Prinţesa din vis
                                     .
             Mult mai târziu mi-am dat seama despre cele întâmplate, însă atunci n-am realizat decât că aveam o durere de cap cum nu mai avusesem vreodată şi că încercam să deschid ochii, dar pleoapele mi se păreau grele, de parcă le apăsa cineva. Încetul cu încetul, fie că am reuşit să le deschid, fie ca nu s-a putut, am început sa discern, totuşi, un fel de lumină, la început portocalie, apoi mai deschisă, aidoma celei emanate de un neon, pe care nu-l vedeam. Încă intrigat de starea în care mă aflam, percepeam deja formele obiectelor din jurul meu, devenite din ce în ce mai clare.
             Acum îmi era limpede: mă aflam într-un salon de epocă, având în mijloc un birou cu nişte hârtii împrăştiate lângă o călimară cu cerneală, devenită vâscoasă între timp, iar tocul cu peniţă aurie încă stătea înclinat, înfipt în acea compozitie, ca şi cum cineva ar fi avut de gând să continue scrisul, dar a trebuit să părăsească repede încăperea.
             Privirea mi se îndrepta si spre lateral, unde, în dreapta, am observat o canapea din piele tot de culoare potocalie, spre stacojiu, iar eu... eu mă aflam instalat, nu ştiţi cum, într-un fotoliu adânc si moale, a cărui tapiserie mi se părea primitoare, cunoscută de parcă ar fi fost fotoliul meu.
             Doar capul mă durea cumplit şi era ceva nou pentru mine, căci pâna atunci nu m-a durut niciodată şi era încă un fenomen, pe langă prezenţa mea acolo, pe care nu mi-l puteam explica. M-am ridicat uşor, cu gândul sa mă apropii de casă, dar scârţâitul strident al podelei m-a oprit în loc, în timp ce urmele paşilor mi se părea ca se afunda în scândurile de sub picioare.
             Ajunsesem, totuşi, aproape de hârtiile de pe masă şi, fără să le ating, m-am uitat la ele. În partea stângă erau nişte bonuri sau chitanţe necompletate. În dreptul călimării se vedea clar foaia pe care cineva începuse să scrie, dar nu în româneşte, ci, probabil, în germana, că dacă ar fi fost în limba rusa aş fi recunoscut-o, fiindcă se învăţa în şcoala;
              În partea dreapta a mesei se aflau câteva cărţi învechite, în coperţi din piele, deschise, după toate probabilităţile, de foarte multă vreme. Am indrăznit să mai fac vreo doi paşi si m-am aşezat pe scaunul de la birou, însă a trebuit să mă ridic repede, întrucât o senzaţie ciudată mă cuprinse si mă înspăimânta, ca şi cum acel scaun începea să se lase în jos si să intre undeva, sub nivelul scândurilor care formau planşeul. Din poziţia aceasta am privit spre celălalt perete şi abia atunci am observat că nu era perete, ci o bibliotecă masivă, în care cărţile - toate legate în piele - erau aşezate în ordine, dupa mărime şi tematică. O parte din ele îmi erau cunoscute. Le citisem si eu: Eminescu, Sadoveanu, Creangă şi încă vreo doi scriitori români, însă majoritatea erau scrise într-o limbă străină, pe care o bănuiam a fi tot germana.
             Undeva, în dreapta, era un hol şi lumina aceea, n-aş putea-o numi stranie, însa, oricum, neobişnuită, venea de acolo. M-am intors în "fotoliul" meu, crezând ca sunt singur acolo, dar scârţiitul provocat de deplasarea mea atrase parcă atenţia cuiva. Auzeam nişte paşi apropiindu-se pe acel hol şi am început să mă înfior, neştiind cine o fi sau ce-o fi. Eu, orice s-ar zice, eram un intrus în acel spatiu.
             Paşii se apropiară şi privirea mea speriata fu martoră la o apariţie pe care numai în vis o realizasem, însă şi acolo foarte far. Apăru o fată cam de aceeaşi vârstă cu mine, cu părul şaten, lăsat pe spate, cu ochii căprui, zâmbitoare, bucuroasă parcă de faptul ca a sosit acest moment.
            - Bine ai venit, zise ea, cu un glas cristalin, ocrotitor. Te aştept de mult. Ştiam că ai să vii. Pentru asta am rămas aici, dar cei care m-au lăsat au plecat în grabă, uitând să precizeze momentul întrevederii noastre. Atât am înţeles de la ei, că era război şi că trebuiau să se refugieze, lăsând totul aşa cum se afla, cu gândul că se vor întoarce. Astfel se explica foaia aceea pe care secretarul începuse să scrie, iar tu ai privit-o cu atâta nedumerire.
