Bătălii celebre

LEPANTO 
Ali Pasha vs. Don Juan

Capetele de pământ divid Golful în două porţiuni : una, numită astăzi Golful Corint, care se termină cu istmul ce poartă acelaşi nume, iar cealaltă, numită Golful Patras.
De şase săptămâni Ali Paşa a ţinut ancorate în golful Patras navele, mai precis în portul fortificat de la Lepanto. În ziua de 5 octombrie au început să avanseze precaut ( nu ştiau unde se află poziţionat inamicul ) trecând de golful Patras.
Ali Paşa ordonă ca flota să arunce ancora, pentru a petrece noaptea, într-un golfuleţ, aflat la 15 mile de Patras. Aici vroia să aştepte întoarcerea vaselor trimise să spioneze flota creştină. Pe la miezul nopţii „Kara Kosh“, întoarsă din misiunea de spionaj, dădu de veste lui Ali că flota creştină se află la Cephalonia, o insulă în Marea Ionică.
Pe 7 octombrie 1571 mateloţii turci ce stăteau de gardă dau alarma. Toată lumea se repede la locurile de luptă.
Flota creştină se îndreaptă spre golful Lepanto. La doar 15 mile distanţă, cele două armate se pot măsura. Ali Paşa avea peste 200 de galere, 60 de nave mici şi 100 de vase auxiliare. Don Juan de Austria ( comandantul creştinilor ) avea sub directa lui îndrumare un număr aproximativ egal de nave.
După tradiţia acelor vremuri, un lider trebuia să tragă o salvă de tun, ceea ce însemna provocarea la luptă, în timp ce celălalt trebuia să răspundă cu două astfel de salve, fapt ce simboliza acceptarea bătăliei. În ziua aceea turcii au fost cei care au lansat provocarea. Don Juan de Austria a răspuns şi imediat a comandat atacul.
Ce avea să urmeze este cea mai mare bătălie navală  de la bătălia de la Actium. Tacticile nu se schimbaseră prea mult de atunci, doar că în anul 1571 galerele aveau tunuri, fapt ce le conferea o putere sporită.
Când Don Juan de Austria a văzut flota otomană şi-a despărţit armata în trei : în dreapta veneţienii conduşi de Barbarrigo, în stânga Andrea Doria şi galerele genoveze şi papale. În centru el, având drept rezervă pe Santa Cruz cu 35 de galere.
Turcii, iniţial aranjaţi într-o formaţie dispusă în V, s-au separat şi ei în trei. În centru Ali Paşa care a forţat de la început abordarea navelor creştine. Din păcate  viteza şi acurateţea archebuzierilor spanioli era mult prea greu de depăşit de către soldaţii săi. După primele salve de tun, multe din navele turcilor, încă nealiniate pentru poziţia de tragere, au fost avariate. După mai mult de o oră de luptă, turcii au realizat că forţa şi priceperea  creştinilor era egală cu a lor. Atunci Don Juan de Austria a dat ordin ca nava amiral a lui Ali Paşa să fie abordată. De două ori spaniolii au fost respinşi, dar a treia oară au reuşit.  Ali Paşa, conducătorul otoman, a fost decapitat, în pofida dorinţei lui Don Juan de Austria. Totuşi, momentul când capul său a fost arătat de pe catargul navei spaniole, a contribuit hotărâtor la scăderea moralului turcilor.
Multe galere având pe drapel crucea otomană au încercat să fugă. Pe aripa dreaptă a lor înfrângerea a fost totală, nici măcar o galeră nu a scăpat. Deja lupta se transformase într-un masacru.
Bătălia a ţinut până la patru după-amiază, timp în care galerele creştine urmăreau vase turceşti ce încercau să scape. Apele golfului au fost multe zile roşii de cât sânge a fost vărsat. La apus, semnele de vreme rea l-au determinat pe Don Juan de Austria să anunţe retragerea. La miezul nopţii au ancorat lângă un golf şi imediat comandanţii importanţi s-au strâns pe nava conducătorului pentru a încerca să contabilizeze pierderile lor şi ale musulmanilor.
Pierderile suferite de Liga Sfântă erau undeva între 7000 şi 8000 de morţi, un număr dublu de răniţi şi 10 sau 15 nave scufundate. În schimb din cele peste 300 de nave turceşti, numai 50 au reuşit să scape din masacru, 117 galere musulmane erau capturate, restul fiind scufundate sau incendiate împreună cu 75000 de oameni care se aflau pe ele. Mai mult, 15000 de vâslaşi creştini au fost salvaţI de pe galerele musulmane.
Într-un mod extraordinar, această victorie nu a adus ceea ce se spera de la ea, pentru că turcii, chiar în anul imediat următor, au apărut la Capul Matapan cu o flotă ce număra 250 de nave !
Veştile  bune  pentru  lumea creştină s-au întors mai repede decât Don Juan de Austria, Dogele Veneţiei decretând o săptămână de celebrare a victoriei, iar 7 octombrie a fost stabilită ca dată de sărbătoare eternă.
Un alt amănunt important al acestei bătălii este acela că Miguel de Cervantes a luptat în ea sub stindardul Spaniei. Rănit la piept şi la mâna stângă ( pe care nu a mai putut să o folosească ), a fost tratat cu răceală când s-a întors în Spania. De la handicapul său  a fost numit şi „el manco de Lepanto“. În 1575 pe când se întorcea din Olanda, a fost capturat de piraţi şi dus în Algeria. Ábia în anul 1580 a fost eliberat în schimbul unei sume de bani drept răscumpărare.
Bătălia de la Lepanto marchează sfârşitul supremaţiei turceşti pe mare şi începutul declinului Imperiului Otoman atât pe apă cât şi pe uscat.
Poate cel mai important rezultat al acestei bătălii nu este victoria în sine, cât efectul pe care l-a avut în mintea oamenilor, concluzia că turcii nu sunt invincibili.

Articol realizat de
Cristian Munteanu