DRAGOSTEA CARE NE SMINTESTE
Odata a trebuit sa ma duc la gara sa întîmpin un pachet
de carti de la Bucuresti. Pentru ca încurcasem autobuzele, am
ajuns cu o ora mai devreme. Am hotarît sa nu ma mai plimb aiurea
încolo si încoace si m-am asezat pe o banca. Era foarte
frig si eu m-am folosit de prilej pentru a ma ascunde sub gluga de
privirile trecatorilor care, atunci cînd vad un popa, fluiera,
rîd sau vor sa-i dea un leu. Asta nu pentru ca as fi un timid,
dar uneori si aceste lucruri pot deveni obositoare.
De banca s-a apropiat un barbat care, înainte de a vorbi, m-a
trezit cu norul de miros de vin pe care îl raspîndea.
“Parinte, pot sa stau si eu?” (vorbea în rusa).
“Stai”, i-am zis. S-a asezat cu greu (se sprijinea într-un
bat), pe urma a adaugat: “Pot sa te întreb ceva?”
M-am pregatit sa aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa si a
ramas cu cinci copii fara mama, ca vine din spital si are nevoie de
cîtiva lei ca sa ajunga acasa. M-am si gîndit ca am numai
doi lei ca sa ajung acasa si ca daca-i dau unul trebuie pe urma sa
împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, ma aflam într-o
situatie penibila.
“Parinte, ce sa fac ca sa ma mîntuiesc?”, au fost
primele lui cuvinte. Aceasta întrebare a fost pentru mine ca
o palma trasa nu de om, ci de Dumnezeu. Eu stiam ca asa încep
discutiile numai în Pateric, iar în gara la Chisinau discutiile
sînt de alta natura.
Zic: “Iarta pe toti, din tot sufletul”. “Eu îi
iert”, zice. “Si nu vorbi despre nimeni de rau”.
S-a gîndit putin, pe urma a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni
de rau”. “Daca faci acestea, poti sa te mîntuiesti”
- i-am zis, desi pe moment m-am gîndit ca nu-si da seama ce
vorbeste. Apoi am adaugat: “Si sa crezi în Dumnezeu”.
“Cred”, a zis.
A urmat o discutie destul de protocolara în care eu a trebuit
sa-i raspund pe rînd la întrebari: daca trebuie sau nu
sa respectam sîmbata, daca Dumnezeu e unul sau trei, daca icoana
este idol si restul, ca în revistele pe care le gasim pe banci.
Discutia noastra s-a încins atunci cînd eu am zis ca Dumnezeu
îsi schimba de multe ori hotarîrile. “Nu! Dumnezeu
nu este fatarnic, El nu poate sa-si încalce cuvîntul”,
a încercat el sa-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimba, zic.
Adu-ti aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - si s-a cait Dumnezeu
ca i-a facut pe oameni si a zis: voi stîrpi neamul acesta -,
dar pe urma s-a razgîndit si a hotarît sa-l lase pe Noe
cu familia sa ca sa prelungeasca neamul omenesc. Dumnezeu îsi
schimba hotarîrile, Dumnezeu nu este mîndru si încapatînat
ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice,
numai sa ne cîstige dragostea noastra”. Barbatul acela
de lînga mine, care pîna atunci îmi parea un cersetor
beat cu curaj de vorba, s-a înviorat de o durere si o bucurie
cunoscuta mie, iar ochii lui s-au înlacramat discret: “Sa
stii ca tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste - a continuat el si se vedea ca aceste
cuvinte sînt singurele pe care îi place sa le pronunte.
Eu stiu ca Dumnezeu este dragoste si eu stiu ca El este”. Apoi
s-a lovit cu mîna peste genunchiul stîng si a zis: “Vezi?
Asta nu-i!” Pe urma, lovindu-se peste celalalt picior a adaugat:
“Si nici asta nu trebuia sa fie!” Abia atunci mi-am dat
seama ca nu are un picior. “Eu trebuia sa nu mai fiu deloc.
Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Si eu stiu ca Dumnezeu
este”.
Arata prea batrîn pentru Afganistan. M-am gîndit ca poate
a fost ofiter, ma rog, chiar daca nu prea arata. Dar am pus îmbatrînirea
lui atît de grabnica pe seama bauturii si a suferintei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am
tinut 6 ani, dar pe urma m-au “decontat”... am calcat
pe o mina. M-am trezit în spital. L-am vazut numai pe medicul-sef,
un colonel, aratînd cu degetul: Pe asta duceti-l “încolo”,
adica..., întelegi, la groapa. Un picior îmi zburase,
celalalt abia se mai tinea, eram numai bucati. Atunci eu m-am rugat
la Dumnezeu, pentru ca eu nu credeam în Dumnezeu, si am zis:
“Daca esti, ajuta-ma sa ma ridic”. Si atunci eu am simtit
o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere
si eu m-am ridicat. Cînd m-a vazut colonelul s-a holbat la mine
si m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parca am zis ca tu sa
mergi “încolo”... “Eu n-am sa merg “încolo”
- i-am zis -, si nici tu n-o sa mergi “încolo”...
nimeni nu trebuie sa mearga “încolo”. “Da,
dar tu... cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”.
“Care Dumnezeu? Tu trebuie sa mergi sa te lecuiesti la cap!
Sau nu stii ce a zis Darwin?” “Eu stiu ce a zis Darwin.
Dar uite ca tu ai zis ca eu sa ma duc “încolo”,
dar Dumnezeu nu m-a lasat sa ma duc “încolo”. “Care
Dumnezeu? Ce vorbesti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde?
Iata, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu si
aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, parinte – ma asigura el -, Dumnezeu este si el
este dragoste. Eu stiu ca El ma iubeste, eu nu stiu pentru ce El ma
iubeste, eu sînt betiv si, ce sa mai spun, sînt cel mai
murdar om din lume. Dar cred ca El ma iubeste pentru ca eu sînt
al Lui. Si el pe fiecare om îl iubeste asa. Stii ce înseamna
ca Dumnezeu e dragoste? El nu spune fa cutare sau cutare, El nu îndrazneste
sa spuna nimic, pentru ca El ne iubeste. Dar El se uita la mine si
zice: Tolia, nu este bine ca tu te tavalesti în glod, hai, ridica-te,
hai, te rog, ridica-te, uite, Eu o sa te ajut sa te ridici. Si eu
ma ridic putin si pe urma iara cad, dar Dumnezeu nu înceteaza
sa ma iubeasca. Si eu simt asta si mie mi-i rusine. Eu si azi l-am
rugat pe Dumnezeu pentru un lucru si El m-a ascultat si a îndeplinit.
Întelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut...”
M-am gîndit a mia oara ca aceasta dragoste a lui Dumnezeu ne
sminteste. De multe ori noi ne surprindem la gîndul ca nu e
drept ca Dumnezeu sa iubeasca, fara masura si fara socoteala, chiar
asa pe oricine, calcînd orice buna rînduiala si orice
închipuire a noastra despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumatate de ora si a lipsit putin ca sa-l
scap. M-am ridicat si am multumit noului meu prieten si parinte pentru
ca m-a mai învatat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbratisat
fara patos si fara schimb de adrese, fagaduindu-ne ca nu ne vom uita
unul pe altul.
ieromonah
Savatie Bastovoi