             Vorbea cu mine ca şi cum m-ar fi cunoscut demult, în vreme ce eu, continuând s-o privesc cu uimire, am tăcut tot timpul, neîndrăznind să o întrerup.
             - Dar tu cine eşti şi cum ai putut sta ssingura până acum, aici? Te-am visat de câteva ori şi-mi dau seama că, după cum arăţi, tu erai. O numisem pe aceea, adică pe tine...            
- Ştiu: prinţesa din vis. Iată-mă, eu suunt!
             - Dar de un de ştii?
  &nbssp;          - Pentru că în acelaşi timp sunt şi conşştiinţa ta, mai bine spus o proiecţie a conştiinţei tale şi o oglindă a vieţii tale, putând să te port pe scara timpului, din trecut în prezent, chiar şi în viitor, apoi să mă întorc iarăşi în trecut. Uite, acum ai doisprezece ani şi-mi dau seama că acesta era momentul când trebuia să ne aflăm faţă în faţă, adică s-a realizat o sincronizare între fiinţa şi conştiinţa ta, între trup şi suflet şi abia de acum vei trăi o etapă nouă a existenţei tale. Tuturor li se intâmpla aşa unora mai devreme, altora mai târziu. Pentru unii, se pare, chiar prea târziu.
Nu întelegeam nimic. Eram buimăcit şi de vorbele şi de frumuseţea ei. De fapt, de stare în care mă aflam.
Tresărind, am auzit-o:
            - Sigur ca nu înţelegi nimic. E firesc să fie aşa, dar o să te obişnuieşti cu situaţia asta şi vei afla multe lucruri despre tine, chiar care s-au întimplat în viitor.
            - De unde ştii toate acestea şi cum de eşti aşa de sigura pe tine?
         - Ti-am spus doar ca eu sunt conştiinţa ta, care persista în tine ca în orice om, însă am şi menirea să te port în timp, să-ti amintesc cele trăite până acum şi, mai ales, cele ce urmează. Trebuie să te consideri norocos din acest punct de vedere al cunoaşterii, deşi asta nu poate şi nici nu are cum să-ţi schimbe cursul vieţii.
            Văzand că tot nu înţeleg aşa cum şi-ar dori ea, mi-a spus:
             - Imediat o să te duc putin în timp, dar în viitor, că de acolo să poţi privi scena şi să realizezi acest moment.
         În partea dreapta era o cortina îngusta, ce acoperea distanţa între planşeu şi plafon, în spatele căreia bănuiam ca este instalat un mecanism special, spre care se îndrepta. Prinse apoi ceva cu mâna, dar eu nu vedeam decât că ridica puţin acel.. .ceva.
         "A! Da. Acolo trebuie să fie scara timpului, mi-am zis, pe care ea o manevreaza."
         - Uite, zise ea. E prima mişcare pe caree o fac. Te înalţ pană la douăzeci de ani şi-ai să te miri cum vei reacţiona.
         Într-adevăr, parcă mi se lumina ceva în minte. Priveam de undeva de sus scena aceasta dintre noi şi acum mi se părea banală. Tot ce mi se păruse, de altfel, inabordabil şi complicat, era simplu.
         - Tu de ce nu evoluezi în timp odată cu mine, dacă tot spui că eşti conştiinţa mea?
         - Eu nu trebuie să evoluez, pentru că înn acelaşi timp sunt şi o parte din Eternitate şi am viziune globală asupra tuturor aspectelor din viaţă şi, în special, din viaţă ta, întrucât, îţi repet, eu sunt aici doar pentru tine.
         Începusem să mă încălzesc puţin. Eram de douăzeci de ani, iar ea era frumoasă şi tentantă şi-mi trecu prin minte să m-apropii de făptura ei şi să o strâng în braţe. N-am apucat să schiţez nici o mişcare, că am şi fost avertizat:
         - Să nu faci asta, aici. Dacă mă atingi,, totul va dispărea şi te vei trezi dezamăgit în lumea trecătoare de afară. Tot nu mă crezi, aşa-i? Văd că trebuie să te las că să te convingi singur. M-am apropiat, am dat să pun mâna pe umărul ei, dar mâna mi s-a dus în gol, trecând ca printr-o formă imaterială, şi atunci m-am înfiorat.
