Aceasta este ţara mea

Mânăstirea Cozia

Mânăstirea din oraşul Călimăneşti

Mânăstirea Cozia, cel mai important monument istoric al judeţului Vâlcea, este unul din cele mai vechi monumente de arhitectură din România. A fost zidită din temelie de către Mircea cel Bătrân, domnul ţării Româneşti, între anii 1386-1388, zugrăvirea terminându-se între anii 1390-1391. Numele de Cozia i s-a dat după Muntele Cozia, aflat în stânga Oltului, la poalele căruia este aşezată. Construcţia a fost făcută din piatră albă, adusă de la Albeştii Muscelului. Biserica mare, cu hramul „Sfânta Treime“, a fost construită în 1391, fiind sfinţită în 1388. A fost restaurată în anul 1517, în vremea lui Neagoe Voievod când s-a făcut şi fântâna din partea de vest a bisericii, care-i poartă numele.
Mai târziu, în timpul lui Mihnea Turcitul, biserica a fost reparată din nou, probabil în 1583, o dată cu construirea de către Amfilohie a paraclisului de pe latura de sud-est a chiliilor.
Dar restaurarea care şi-a lăsat cel mai adânc amprenta asupra acestei construcţii este aceea făcută în primul deceniu al sec. XVIII, în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Bisericii mari i s-a adăugat atunci de către paharnicul  Şerban Cantacuzino, ruda apropiată a domnului, pridvorul existent şi acum. Deschis, cu arcade largi, el prezintă caracteristicile arhitecturii brâncoveneşti. Bolţile sunt compuse dintr-o calotă centrală mai înaltă, încadrată de o parte şi de alta de câte o semicupolă.  Cu  prilejul  acestei  restaurări s-au făcut şi unele transformări la ferestre, păstrându-le forma originală doar în partea superioară.
După primul război mondial, Comisia Monumentelor Istorice a efectuat însemnate lucrări de restaurare generală. Cu prilejul acela au fost înlăturate elementele care denaturau aspectul de odinioară al construcţiilor mânăstireşti, adăugate de-a lungul timpului, lăsându-i lăcaşului numai pridvorul, socotit a fi deosebit de valoros.
Pictura originală a bisericii, datând din sec. XIV, executată pe tencuiala din var amestecat cu nisip fin şi cu paie tocate, s-a păstrat parţial, numai în pronaos.
În timpul primului război mondial, edificiul, cu clădirile sale încăpătoare, rămase goale, a oferit adăpost trupelor inamice. „Am găsit sfintele biserici lipsite cu desăvârşire de obiectele sacre - se spunea într-un raport din 1917, referitor la starea mânăstirii - iar piatra comemorativă cu inscripţia de la marele voievod Mircea cel Bătrân, fondatorul acestui monument istoric, am găsit-o deteriorată cu desăvârşire, în biserici băgându-se caii...“. Iar o anchetă întreprinsă doi ani mai târziu, cu privire la stricăciunile produse la Cozia, stabilea că la acea dată „...încă se mai văd resturi de bălegar în biserică...“
În zilele noastre, după ce a suferit cu timpul mari transformări, complexul prezintă o incintă deschisă spre vest, cu trei laturi, în colţurile cărora se află la sud-est, elegantul paraclis al lui Amfilohie, iar la nord-est paraclisul lui Ioan Hurezanul. în mijlocul acestei incinte, se ridică biserica principală, care se detaşează de întregul complex prin măreţia ei, prin proporţiile şi mai ales prin aspectul plasticii ei monumentale.

Loc de prădăciune şi adăpost

Turcii au prădat-o de fiecare dată când au trecut Dunărea, mai târziu şi soldaţii austrieci făcând acelaşi lucru, în timpul ocupaţiei din 1718-1739. În anul 1821, în spatele zidurilor mânăstirii s-au adăpostit şi eteriştii lui Alexandru Ipsilanti, după înfrângerea de la Drăgăşani. Tot aici şi-au găsit adăpost o parte din revoluţionarii de la 1848. Între anii 1849-1857, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei dărâmă o parte din chiliile din partea de vest şi construiesc două pavilioane pentru reşedinţele de vară. În timpul primului război mondial, i se fură odoarele şi cărţile, profanându-se pentru jaf şi cripta lui Mircea cel Bătrân. Fanarioţii introduc în mânăstire călugări greci, bunurile şi valorile Coziei fiind trecute peste graniţă. Călugării români au fost nevoiţi să părăsească mânăstirea şi să formeze schituri prin împrejurimi. Decăderea merge până acolo încât, în 1880, devine închisoare, vechea ctitorie ajungând o „Peşteră de Tâlhari“.  

