Cum iubim, cum cerem?
Gînduri la Evanghelia din Duminica
a V-a din Postul Mare

Ma credeti sau nu, dar mie unuia îmi sta mintea în loc duminica de duminica în momentul în care urmeaza sa ma rog în altar citind pomelnicele primite si care multe dintre ele îmi stîrnesc zîmbete, nu de ironie, va asigur, ci însotite de o usoara tristete. Citez cîteva din memorie: “da-mi Doamne prosperitate, spor în afaceri, posibilitatea sa îmi vînd garajul; da Doamne sa-si ia cutare barbat mîinile de pe draga mea de fata pe care eu ca mama o iubesc, iar individul acela a vrajit-o, lumineaz-o Doamne sa se întoarca acasa”. Sînt cereri care, aparent, nu au legatura între ele si, la o adica, sînt foarte pertinente, fiecare cu ce-l doare vine, în sinceritatatea sa, si îi aduce lui Dumnezeu problemele sale cu speranta ca va primi ajutor la vreme pentru problema sa. Dar iata ca, bîntuiti de acelasi duh mut ca si copilul din pericopa din duminica precedenta, reusim sa-l imitam asa de bine încît sa ne transformam telul vietii în acela de a poseda, act ce nu se reduce doar la obiecte si functii, ci se extinde si asupra persoanelor din jurul nostru. Si astfel, expresii de genul: “io te-am facut - io te omor”, “de atâta dragoste l-a omorît”, contureaza imaginea hidoasa a unei fiinte cu mîinile tot mai mari care doreste sa acapareze tot ce se afla în jurul sau. Este posibil ca la aceste doleante ale noastre Iisus sa ne raspunda, precum celor doi ucenici ai sai: „Nu stiti ce cereti”. Sa cercetam împreuna scripturile, asa cum ne îndeamna Apostolul Pavel, si sa deslusim inadvertenta faptelor noastre.
Textul evangheliei de astazi ne poarta cu cîteva zile înainte ca Iisus sa intre pentru ultima oara în Ierusalim: ca de obicei este însotit de ucenicii Sai, mai speriati ca niciodata, în mod firesc am spune datorita evenimentelor care aduceau cu sine o tensiune crescînda si o precipitare a lucrurilor. Si asta pentru ca în timp ce suiau spre oras le vestise pentru a treia oara ce i se va întîmpla: va fi dat în mîna arhiereilor si a carturarilor; si-l vor osîndi la moarte si-l vor da pe mîna pagînilor si-l vor batjocori si-l vor scuipa si-l vor biciui si-l vor omorî, dar dupa trei zile va învia. Pare din aceasta succesiune ametitoare ca timpul, ca si azi, se condenseaza tot mai mult, apostolii fiind pusi în situatia de a nu mai sta prea mult pe gînduri în a raspunde chemarii adresata de Hristos. De ce, totusi, interventia celor doi frati este inadecvata? Nu le spusese Iisus: „Adevarat va spun ca voi, cei ce mi-ati urmat Mie…veti sedea si voi pe douasprezece tronuri”? Însa prin cererea lor acestia nu-si exprima atasamentul fata de Iisus, mobilul lor este altul - dorinta de slava, glorie, faima - ce îi va face sa afirme fara sa se gîndeasca prea mult ca sînt dispusi sa accepte orice sacrificiu. Mai mult, doleanta lor vine dupa ce alaturi de Petru au fost martori pe muntele Tabor la Schimbarea la fata a Mîntuitorului, gest prin care Hristos si-a asumat riscul de a nu fi înteles nici de catre cei mai apropiati prieteni ai Sai. Totusi Iisus are din nou rabdare cu ei si le spune, ca mai apoi sa converteasca în fapta cuvîntul Sau la Cina cea de Taina prin spalarea picioarelor: “Cel ce va vrea sa fie mai mare între voi sa fie slujitorul vostru”. Nici de data aceasta ucenicii nu au fost sensibilizati, dovada ca în gradina Ghetsimani au adormit cu totii în timp ce Învatatorul lor trecea prin momente extrem de angoasante; era suficienta prezenta lor treaza alaturi de Hristos pentru a raspunde iubirii acestuia.
Daca nici ei nu au fost în stare… ce sa mai zicem de noi care, iata, sîntem la atîta vreme distanta de cele petrecute atunci. Ne scoate din aceasta stare de deznadejde cealalta pericopa citita în aceasta duminica. Iata ca o femeie pacatoasa percepe, în simplitatea ei, dragostea lui Iisus pentru noi toti. Nu cere nimic, dar purtarea ei spune mult: „Plîngînd a început sa-i ude cu lacrimi picioarele, si cu parul capului ei le stergea, si-i saruta picioarele si le ungea cu mir”, dintr-un alabastru, ne spune evanghelistul Luca. Acest tablou ar fi incomplet fara cuvintele lui Marcu legate de aceasta întâmplare: “Femeia a adus mir de nard curat - gestul ei este pur, nu unul interesat – si, spargînd vasul, a varsat mirul pe capul Lui”. Este gestul abandonarii totale de sine si totodata de totala daruire; nu a facut aceste lucruri pentru ea, ci pentru Hristos: „Mai dinainte Mi-a uns trupul cu mir spre îngropare”. Doar dezbarîndu-ne de orice fel de posesie si traind dupa cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Ca si cum nu ne apartine nimic”, vom fi liberi de a primi îmbratisarea plina de caldura a lui Iisus. Sa ne asumam jertfa Mîntuitorului si prin sîngele varsat de El pe Cruce sa ne curatim constiinta de faptele cele moarte pentru a-i putea sluji Dumnezeului celui viu. Amin.

Pentru “O & C”
Preot ADRIAN CRASOVAN - Timisoara