         - Vezi, te-am prevenit, dar, ca să te coonvingi pe deplin, mai încearcă o dată.
         Mult mai timid, am întins iar mâinile spre ea, atingându-i părul. Acum i-l simţeam. O căldură interioară mă cuprinse, ca atunci când ai în faţă o fată şi vrei să o înlănţui cu braţele.
         Am indrăznit să mi-o apropii, însă am constatat, stupefiat, că trupul îi rămânea în acelaşi loc, iar capul se desprindea şi m-am trezit cu el în mâini în timp ce mă retrăgeam spre fotoliu.Şi mai ciudat, pe măsura ce se îndepărta de corp, faţa i se deforma, îi apăreau riduri, ochii îşi pierdeau din vioiciune. Apropiind-o, o deplasam, deci, în timp, îmbătrânea şi eram conştient că dacă voi continua să merg spre fotoliu, nu voi mai avea în mâini o figură de prinţesă, ci un...craniu.
         M-am oprit şi am făcut mişcarea inversă, apropiindu-i capul de corp, până la locul iniţial. A devenit aceeaşi "fiinţă" cu care dialogasem. Senzaţia de teamă îmi dispăruse oarecum şi m-am gandit că şi ea, poate, urca pe scara timpului, dar în felul acesta - orizontal şi nu vertical, cum începuse ea cu mine.
         Atunci mi-a venit ideea să-i cuprind iar capul între palme şi să-l împing înapoi.
         - Da, zise ea, încearcă şi aceasta.
&         Am tresărit, dar nu m-am mai mirat, fiindcă acum ştiam ca şi ea îmi cunoaşte gândurile. Aşa că, deplâsându-i capul în spate, acesta căpătă o suavitate de copil, făcându-mă conştient că în felul acesta voi privi într-o clipă chipul unui bebeluş. M-am grăbit să aşez capul la locul său şi m-am retras spre fotoliu.
         - Vezi? N-ar fi trebuit să te las să facci asta şi de aceea te avertizez să nu mai repeţi gestul, căci voi dispărea cu desăvârşire şi tot ce zăreşti aici îţi va rămâne doar un vis. Încă nu înţelegi nici la vârsta aceasta, însă te asigur că o să te urc în timp până la cincizeci de ani, dar puţin mai târziu. Deocamdată te cobor sub anii tăi. Uite, acum ai zece. Acum, opt. Acum, şase. Ne oprim la cinci.         Trase din stanga ei, dintr-un dulap înzidit, invizibil până atunci, trase, zic, un fel de panou, că o oglindă, ce-mi capta privirea.
Am văzut un copilaş ce culegea din grădină toporaşi şi panseluţe, din ce în ce mai multe, iar parfumul acestora începea să se simtă în încăpere, împraştiat ca de o boare de vânt. Era primavară, soarele încăl- zea acel loc minunat şi sub ochii mei ieşeau din pământ alţi toporaşi, care alcătuiau acum un cerc, în mijlocul căruia îşi desfăceau florile noi panseluţe, îmbogâţind parfumul existent deja şi umplând spaţiul până la marginea brâului de toporaşi, alcătuind astfel un covor de basm, din mijlocul căruia o floare - o panseluţă - creştea mai mare decât celelalte şi tot creştea, luând un chip de fată, mai întâi nedefinit, îmbrăcat într-o rochie de culoarea panseluţelor, cu dantela de toporaşi. Florile începeau să se estompeze, împrumutând culoarea lor acelei rochii ca un val transparent, ce îmbrăca un corp asemănător prinţesei, dar era chiar corpul ei, cu faţa zdrobitoare, mulţumită de ceea ce mă făcuse să retrăiesc. Apoi împinse panoul acela între celelalte şi abia în acea clipă am observat că sunt mai multe.
         - Viaţa omului se compune din multe scenne imortalizate în taboluri ca acestea. Însă nu oricui îi este dat să le retrăiască, văzându-le.
-Şi în cazul ăsta eşti tot un privilegiat.
         Mă uitam mirat la ea, neînţelegând nimic, însă imediat s-a repezit spre scara timpului şi m-a ridicat până la jumătatea vârstei, de unde am putut privi copilăria. Nu m-a lasat mult acolo şi m-a adus mai aproape, de data aceasta la opt ani. Trase din stânga tabloul următor, care cuprindea o alta scenă. Era un băieţaş mai mare, desigur, care urca printr-o pădure ce-mi părea cunoscută, însă nu mai culegea toporaşi şi panseluţe, ci lăcrămioare de pădure, crescute pe marginea cărării ce o urmam. Erau tot mai multe în jur, pană ce am ajuns într-o poieniţă luminată de soare şi de albul mărgelelor inşirate de-alungul tulpinilor de lăcrămioare.