Restaurările impuse de deteriorarea mânăstirii

De-a lungul timpului, întreaga aşezare a suferit stricăciuni cauzate atât de vechime, dar mai ales de neîncetatele atacuri ale cotropitorilor. Mânăstirea a fost însă restaurată cu grijă, de câte ori a fost nevoie.
Cozia a fost restaurată în vremea domniei lui Neagoe Basarab, aşa cum reiese dintr-o inscripţie aflată pe zidul exterior, în chiliile din nord ale mânăstirii. Lucrări însemnate s-au făcut sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, în mare parte pe cheltuiala paharnicului Şerban Cantacuzino, în anii 1704-1705. Atunci se adaugă Bisericii Mari pridvorul şi se face o nouă pictură în frescă, în naos şi altar. Se repară chiliile şi se construieşte cuhnia ( bucătărie de vară ).

Despre istoricul mânăstirii

Biserica Mare, de plan triconic, este zidită din blocuri de piatră, în alternanţă cu şiruri de cărămidă, fiind o interpretare românească a modelelor sârbeşti. Pictura în frescă s-a păstrat numai în naos, în restul bisericii picturile fiind refăcute în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Picturile murale, executate în mare parte încă din timpul efectuării construcţiei, îl reprezintă pe Radu Paisie, pe Mircea cel Bătrân şi pe fiul acestuia, Mihail.
O bogată ornamentaţie de sculpturi în piatră, toate din vremea lui Mircea, împodobesc exteriorul clădirii.
În faţa bisericii se află havuzul cu apă ridicat în vremea lui Brâncoveanu. Chiliile, construite de Mircea cel Bătrân, de-a lungul veacurilor au suferit o seamă de modificări. Cele noi au fost construite în 1849-1853, sub domnitorul Barbu Ştirbei, iar temeliile vechilor chilii se văd pe dreapta în curtea mânăstirii.
Cişmeaua de sub chilii este de pe vremea lui Neagoe Basarab, iar fântâna din curte datează de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Muzeul mânăstirii posedă numeroase exponate de o mare valoare istorică şi documentară, printre care amintim : un fragment din vechea piatră tombală a voievodului Mircea cel Bătrân, un proiect de stemă al ţării dinaintea Unirii Principatelor Române, o evanghelie din 1682, tipărită în Bucureşti în limba slavonă şi lista ar putea continua.

