CRIZA NORMALULUI IN SOCIETATEA CONTEMPORANA

Nu sunt pictor si nici critic de arta, dar ocazional nu-mi refuz o incursiune prin “galerii”. Coplesita de “frumusetile industriale”, firea isi cauta diferite remedii, dandu-ti ghes sa mai schimbi decorul, iesind la plimbare. Plimbare pandita de unele riscuri, caci “frumusetile” intalnite in cale pot fi prelungiri ale “minunilor” dinainte, eventual mai stilizate, mai estompate, rotunjind artistic cutele prea ostentative, muchiile si asperitatile prea evidente ale civilizatiei. Asa se face ca dovezile incontestabile ale “culturii” contemporane te insotesc obsesiv orisiunde. Uimitoarea “estetica a uratului” si penibilului e cu noi, pe strada, in magazine, in tramvai, in cartier, in parc, la teatru, la serviciu. Peste tot – acelasi nihilism artistic, prezent in tot ce ne inconjoara: aplice de plastic, “icoane”-ceas, mobila din furnir, bibelouri de plastic, postere cu pisicute, persane turcesti etc. – in case. Iar prin targ: “troite” cu led-uri, biserici cu termopane, vehicole ornate cu postere si reclame, manele prin piete, monumente din fonta, “frumuseti” ale absurdului, marturii ale “omului mort”. Cand, obosit de acest babilon artistic, tanjind dupa o lume normala, poposesti intr-o galerie de arta, socotind ca te-ai izbavit, crunta iti este dezamagirea: exponatele nu te iarta, ci-ti prezinta simptomatic poezie cu miros de morga, intampinandu-i cautarile cu baudelair-ice detalii si cioranesti amanunte. Din orice piesa purced catre privitor psihozele veacului: invalmaseli de cuburi, linii, cercuri, forme bizare, fulgerate de mediane metalice, cosmaruri psihedelice, vascoase aparitii ezoterice, paranormale straluciri si explozii, apocaliptice estompari ale straniului si grotescului. Apologii ale nebuniei, hazardului, nimicului. Vid de identitate, abstract eteric, neant nirvanic. Arta fara certitudini, in afara oricarui mesaj concret, precis, rational, in care tot ce e normal si frumos, tot ce e logic si firesc e hulit, lepadat, aruncat. Intr-o lume in care totul este cum nu este si cum nu trebuie sa fie, in care utopiile sunt prezentate drept realitati, iata ca nici arta nu e altfel. Cum n-ar fi asa, cand arta e vocea a ceea ce suntem noi, vestind semenilor normalul din noi? Dar mai avem noi oare o notiune precisa a normalului? Mai vrem noi sa fim normali? Mai putem noi fi normali? Intrebari la care, pentru inceput, raspundem tot printr-o intrebare: De ce nu suntem normali? Raspunsuri sunt multe, dar pentru ca vin din minte omeneasca nu pot fi depline. Motivatiile nedesavarsirilor noastre ar fi: educatia, predispozitiile, conjuncturile, saracia, bogatia, mediul, obisnuinta, zestrea genetica, predestinarea etc., scuze mai mult inchipuite.
Nu, nu acestea sunt izvoarele schizofreniei generale, ci lipsa Dumnezeului celui viu din viata particulara a fiecaruia si din toate segmentele sociale contemporane. Fara Hristos, Cel atoate-indumnezeitor, nimeni si nimic nu este si nici nu va fi normal: nici omul, nici gandurile lui, nici filosofiile lui, nici pasiunile lui, nici politicile lui, nici guvernele lui, nici pedagogiile lui, nici democratiile lui, nici artele lui, nici culturile si civilizatiile lui, nimic din ale omului si din tot ce exista oriunde. Deci, toate intrebarile si preocuparile de pe Terra isi afla raspunsul unic in Hristos cel inviat, fara de care totul este mort, inclusiv vinovata arta pe care o comentam. Caci ce e arta fara Hristos? Un cadavru original caruia toti i se inchina. O democratica anarhie de idei, culori, sunete, forme, careia fiecare ii spune cum vrea, botezand-o romantism, realism, cubism, futurism, impresionism, fovism, expresionism, abstractionism, suprarealism, sumedenie de deformari si faramitari. Aceste fractionari externe sunt urme “artistice” ale bolilor sufletesti, ale sufletului orfan de Hristos.
Dam glas acestor reflectii fiindca astazi nu afli chipul lui Hristos nicaieri in arta. Nicaieri in arta nu se vorbeste de Hristos, nu intalnesti invataturile lui Hristos, nici o arta nu poarta sfintenia lui Hristos, caci nu slujeste lui Hristos. De aici si abundenta de curente si stiluri cu multele lor variante: temelia tuturor artelor e omul nelinistit, chinuit, nestatornic, zbuciumat, bolnav, niciodata acelasi. Cand Hristos va fi cap si inima preocuparilor noastre, artele toate vor fi si ele dumnezeiesti si indumnezeitoare. Cand Hristos va fi miezul societatii, tot ce inseamna cultura va fi sfintit si sfintitor. Atunci omul va fi izbavit de grotestile si inselatoarele dedublari culturale, care se vor arunca in haznaua istoriei.

Ier. Hrisostom
(M-rea Petru Voda, Romania – pentru Opinii & Credinte)