Au şi ele ceva de spus !

Pisica

Pisica s-a alăturat omului mult mai târziu decât alte animale de casă. Egiptenii au fost, probabil, cei care au folosit pentru prima oară pisicile ca să ocrotească recolta de cereale de şoareci şi şobolani. Pisicile sălbatice au apreciat oferta şi se alatură mai departe omului într-o societate ambiotică. Pisicile sunt aduse în Grecia şi Roma de cultura Africii de Nord şi Asiei de Vest.  Utilitatea pisicilor şi caracterul lor deosebit au fost foarte curând baza unui respect dumnezeiesc în toate culturile antice. Abia în perioada mijlocie se schimbă relaţia dintre om şi pisică : tendinţele religioase şi superstiţiile conduc la scăderea numărului pisicilor. Această scădere duce la creşterea numărului de şoareci, şobolani şi a altor animale dăunătoare mici, ceea ce influenţează negativ legătura omului cu igiena : epidemia se dezlănţuie. La începutul secolului XIX, ia avânt creşterea pisicilor şi mai ales a celor de rasă.
Cine se hotărăşte să aibă în locuinţă o pisică, trebuie să fie pregătit  să-şi ia răspunderea pentru acest animal şi să-i îndeplinească necesităţile naturale. Zoologic, pisicile sunt calificate ca animale de pradă. Chiar dacă astăzi pisicile de casă şi-au încheiat de mult procesul de domesticire, semnele lor particulare, cât şi comportarea, nu ne lasă să uităm originea lor. Aceasta trebuie avut în vedere dacă dorim să înţelegem pisica şi dacă dorim să-i înlesnim dreptul de a fi animal. În ultimii ani s-au făcut cercetări intensive în legătură cu pisicile. Prin aceasta s-au câştigat foarte multe cunoştinţe, care dau posibilitatea chiar şi amatorilor de a înţelege pisica şi în acelaşi timp ne dă posibilitatea de a găsi calea cea mai bună în relaţia Om-Animal. Pentru aceasta dorim să propunem viitorilor proprietari de pisici să citească unele cărţi despre pisici.
De regulă, pisicile trăiesc între 10 si 16 ani, unele însă trăiesc mult mai mult. Pentru că pisicile influenţează viaţa de zi cu zi a stăpânului, trebuie avute în vedere şi dezavantajele comportamentului pisicii şi să ne luăm răspunderea pentru acestea.
Odată cu achiziţia unei pisici în locuinţă, nu am primit numai un tovarăş de joacă, atent, cu personalitate proprie, de la care să avem multe bucurii; ci ne luăm, în acelaşi timp, răspunderea pentru îngrijirea acestei vieţi care depinde de noi.
Când dorim să scoatem în evidenţă văzul dezvoltat al cuiva îi spunem că are „ochi de pisică“. Vede oare pisica mai bine decât omul şi decât celelalte mamifere ? Cu siguranţă că da. Pisica are un câmp vizual de 287 de grade. Vede mult mai bine decât  câinele ( 83 de grade), calul ( 120 de  grade ) şi chiar mai bine  decât  omul, deoarece acesta din urmă, cu o vedere binoculară de 125 de grade, are în meridianul orizontal  o vizibilitate cu puţin peste 200 de grade şi, cu toate acestea, distinge neclar silueta corpurilor. În ceea ce priveşte  culorile, pisica se ghidează cu ajutorul  perilor lungi de la  sprâncene, de la buze şi obraji. Dar în ciuda „vederii“ sale de invidiat, pisica nu vrea să-şi dea osteneala să privească atâta timp cât nu este interesată. Deci vede doar ce doreşte !
Pisica sesizează cu plăcere miresmele puternice. În mod paradoxal îi place izul  de clor la spălatul rufelor, mirosul amoniacului, al mărarului şi al vaniliei. Apreciază mult parfumurile. Nu-i place mirosul pelinului. Pisica are un organ a lui Jacobson precum şarpele cu care analizează şi selectează mirosurile pe care le înregistrează senzorii externi. Pisica este ca un detector de alimente dăunătoare : dacă-i daţi o bucată de salam şi nu-l mănâncă, atunci acesta nu este bun. Dar în viaţa micii feline, gustul se situează după miros. Pisica adulmecă, miroase iniţial, apoi sfâşie, înghite, se hrăneşte dar nu „gustă“ mai întâi ca să vadă dacă îi place ! Tot atât de adevărat este că  nici nu prea gustă, ci mestecă şi se hrăneşte suficient pentru a-şi umple stomacul. Pisica are o ureche fină, astfel încât percepe sunetele care o interesează. Deci aude ce vrea ! şi nu degeaba se spune ca pisica are „ureche“ şi câinele are „nas“.
Se spune că pisica ar avea  o memorie senzorială ce se realizează prin simţul olfactiv şi prin cel gustativ. Ceea ce e uimitor la ea e tocmai  această capacitate de a fixa şi reţine prin simţuri  totul despre mediul înconjurător, iar pentru că, în tot cursul zilei ascultă şi observă, memoria îi este mult mai „bogată“ decât se crede. Punând astfel problema, pisica are şi o memorie afectivă, fiind primită şi tratată cu afecţiune de stăpân, cât şi de ceilalţi membrii ai familiei. Se crede că pisicile acumulează emoţii, trăiri şi sentimente pentru că iniţial doar simt şi după aceea „gândesc“.
Se observă mai mult la mascul decât la femelă faptul că aceste feline sunt geloase. Dacă avem deja o pisică şi aducem o alta, e posibil ca „pisica de drept“ să fie geloasă. Pisicile sunt fiinţe independente, individualiste şi mame pătimaşe.
Pisicile petrec cel puţin o oră pe zi periindu-şi blana, lingând-o cu  limba lor aspră. Acest fapt le ajută să-şi păstreze blana în condiţii bune şi le răcoreşte când vremea este caldă. Pisicile dorm, în medie, de două ori mai mult decât alte mamifere, cam trei sferturi din zi, de obicei la intervale scurte, numite „pui de somn“.
Cu toate că majoritatea pisicilor domestice nu trebuie să-şi prindă hrana, instinctul lor este de a vâna. Nasul sensibil detectează rapid hrana. Datorită picioarelor cu perniţe moi, ele îşi pot urmări prada fără să fie observate, până când sunt destul de aproape pentru a sări. Prind prada cu ghearele şi o omoară cu o muşcătură puternică, în mod obişnuit la ceafă, rupând gâtul victimei.
Chiar  şi o pisică  domestică  are  instinctele de vânătoare ale rudelor sale sălbatice. Deseori pisicile se joacă cu prada lor, în loc să o omoare imediat. Ele vânează de obicei noaptea, prinzând şoareci, păsări mici şi insecte.

Articol realizat de
Roxana Niculescu