Editorial

Părerea unui om obişnuit

de Radu Herjeu

Am văzut de curând un film : Dă mai departe ! Un gen de basm modern în care un tânăr erou vrea să schimbe lumea. Ca răspuns la o temă dată la şcoală, un băieţel trebuie să imagineze o cale ( aplicabilă ! ) prin care lumea în care trăieşte şi de care e nemulţumit să devină mai bună. Astfel el se gândeşte la un lanţ al “binelui”. El va face bine unor oameni iar aceştia la rândul lor vor “da mai departe” binele ajutând alte persoane. Şi tot aşa din mână în mână binele se va răspândi în întreaga lume schimbându-I faţa.
Şi ca în orice basm, ideea, deşi pare utopică şi lipsită de orice şansă de împlinire, prinde şi se răspândeşte. Oamenii primesc binele promiţând să-l dea mai departe. Serviciu contra serviciu, chiar dacă beneficiarul binelui cuiva devine binefăcătorul altcuiva.
Mă întreb dacă scenaristul, actorii sau regizorul acestui film cred în ceea ce au încercat să transmită celorlalţi.  Mă întreb dacă, plecând de la filmări, s-au gândit măcar o clipă să facă un bine cuiva necunoscut pentru a vedea dacă povestea pe care o joacă ei devine realitate. Pe mine m-a fermecat. Cu atât mai mult cu cât la prima vedere pare atât de simplu. Să ajuţi  trei persoane nu e greu. Sunt mulţi dintre noi care susţin că fac bine unui număr imens de persoane în fiecare zi. Poate unii şi fac. Dar unde se duce binele acela ? Unde se opreşte ? Binele pe care ni-l fac părinţii, crescându-ne aşa cum trebuie, binele pe care ni-l fac profesorii deschizându-ne ochii asupra lumii, binele pe care ni-l fac prietenii, descoperindu-ne universul, binele pe care ni-l face cineva care ne zâmbeşte într-o friguroasă seară de toamnă. Unde se pierde ? De ce nu naşte alt bine, ca în poveste, de ce nu se înmulţeşte şi nu se răspândeşte în jurul nostru ca o maladie binefăcătoare ? cine rupe acel “contract” pe care specia umană ar fi trebuit să-l aibă înscris în ADN, prin care te obligi să devii Om dăruind ceea ce ai primit şi înzecit chiar ?
Un copil dintr-un film a reuşit să demonstreze, la nivelul teoriei sau al lumii de celuloid, dacă vreţi, că se poate şi de unul singur. Că un om, unul singur, poate schimba lumea.  Dar ideea centrală e că fiecare din noi trebuie să fie acel singur om. Fiecare din noi ar trebui să vrem să schimbăm lumea, aşa nemulţumiţi cum ne declarăm.
Interesant e că problema nu începe cu faptul că nu vrem, nu ştim să facem bine sau nu credem că putem schimba ceva prin el. Problema e că nu ştim să primim binele. Am ajuns la stadiul “evoluţiei” noastre în care, dacă cineva ne face un bine, ne întrebăm imediat ce urmăreşte. Dacă te lasă să te urci prima în autobuz, te întorci să vezi dacă nu vrea să-ţi fure portofelul. Dacă cineva îşi dăruieşte cărţile de poezii, e bănuit că vrea să candideze la o funcţie publică. Şi chiar dacă nu descoperim pe moment substratul gestului binefăcător ( pentru că trebuie să aibă unul, nu ? ) întrebarea  rămâne undeva în subconştient, diminuând până la anihilare binele primit. Şi evident acesta nu poate trezi în noi dorinţa de “a-l da mai departe”. Uimitor, în epoca noastră de măreţe evoluţii spirituale, omul care face bine nu devine un model, ci un specimen ciudat, suspect chiar.
Oamenii fac în fiecare zi fapte bune, oamenii beneficiază în fiecare zi de binele făcut de alţii. Problema noastră e că nu-l conştientizăm, nu-l recunoaştem ca atare, în primul rând pentru că nu vrem cu nici un preţ să rămânem datori cuiva pentru binele făcut. Şi inteligenţi cum suntem, nu ne dăm seama că există şi pentru această frică un antidot. Să nu rămânem datori, dând mai departe binele primit. E adevărat că trebuie să facem puţin efort pentru a înmulţi binele. Şi atunci primim binele făcut ( cine a mai văzut să refuzi atunci când ţi se oferă ceva ? ) dar îl trecem la capitolul “gesturi întâmplătoare”, “gesturi interesate”, “nebunie”, “idealism caraghios” sau, de ce nu, atunci când nu putem găsi vreo hibă binefăcătorului, la secţiunea “răsplată pentru meritele noastre incontestabile”. Da ! Ni se face bine pentru că merităm ! Iată una din credinţele cele mai vechi ale omului. Care se traduce prin următoarea axiomă : “Eu merit tot binele din lume, prin urmare e normal să mi se dăruiască. Nu sunt dator nimănui pentru acest bine”. De aici mergem mai departe : “Dacă eu merit ( şi de cele mai multe ori numai eu merit ! ) ce să dau mai departe ? N-am cui, pentru că ceilalţi nu merită acest bine”.
Aristotel spunea că scopul nostru, al acţiunilor noastre, este binele suprem. Nu e vorba de “binele” platonician, abstract şi suprauman, ci cel accesibil omului, binele realizabil. Aristotel definea actul moral, cel prin care faci bine altui om, ca pe unul voluntar, conştient, rezultat al analizei profunde şi al deciziei de a acţiona în favoarea cuiva. Şi are dreptate. Binele nu se face din milă ci din dorinţa de a-l face, de a-I aduce pe oameni mai aproape de fericire. Din necesitatea de a-l face. Binele nu se face pentru că aşa am învăţat noi că e frumos sau pentru că ne e frică de cine ştie ce pedeapsă divină. Binele se face pentru că e nevoie de el. Şi pentru că noi, fiinţe evoluate, vrem să schimbăm ceva !
Copilul din film gândea  aristotelic ( chiar dacă nu ştia ce înseamnă ). Convins că lumea trebuie să se schimbe, conştient că numai binele poate naşte bine, s-a decis să acţioneze. Pentru binele suprem. Dar nu al lui ( de altfel în final el moare urmând tiparul eroului antic ) ci al umanităţii.
Dar într-un final e doar un film, nu ? Şi după cum ştim, viaţa bate filmul !