         Acum, parfumul dinainte dispăruse, locul lui fiind luat de mireasma şi mai pătrunzătoare a acestor flori, care, la rândul lor, începeau să crească, deschizându-şi noi şi noi boboci. Poeniţa se umplu, formând de data aceasta un covor ce începu uşor să se rotească, deşi la început nu mi-am explicat de ce. Simţeam cum tâmplele mă dor şi credeam că-i din cauza asta, dar nu era deloc aşa. Fiecare lăcrămioară crescuse atât de înalt, încât lua forma unei zâne din poveşti ce dansa uşor, desprinzându-se puţin de pământ, ca şi cum n-ar fi vrut să lase urme. Un cântec misterios şi blând se adaugă parfumului lor şi, pe nesimţite, înaintam printre ele într-o continuă uimire copilarească, în vreme ce cântecul parcă izvora din mine. Îl îngânam cu voce scăzută, prins ca într-un vârtej, ca într-o vrajă din care nu puteam scăpa, iar melodia pleca din mine, încojura poiana cu zâne, apoi toată pădurea, întorcându-se iarăşi în sufletul meu. Pădurea întreaga prinsese viaţă şi-şi trimitea freamătul pentru prima dată spre mine, făcându-mă conştient de farmecul ei. Zânele începeau să se împrăştie prin iarbă de sub copaci, devenind iar lăcrămioare, covorul alb dispăru, lăsând de data aceasta în mijlocul poieniţei o singură lăcrămioară.
         Din vârful florii, un bobocel îşi deschidea petalele din ce în ce mai mult, devenind neobişnuit de mare, încât începea să atârne până la pămant. Din interiorul lui, dând cu mâinile în lături petalele uriaşe, ieşi nu o zână, ci chiar prinţesa mea din vis, pe care o auzii râzând uşor, chicotind parcă de cele ce mă făcuse să văd. Apoi împinse panoul la loc. Priveliştea dispăru şi m-am trezit în încăperea aceea, unde nu mai plutea decât misterul. Ea era îmbrăcată acum într-o rochie albă, ca şi lăcrămioarele din pădure.
         - Ce minunată e copilaria. Abia atunci, pe la opt ani, ţi-ai dat seama de misterul şi frumuseţile pădurii, care o să te obsedeze toată viaţa. Mai sunt şi alte scene, dar omul nu se poate opri numai la copilărie şi nu poate trăi numai într-o zonă inundată de lumină. Aceasta va mai apărea din când în când pe parcursul vieţii, însă unde e lumină trebuie să fie şi umbră, deoarece existenţa omului e marcată de lumini şi umbre. Umbrele se vor înmulţi şi vor domina, mai ales spre capătul vieţii. Ia să vedem la tine, zise, şi ridică mecanismul timpului până la cincizeci de ani, însă trase repede mâna în jos, înspăimântată de ceea ce văzuse acolo.
         - De ce te-ai speriat aşa tare? Ce-ai văăzut pe la cincizeci de ani? Era puţin palidă şi parcă-i tremurau buzele.
         - N-o să-ţi spun acum, ci mai tarziu.         - Da, dar tu eşti conştiinţa mea şi ar ttrebui şi eu să ştiu ce mă aşteaptă atunci...
         - Uneori nu este bine ca omul să-şi cunooască viitorul, deoarece conştiinţa lui ar putea fi tulburată. E mai bine să fie limpede şi să urce în timp odată cu vârstă.
         Nu ştiu de ce, dar durerea de cap devenea din ce in ce mai pronunţată şi ceva mă apăsa parcă pe piept, încât făceam eforturi să respir. Abia acum am realizat că ea nu s-a mişcat din locul initial. Folosea doar mâinile. Cu dreapta manevra timpul, iar cu stânga scotea din sertarul vieţii scenele corespunzătoare vârstei. Avea grijă întotdeauna să existe o sincronizare între timp şi spatiu, între vârsta şi conştiinţă, ca şi cum numai astfel viaţa s-ar justifica, confirmând că există o relaţie între lumea reală şi lumea închipuită, mai precis, între cele văzute şi cele nevăzute.
                                                                 *
                                                                * *