorului. La altitudinea de 4200 m., beneficiaza de aproape 300 de nopti senine pe an. Izolat pe un vulcan cu panta mica, este scaldat de un aer uscat si fara turbulente, iar amplasarea sa in zona tropicala il protejeaza de precipitatii.
                Marile institutii stiintifice nu s-au inselat venind aici: vulcanul hawaian gazduieste deja cel mai mare telescop din lume (10 m. diametru). Cel mai inalt observator astronomic al planetei, Mauna Kea este un amplasament specializat: aici se observa in special obiecte ceresti ultra-indepartate, necesitand o rezolutie foarte mare. Alt punct forte al observatorului Mauna Kea este esnsibilitatea sa la unde infrarosii si milimetrice.
               Mauna Kea atrage astronomi din lumea intreaga: americani, englezi, canadieni, francezi, japonezi si olandezi si-au platit deja tributul Universitatii DIN Hawaii pentru a-si instala instrumentele pe pisc. Si aceasta in asemenea masura incat, cu toata imensitatea cupolei vulcanice locurile sunt de acum foarte scumpe.
               Spania, care si-a creat in La Palma un parc national, protejand insula de poluare, incurajeaza acum comunitatea stiintifica sa se instaleze pe teritoriul ei. La Palma este ultimul salon in care se vorbeste despre astronomie: mai putin inalt decat Hawaii (2400m.), perturbat uneori de aerosoli proveniti din Sahara, acest varf vulcanic oferit de catre Spania este deja echipat cu instrumente de mari dimensiuni, cum ar fi telescopul englez de 4,20m.
               Marile spatii americane au permis astronomilor bogati de peste Atlantic sa cladeasca numeroase observatoare. In ordine muntele Wilson, muntele Palomar, varful Kitt, precum si un sir de statiuni mai modeste sunt toate situate in deserturile Californiei si Arizonei, intre 1200m. si 2600m. nu departe de Coasta de Vest. Doar statia de de pe muntele Wilson de pe inaltimile Los Angeles-ului a trebuit sa-si inchida cupolele din cauza poluarii luminoase. Statia de pe muntele Palomar este antiteza lui Mauna Kea:un observator regional care nu numara decat trei instrumente, cu toate ca unul dintre ele, faimosul telescop Hale de 5m. simbolizeaza el singur astronomia secolului XX! Varful Kitt, Arizona, si duzina sa de telescoape de 0,6m. la 4m. ramane unul dinre cele mai productive telescoape din lume. Dar, incapabil sa raspunda la cererea prea mare a astronomilor americani, observatorul national al SUA construieste actualmente un instrument de 3,5m. diametru. Este posibil ultimul: jenati de luminile din Tusou, astronomii americani trag cu ochiul spre ultima zona salbatica descoperita in Muntii Stancosi, muntele Graham. La peste 3000m. altitudine, acest varf promite mult, iar noul observator incepe sa-si dispute telescoape cu Mauna Kea.
               In emisfera sudica, pentru motive geografice dar si istorice, distribuirea marilor amplasamente astronomice este mult mai simpla. Pana in anul 1970 nici un mare observator nu exista in America de Sud, in Africa si nici in Australia. Din cauza aparheid-ului, nici o statie cu adevarat importanta n-a fost construita in amplasamentele favorabile din Africa de Sud si din Namibia. Australia, in colaborare cu Marea Britanie, a construit celebrul observator Sidnig Spring in plina padure de eucalipti si la numai 1200m.altitudine. Foarte bine echipat, chiar daca nu beneficiaza de conditiile atmosferice comparabile cu cele ale desertului de altitudine, Sidnig Spring este unul dintre cei trei poli ai emisferei. Dar, astazi, desertul de coasta chilian este acela care atrage cu precadere astronomii din lumea intreaga. La Cerra Tolalo si la Los Campanas unde americanii au instalat mai intai instrumente mari si apoi la Silla unde europenii au creat bucata cu bucata un veritabil oras al astronomiei. Observatorul european austral este echipat cu o armata de telescoape optice, infrarosii si radio, dintre care doua instrumente de 3,5m. Este cel mai important observator din emisfera sudica si, impreuna cu Mauna Kea, primul centru astronomic din lume.
               Cu La Silla si in curand, daca totul va decurge bine cu un VLT de 116m. de la Cerra Paranal, in plin desert Atacama, Europa si-a facut o formidabila masina cu care sa practice astronomia in emisfera sudica. Paradoxal, cand VLT va incepe sa functioneze, cerul Europei va fi mai putin bine observat decat cerul sudului.
               Solutia ideala ar fi instalarea unui telescop la ecuator:de acolo un observator ar putea matura cu privirea intregul cer in decurs de un an. Dar nu exista un amplasament bun la ecuator si absorbtia, legata cu turbulenta atmosferica spre orizont, ar impiedica oricum observarea regiunilor polare. Concret telescoapele din Mauna Kea, de pe varful Kitt sau din La Palma nu au acces la jumatate din cer. Astfel, in 1987 explozia supernovei marelui nor al lui Magellan, considerata drept ”evenimentul astronomic al secolului“ n-a putut fi urmarita decat de astronomii din emisfera sudica. Distributia lor geografica in Australia, in Chile si de asemenea in Africa de Sud la statia Table Mountain, le-a permis sa urmareasca evenimentul 24 ore din 24, mai multe luni la rand. Supernova, observata in continuare cu regularitate, constituie o veritabila mina de aur in astrofizica si va face mult timp obiectul comunicarilor stiintifice, chiar si dupa anul 2000.
               Timp de cativa ani, s-a putut resimti o anumita nesiguranta in comunitatea astronomica internationala. Ridicarea anuntata a telescopului spatial, apoi a succesorilor sai potentiali, inhibau putin initiativele legate de instrumentele de observare ale astronomilor de la sol. Aceasta epoca este implinita: asistam astazi la explozia unui nou tip de astronomie, care priveste fara complexe un cer in care trece, singur, un telescop Hubble putin miop si fara urmasi anuntati. In timp ce instalarea laboratoarelor lunare sau orbitale este amanata la calendele grecesti, marile amplasamente ale astronomiei viitorului sunt, de aici inainte, alese. In deceniile urmatoare telescoapele vor putea sa se dezvolte fara complexe si sa infrumuseteze locurile…