PORTRET DE FAMILIE

Baiatul se lipeste de umarul femeii din fata mea. Îl cheama Iulian, are 10 ani si ochi negri rotunzi, un pic aburiti, privindu-te ciudat, de parca s-ar gîndi la ceva imprecis, îndepartat. Femeia nu-l respinge, însa nici nu-l cuprinde. Ea este a doua sotie a tatalui sau. Are deja de un an si jumatate grija de el si de sora sa mai mare, Catia. Catia învata în clasa a cincea si acum, desi amurgeste, este înca la scoala: astazi fac curatenie generala în clasa. Femeia ia pachetul cu lapte pe care l-am adus si-l duce la balcon: “Am sa va fac mîine casa.” Pe masa ramîne doar punga cu biscuiti. Baiatul manînca cu pofta. Acesti copii nu au mîncat întotdeauna pe saturate. Tatal lor este plecat la Moscova deja de vreo luna, la constructii, si înca nu le-a sunat. Astazi, bunicii de la Pepeni, cei din partea tatalui, le-au trimis o geanta cu mîncare. Pe masa sta o pîine mare de casa, arsa un pic într-o parte. “Focul a fost prea mare, îmi vine fara sa vreau în minte explicatia”.

N-am fost demult pe-aici. De moartea maica-si am aflat abia la vreo saptamîna dupa înmormîntare. Am fost o data aici dupa ce am aflat aceasta veste, apoi, peste cîteva luni, am auzit ca taica-sau s-a recasatorit. Privesc prin casa. E curat. Bucataria si antreul micut sînt proaspat tapetate. Discutia se încheaga destul de greu. Cred ca nici dînsa nu se simte în apele sale. Aflu mai multe amanunte familiale: cine si ce mai face. Desi as vrea sa plec chiar acum, nu-mi pot permite sa plec fara s-o vad pe Catia. Mai ales ca trebuie sa vina din clipa în clipa. Astept. Femeia îmi vorbeste despre actualul sau sot: ca e petrecaret si ca-i e teama sa nu intre, pe la Moscova, în chefuri. O întreb daca n-o bate. “Uneori, îmi raspunde, ce nu-l stii pe Sirioja?” Îl stiu, bineînteles ca îl stiu.

Mi-i amintesc cum au venit ei doi, împreuna cu Angela, Dumnezeu s-o ierte, si cu soacra-sa sa-i întrebe pe parintii mei de nasi. Aveau, ea 16, iar el 23 de ani. Ambii frumosi, fericiti. Nunta, copii… Totul parea sa fie bine. Mama Angelei le-a daruit la nunta apartamentul de la Chisinau, ea cu ceilalti 4 copii mutîndu-se într-un apartament nou, de stat, cu 4 camere de la Ciocana, apartament schimat în mai multe rînduri ca sa ajunga, pîna la urma, la efectul Prepeleac: o punga si-aceea goala. Dar acesta este un alt subiect la care ne vom opri poate mai tîrziu.

Aparent, aveau toate sansele sa-si cladeasca o familie cît de cît reusita: aveau casa în Chisinau, aveau de lucru si unul si altul, ziceau ca se iubesc… Lucrurile au mers însa tot mai prost si mai prost. Cu timpul toti cei initiati cu darnicie în detaliile casniciei lor, inclusiv parintii mei, adica nasii lor, au obosit sa-i mai sfatuie sa nu se potriveasca la gura parintilor, sa nu se prea lase în voia tovarasiilor rele, sa nu… sa nu…

Acum opt ani, cînd m-am stabilit si eu la Chisinau si am avut prilejul sa-i vad mai des, casnicia lor era deja un dezastru. Ori cum se mai zice pe la noi: unul – haisa!, altul – cealo! Peisajul era mai mult decît dezolant: betii, certuri, batai, amici dubiosi de-o parte, amice deocheate de alta. Erau durerea de cap a vecinilor, care pîna la urma s-au obisnuit probabil cu show-urile lor.

Angela suporta greu apucaturile nabadaiosului sau sot, care nu pregeta s-o snopeasca ori de cîte ori se afuma. Ca tratament antistres, se “aghesmuia” si ea din ce în ce mai des. Si cocheta mereu cu moartea. Îl ameninta la fiecare bataie ca o sa se sinucida din cauza lui, bagandu-l astfel la zdup. A încercat s-o faca nu mai stiu de cîte ori. A baut pastile, otrava, tot ce vrei, însa a scapat de fiecare data. A sarit o data chiar de la etajul cinci, fugind de barbatu-sau care o zdupacea ziua amiaza mare. Atunci toti vecinii au avut prilejul sa vada cum îsi tine Sirioja sotia lesinata si stîlcita în brate, cum o saruta si boceste. N-a murit însa nici atunci. A fugit de la Spitalul de Urgenta peste cîteva ore, cu doua coaste rupte - “sa moara acasa”. S-a vindecat însa repede. Apoi, aceasta fapta era sa fie mai tîrziu prilej de bravada. E adevarat ca dupa asta barbatu-sau a zdupacit-o mai rar si mai cu mila, însa s-au distantat unul de altul tot mai mult si mai mult…

Pentru un moment, cînd femeia iese din camera, îl întreb pe baietel daca-si aminteste de maica-sa. De odata ma priveste foarte atent si ma întreaba: “Mata stii cum a murit mama?” Nu pot sa nu-mi plec capul. Nu pot privi în ochii lui. Stiu. Am auzit. Ma simt îngrozita de fiecare data cînd îmi amintesc acest fapt. S-a întîmplat acum doi ani, în septembrie. Copiii abia venisera de la scoala. Angela avea o dispozitie proasta, i-a batut si i-a alungat la bucatarie. Au plîns cît au plîns, apoi au început sa se joace si dupa vreo jumatate de ora, vazînd ca mama-sa nu se aude au intrat în camera. Au gasit-o atîrnînd de lustra. Se spînzurase cu un fir de capron, ceva mai gros decît un fir de par. Baietelul i-a îmbratisat picoarele iar fetita urcîndu-se pe un scaun a sprijinit-o si a taiat cu cutitul blestematul fir de capron, coborînd-o încet pe podea…

Se aud batai în usa. Intra Catia. Pîna nu i se dau ochii cu lumina, nu ma recunoaste. Însa peste o minuta se apropie în fuga si ma cuprinde, o cuprind si eu. E naltuta, oachesa, slabuta. Ea e mai zbîntuita decît frate-sau, seamana cu tat-su, motiv pentru care maica-sa o si alinta, o si zdupacea. Recunosc, uneori ma enerva la culme aceasta Angela, cu vesnicele ei tînguieli, cu neputinta ei de a-si lua viata în mîni, de-a-si impune o ordine. Probabil ca ma enerva nu numai pe mine, reusind asa sa ramîna foarte izolata, fara sa mai aiba cu cine schimba o vorba… Totusi, n-am crezut niciodata ca o va face…

Am visat-o în doi ani, de doua ori. O data se facea ca statea la fereastra apartamentului ei, însorita ca niciodata, cîntînd în gura mare. Iar a doua oara se facea ca era dimineata tare si ne-am întîlnit pe strada. Eu ma grabeam la lucru si n-am pregetat s-o expediez. A ramas în urma mea un pic trista, îmbracata într-un costum gri, clasic…

Ana Rapcea
(Chisinau - pentru Opinii & Credinte)