Au şi ele ceva de spus !

Păsările de pradă

Vulturul una din cele mai reprezentative şi mai frumoase păsări a generat numeroase simbolistici. În general acvila ( vulturul ) simbolizează momentul prezent. În vise el reprezintă stăpânul, puterea, fiinţa care poate să protejeze. Acvila cu două capete reprezintă guvernul, instituţia care conduce ţara. A călări un vultur în vis, dacă acesta nu e agresiv, înseamnă că ne bucurăm de o protecţie puternică. A vedea un vultur în vis înseamnă capacitatea de a ne stăpâni propriile tendinţe şi dorinţe şi demararea unor proiecte importante. Dacă vulturul îşi ia zborul, atunci propriile dificultăţi şi necazuri vor dispărea. Dacă vulturul vine şi se aşează pe noi atunci e semn de boală gravă sau de nenorociri. Dacă visăm că suntem urmăriţi de un vultur în munţi, atunci vom avea dificultăţi, ne vom pierde slujba sau dacă suntem în căutarea unui serviciu, acesta va întârzia să apară. A răni un vultur în vis înseamnă un eşec datorat în întregime nouă înşine.

Păsările de pradă sunt răpitoare înnăscute - talentul şi îndârjirea lor le fac campionii necontestaţi ai lumii păsărilor. Stăpânii aerului, înzestraţi cu o acuitate vizuală deosebită, îşi capturează şi devorează victimele cu ajutorul ghearelor îndoite şi al pliscurilor încovoiate. Deşi răpitoarele de zi nu se pot defini complet pe baza unei singure caracteristici, totuşi putem afirma că în general aceste păsări sunt carnivore şi că în meniul lor figurează o varietate mare de vietăţi, începând de la insecte şi reptile, până la păsări şi mamifere. Cu modul lor de viaţă carnivor, ele sunt ajutate de pliscul lor încovoiat şi puternic cu ajutorul căruia sfarmă prada. ªoimul călător se aruncă cu viteza de 300 km/h asupra prăzii. Majoritatea răpitoarelor de zi îşi prind şi îşi omoară singure prada. În contrast cu alte păsări răpitoare, ele transportă prada cu picioarele terminate în gheare încovoiate, nu cu pliscul. Excepţie fac hoitarii, care s-au specializat în consumul de cadavre. Din modul de hrănire rezultă şi faptul că picioarele lor nu sunt deosebit de puternice şi se termină în multe cazuri cu gheare teşite. Răpitoarele de zi - fie ca vânează animale vii, fie consumă cadavre - îşi desfăşoară activitatea ziua. Există specii, spre exemplu vindereul de seară, care vânează în amurg, dar nici una nu este activă în timpul nopţii. Din această cauză ele se numesc „răpitoare de zi“, în contrast cu bufniţele care duc o viaţă de noapte. Specia răpitoarelor de zi este una dintre cele mai răspândite de pe glob : reprezentanţii săi se găsesc pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii. Speciile lor s-au adaptat la cele mai diferite forme de viaţă, începând din vârful munţilor şi jungle, până la mlaştini şi tundre.

Multe specii din ordinul răpitoarelor de zi îşi petrec iarna şi vara în locuri diferite. Unele călătoresc ca să evite vicisitudinile climaterice, altele ca să exploateze oportunităţile sezoniere în materie de alimentaţie. Speciile care se hrănesc cu insecte vara migrează în nord deoarece acolo insectele apar în număr mai mare atunci. Odată cu apropierea iernii insectele încep să dispară şi păsările sunt nevoite să pornească spre sud. Păsările de pradă dau un veritabil spectacol când îşi caută perechea. Aceste spectacole care sunt acompaniate cu strigăte răsunătoare, seamănă mult cu vânătorile : una dintre ele se aruncă în aer pe deasupra celeilalte de parcă aceasta ar fi prada. La unele specii de şoimi, perechea se angajează într-un zbor comun jucăuş : unul dintre ei scapă o bucăţică de mâncare iar cealaltă o prinde din zbor. Perechea uneori îşi agaţă ghearele şi se rostogoleşte împreună în aer către sol şi se despart numai în ultimul moment pentru a se putea ridica din nou la înălţimi. În perioada de împerechere, păsările răpitoare au obiceiul de a-şi proteja teritoriul împotriva intruşilor din specia lor care, dacă sunt prinşi, pot fi mâncaţi de către femela care stăpâneşte acel teritoriu.

Cuiburile păsărilor răpitoare sunt la fel de diversificate ca şi speciile însele. Multe specii îşi fac cuibul pe suprafeţe naturale cum ar fi o stâncă sau expropriază unul de la o altă pasăre. Alţii realizează construcţii mari şi de obicei grosolane, pe vârful unor copaci izolaţi.

     Una din speciile cele mai interesante de vulturi din Africa ( Helotarsus Ecaudatus Daud ) se caracterizează printr-un zbor foarte special. Un exemplar dezvoltat complet poate avea distanţa între vârfurile aripilor întinse de doi metri, dar coada lui este scurtă. Dacă îşi aşează aripile în spate, pare fără coadă. Deoarece este nevoit să caute cadavre pe o arie întinsă, zboară uneori cu viteza de 80 km/oră. Când doreşte să schimbe direcţia instantaneu îşi înclină aripile asemenea păsărilor marine. Rareori execută bătăi de aripi, deoarece poate câştiga forţa de ridicare din cei mai slabi curenţi de aer.

Răpitoarele de zi îşi înghit în întregime prăzile mai mici. Enzimele digestive foarte eficiente descompun şi mistuie chiar şi oasele din pradă. Părul şi penele înghiţite le scuipă ulterior. ªoimul călător e cea mai răspândită specie de pasăre de pe glob. Vulturul palmier în afară de cadavre de peşte mai consumă,  într-un mod total neobişnuit între speciile răpitoare şi plante, mai ales fructele palmierilor. Se estimează că văzul vindereilor este de opt ori mai bun decât cel al omului. Cea mai mare pasăre răpitoare este condorul ce trăieşte în Anzi. Distanţa dintre vârfurile aripilor întinse ajunge la peste trei metri. Membrul cel mai mic al ordinului este şoimul pitic din India care are aceasta distanţă de doar 16 cm, adică este cât un cintezoi.

Acvila de munte cu aripi late de 2 metri este una dintre păsările răpitoare cele mai puternice. Ghearele acvilei de munte sunt foarte ascuţite, ea omoară prada cu gheara care este în opoziţie cu celelalte. Acvila de mare se hrăneşte cu animale mai mici şi este simbolul naţional al Statelor Unite. ªerparii negri trăiesc în Africa, Asia şi Europa de Sud şi se hrănesc cu şopârle, şerpi şi alte animale târâtoare.

Răpitoarele de zi care vânează alte păsări urmăresc traseul prăzii de-a lungul anului. ªoimul Eleonora, spre exemplu, îşi întârzie perioada de împerechere pentru că puii să iasă în perioada în care cintezoiul traversează în număr mare patria sa mediteraneană. Datorită temporizării corespunzătoare, şoimii dezvoltaţi pot strânge uşor cantităţi suficiente de hrană pentru alimentaţia proprie şi a puilor.

Articol realizat de
Roxana Niculescu