Cozia, domeniu feudal şi lăcaş important

Ca şi alte lăcaşuri, Cozia poseda un întins domeniu feudal. La sfârşitul secolului al XV-lea, mânăstirea stăpânea peste 25 de sate. Multe dintre acestea ajunseseră în posesia ei prin spolierea micilor proprietari de pământ. Mânăstirea deţinea şi bălţile de la gurile Ialomiţei. Referitor la aceste bălţi, Radu cel Mare arăta că cel ce va pescui fără voia călugărilor „...să ştie că de-l va prinde domnia mea îi va lega piatra de gât şi-l va arunca în apă“.
Un alt document, din acelaşi an, vorbeşte de tariful vămii percepută de capetele bisericeşti, încă din timpul lui Mircea Voievod. Vama se percepea  pentru „...toate mărfurile turceşti şi ungureşti ...“ şi pentru cele „...din ceară, vite, peşte, grâu,  făină...“.
Datorită numeroaselor danii şi scutiri acordate de domnie, egumenii mânăstirii dispuneau de averi importante. Este important să amintim că într-un document din 1601, a fost menţionat faptul că, pentru a-şi susţine campaniile, Mihai Viteazul s-a împrumutat de la Cozia cu 22.000 de aspri şi cu „plumbu  foarte mult“.                                     
Numărându-se printre cele mai de seamă monumente din ţară, mânăstirea Cozia a fost inclusă, în 1639, în hrisovul dat de Matei Basarab Voievod, în rândul lăcaşurilor care nu puteau fi închinate altor mânăstiri de peste hotare.
De-a lungul veacurilor, Cozia a fost martora multor evenimente. În anul 1717, comandantul trupelor austriece de ocupaţie, din Oltenia, a luat măsuri pentru fortificarea acestui edificiu şi a episcopiei de la Rm. Vâlcea.
Ea a jucat un rol important şi în timpul mişcării revoluţionare din 1821, când detaşmentele de panduri ale lui Tudor Vladimirescu au ocupat o serie de mânăstiri întărite din Oltenia şi din alte zone, printre care şi Cozia, pentru a-şi crea puncte de sprijin în cazul unor operaţiuni în zona muntoasă. „Mânăstirile de pe Olt - afirma el, exprimând în felul acesta importanţa strategică ce le-o acorda -, le-am umplut cu zaharele ( adică le-a dat provizii ) şi le-am dat panduri; acolo eu mă pot ţine doi sau trei ani luptând pentru drepturile ţării până le voi căpăta...“.
În tot timpul acţiunii sale, Tudor Vladimirescu a păstrat legături permanente cu centrul de apărare organizat în această mânăstire. Când armata turcească a trecut Dunărea pentru a înăbuşi revoluţia, el a hotărât ca Divanul ţării să se stabilească nu la Târgovişte, ci la Cozia. Lăcaşul era pregătit pentru o rezistenţă îndelungată. Retrăgându-se spre Olt, Tudor îi scria lui Solomon, comandantul trupelor de panduri din Oltenia, să aşeze acolo o sută de oameni de pază şi să-i scoată pe toţi grecii şi sârbii din mânăstire. După asasinarea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea de la Drăgăşani, eteriştii au mai rezistat totuşi în câteva puncte fortificate din Oltenia. Cel mai puternic era cel organizat la Cozia. Asediaţi, ei s-au apărat în mânăstire şi nu au încetat lupta până când turcii n-au pătruns, prin şiretlic, în incintă făgăduindu-le viaţa şi libertatea, deşi erau hotărâţi să lichideze cât mai grabnic detaşamentele adăpostite aici.
În urma acestor evenimente, mânăstirea a  avut mult de suferit. După cum aminteşte un document din 1823, o bună parte din construcţiile lăcaşului au fost incendiate.
După securizarea averilor mânăstireşti, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a urmărit să pună ordine şi în treburile gospodăreşti ale edificiilor mai importante din ţară.
Pe baza raportului întocmit în anul 1864 de Dimitrie Bolintineanu, la Cozia a fost trimis ca stareţ  Popa Şapcă, cel ce fusese arestat şi apoi surghiunit în străinătate în urma înăbuşirii revoluţiei de la 1848. Reîntors în ţară şi bucurându-se de simpatia domnitorului, a ajuns egumen al Coziei, dar cu toate străduinţele depuse pentru a reorganiza viaţa mânăstirii, nu a putut rămâne prea multă vreme aici, din pricina intrigilor şi a nenumăratelor rapoarte făcute împotriva lui de fostul stareţ şi de ceilalţi călugări.

Mormântul lui Mircea cel Bătrân 

Încetând din viaţă la Târgovişte, în 1418, bătrânul voievod nu a  fost înhumat în biserica domnească de la Curtea de Argeş, ca şi înaintaşii săi, ci, după cum ne spune cronica ţării precum şi un document din 1421, în mânăstirea Cozia. Cercetările făcute la mormântul voievodului în 1931 au dovedit că sub dalaj, la cca.30 cm adâncime, se găsea vechea pardoseală formată din cărămidă pusă pe muchii şi dipusă în zig-zag. Mai jos se aflau fragmente de frescă şi mici oseminte, fapt care lasă să se întrevadă că mormântul fusese profanat, probabil în timpul reparaţiilor făcute în biserică în 1847. La adâncime de peste un metru s-au găsit câteva blocuri de piatră, care iniţial fuseseră aşezate peste mormânt. Sub aceste blocuri a fost descoperit capacul sarcofagului, rupt în bucăţi. Imitând forma corpului omenesc, acest sarcofag de piatră se aseamănă cu cele egiptene şi îşi găseşte similitudini şi în mormintele medievale apusene din sec. XIII-XIV. În comparaţie cu toate celelalte morminte domneşti şi boiereşti cunoscute până acum, el este unic în România.
Alături de mormântul lui Mircea cel Bătrân se află şi cel al Teodorei, mama lui Mihai Viteazul ( călugăriţa Teofana - după moartea marelui voievod ).

Cozia, focar de cultură

De-a lungul timpului, Cozia a cunoscut o activitate cărturărească intensă, ca de altfel mai toate marile edificii similare din ţară.
Numeroase documente, condici şi manuscrise, păstrate în depozitele publice din ţară atestă această activitate, pe lângă numeroasele manuscrise cu conţinut religios ce au fost făcute aici de-a lungul vremurilor.

 Articol realizat de
Liliana Bălăceanu