Ascuns intre nori

În tărâmul uitării

În acest număr au răspuns temei de creaţie
Mircea
Irina Hmelniţchi
Roxana
Nicoleta
Myrall
Xelia

Mircea :            

Tărâmul uitării este un loc unde nu se întâmplă nimic. Este un loc unde există clădiri somptuoase cu câteva străzi lăturalnice, există şi oameni care merg într-un du-te-vino şi cam atât. Mai sunt unii cu pancarde în mână care apar în fiecare zi pe stradă şi aşteaptă până se înserează şi obosesc. Într-un târziu, toţii oamenii se întorc acasă, s-a încheiat încă o zi. A doua zi, aceleaşi lucruri, aceeaşi oameni, nu apare nimic nou, cineva se ceartă, oamenii întorc capul şi gândesc „vai sărmanii“ şi apoi încep să-şi dea cu părerea, dar nici unul nu are timp să intervină, pentru că toţi se grăbesc. Oare către cine, sau spre ce ? La un moment dat un om se loveşte de cei cu pancardele în mână, îi înjură şi îşi vede mai departe de drum. Poate mă veţi întreba ce scrie totuşi pe pancarde; am uitat să vă spun : „Nu uitaţi pietenia, nu uitaţi iubirea, nu uitaţi să fiţi oameni“.

Irina Hmelniţchi :

Tărîmul uitării ar trebui să arate ca un loc în care se adună toate relele omeneşti pe care oamenii vor să le uite. Din păcate, nu e aşa, pentru că oamenii uită şi lucruri bune ce li s-au întâmplat în viaţă şi îşi aduc aminte cu uşurinţă de cele rele.
Din tărâmul uitării sunt chemate pe rând cele rele, iar celelalte sunt lăsate acolo.
Şi tărâmul se veseleşte cu lucrurile  care i-ar face pe oameni fericiţi, dacă şi-ar aduce aminte.
Acolo se găsesc şi recunoştinţa, şi modestia, şi blândeţea, milostenia, prietenia, iertarea, mila… De aceea în lume nu poate prima legea iubirii, deoarece lucrurile, faptele, gândurile bune şi virtuţile sunt cu desăvîrşire uitate. Pe cei pe care îi vedem plini de rele să ştim că tărâmul uitării este plin de lumină.
Dumnezeu l-a creat pe om bun, dar acesta a uitat că trebuie să se menţină aşa şi a luat-o pe căi greşite.  Tărâmul  uitării  ne-a fost dat pentru a uita lucrurile rele şi a rechema pe cele bune, nu invers!

Roxana :                                                                   

Moartea păşeşte pe lângă căderea tâmplelor. Nu ştiu dacă paşii mei merg către infinit sau vântul plânge cenuşa clipelor. Centrul pământului adăposteşte secrete uitate şi toată ţărâna sufletului ascunde păianjenii uitării. Mă întreb dacă somnul este binecuvântare sau blestem, dacă visele se coboară pentru a alina sufletele chinuite sau sunt lipsite de blândeţea nopţii.

 Nicoleta :

Timpul tace. Sau poate doar s-au oprit acele ceasornicului… Vremea tace. Sau doar a încetat ploaia cu tunetele ei… Eu tac. şi sufletul meu plânge… Acum, după atât de mult timp, mă simt din nou acasă, deşi ştiu că sunt departe. Sunt senzaţii care ne străpung  pur şi simplu, fără ca noi să avem vreun amestec. Nu reuşesc să înţeleg de ce… dar, poate că dacă aş înţelege, nu mi-aş mai dori să aflu ce se găseşte în sfera  misterelor care mă înconjoară…
La început eram doar Nike, şi tălpile mi se scăldau în prospeţimea ierbii, şi pletele îmi erau mângâiate de lauri, şi mă hrăneam cu nectar şi ambrozie. Mă pierdeam în Olimp, în timpuri mitice, în onduleurile veşniciei. Până la prima lacrimă spulberată de zefir, am crezut că zeităţile nu plâng. Dar atunci a răsărit şi a doua lacrimă, care mi-a mai răpit o amintire, dar mi-a adus o certitudine. Şi când toate amintirile mele au zburat departe, m-am surprins alunecând, piatră şi lacrimă, printre paginile timpului. Eram Lethe.
Acum am început să resimt oboseala… o altă zi… o altă rază… o altă furtună. Câteodată mă uit în jurul meu şi nu recunosc pe nimeni… sau văd totul schimbat, ca şi cum m-aş fi întors după o lungă călătorie. Acum sunt Uitarea Victoriei. şi tot ce-mi amintesc este că orice cunună de lauri nu înseamnă decât spini împodobiţi.

 Myrall :                                                                     

Mă uit la omul din faţa mea. Nu are vârstă, nu are nume. Priveşte în gol, cu o linişte împietrită, peste urmele unei lumi al cărei zbucium nu-l mai atinge. Fără bagajul acela imens de memorie, care se ţesea continuu în jurul lui ca o pânză deasă, împiedicându-i mişcările şi amestecându-i-se printre gânduri într-o manieră care nu-i plăcea întotdeauna ( îl făcea de multe ori să se simtă invadat ), acum poate nu se simte fericit - de fapt nu se simte în nici un fel - dar e calm. Calm şi liber. A uitat cine este, ce a căutat, dacă a căutat ceva vreodată, ce a gândit, ce a visat, ce a iubit ... Nu l-am întrebat de ce-mi lasă tocmai mie memoria lui, era prea grăbit să treacă dincolo. Îi trăiesc lipsa de senzaţii şi gânduri, tot ceea ce dispare în uitare încă înainte de a se naşte şi tot ceea ce simt în inexistenţa lui mă afundă din ce în ce mai mult în propria mea memorie, acolo unde viaţa are un înţeles, unde există clipe pe care le pot iubi. Dacă măcar ar simţi... dacă şi-ar aminti ce simte acum...
Am o stare de nelinişte aproape revoltată. Refuz să pot trăi uitările altor oameni. Le dau înapoi, gratis. Inclusiv amintirea de-a fi cunoscut tărâmul uitării.

Xelia :

La început era sterp şi rece şi uscat. Apoi numele s-a transformat într-un fluture cu aripi albastre, translucide, aproape ca o părere. Cuvintele au ieşit pe rând, devenind fire de iarbă şi frunze de castan ca să umple golul de afară. Din când în când, o umbră albăstrie le învăluia uşor cu sărutări de rămas bun. Fantezia, cu tot ce avea în ea mai uman şi mai animalic, terestru şi extraterestru, jupiterian, veneric, lunar şi mercurian, s-a scurs din mine prin venele supte cu nesaţ de pământul arid, şi s-a strâns în lacuri uneori roşii, alteori transparente. Iar fluturele şi-a scăldat aripile ca o părere în ele şi a ajuns aproape incolor, încât abia îl mai puteam zări. Pe malul lacului, din convingeri şi certitudini a răsărit o cruce la capătul unui bolovan ca să-mi servească de punct fix de referinţă. Pe ea, două aripi au scris cu sânge incolor numele. Alte nume îmi ieşeau dintre buze şi cădeau pe pământ ca stâncile şi pietrele, sau ca firele de nisip şi praf, dând imaginii o tuşă pitorească. La sfârşit, ultimul eu a izbucnit într-un mănunchi de raze calde, aruncând peste lacuri scântei hipnotice şi dând viaţă acelui peisaj zugrăvit din amintiri. Ce păcat că apa s-a învolburat, frunzele s-au amestecat între ele şi au ascuns în spatele umbrei crucea, iar eu nu am mai înţeles nimic din acel tablou.

Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori