Aceasta este țara mea

Mânăstirea Cozia

 

Mânăstirea din orașul Călimănești

Mânăstirea Cozia, cel mai important monument istoric al județului Vâlcea, este unul din cele mai vechi monumente de arhitectură din România. A fost zidită din temelie de către Mircea cel Bătrân, domnul țării Românești, între anii 1386-1388, zugrăvirea terminându-se între anii 1390-1391. Numele de Cozia i s-a dat după Muntele Cozia, aflat în stânga Oltului, la poalele căruia este așezată. Construcția a fost făcută din piatră albă, adusă de la Albeștii Muscelului. Biserica mare, cu hramul „Sfânta Treime“, a fost construită în 1391, fiind sfințită în 1388. A fost restaurată în anul 1517, în vremea lui Neagoe Voievod când s-a făcut și fântâna din partea de vest a bisericii, care-i poartă numele.
Mai târziu, în timpul lui Mihnea Turcitul, biserica a fost reparată din nou, probabil în 1583, o dată cu construirea de către Amfilohie a paraclisului de pe latura de sud-est a chiliilor.
Dar restaurarea care și-a lăsat cel mai adânc amprenta asupra acestei construcții este aceea făcută în primul deceniu al sec. XVIII, în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Bisericii mari i s-a adăugat atunci de către paharnicul  Șerban Cantacuzino, ruda apropiată a domnului, pridvorul existent și acum. Deschis, cu arcade largi, el prezintă caracteristicile arhitecturii brâncovenești. Bolțile sunt compuse dintr-o calotă centrală mai înaltă, încadrată de o parte și de alta de câte o semicupolă.  Cu  prilejul  acestei  restaurări s-au făcut și unele transformări la ferestre, păstrându-le forma originală doar în partea superioară.
După primul război mondial, Comisia Monumentelor Istorice a efectuat însemnate lucrări de restaurare generală. Cu prilejul acela au fost înlăturate elementele care denaturau aspectul de odinioară al construcțiilor mânăstirești, adăugate de-a lungul timpului, lăsându-i lăcașului numai pridvorul, socotit a fi deosebit de valoros.
Pictura originală a bisericii, datând din sec. XIV, executată pe tencuiala din var amestecat cu nisip fin și cu paie tocate, s-a păstrat parțial, numai în pronaos.
În timpul primului război mondial, edificiul, cu clădirile sale încăpătoare, rămase goale, a oferit adăpost trupelor inamice. „Am găsit sfintele biserici lipsite cu desăvârșire de obiectele sacre - se spunea într-un raport din 1917, referitor la starea mânăstirii - iar piatra comemorativă cu inscripția de la marele voievod Mircea cel Bătrân, fondatorul acestui monument istoric, am găsit-o deteriorată cu desăvârșire, în biserici băgându-se caii...“. Iar o anchetă întreprinsă doi ani mai târziu, cu privire la stricăciunile produse la Cozia, stabilea că la acea dată „...încă se mai văd resturi de bălegar în biserică...“
În zilele noastre, după ce a suferit cu timpul mari transformări, complexul prezintă o incintă deschisă spre vest, cu trei laturi, în colțurile cărora se află la sud-est, elegantul paraclis al lui Amfilohie, iar la nord-est paraclisul lui Ioan Hurezanul. în mijlocul acestei incinte, se ridică biserica principală, care se detașează de întregul complex prin măreția ei, prin proporțiile și mai ales prin aspectul plasticii ei monumentale.

Loc de prădăciune și adăpost

Turcii au prădat-o de fiecare dată când au trecut Dunărea, mai târziu și soldații austrieci făcând același lucru, în timpul ocupației din 1718-1739. În anul 1821, în spatele zidurilor mânăstirii s-au adăpostit și eteriștii lui Alexandru Ipsilanti, după înfrângerea de la Drăgășani. Tot aici și-au găsit adăpost o parte din revoluționarii de la 1848. Între anii 1849-1857, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei dărâmă o parte din chiliile din partea de vest și construiesc două pavilioane pentru reședințele de vară. În timpul primului război mondial, i se fură odoarele și cărțile, profanându-se pentru jaf și cripta lui Mircea cel Bătrân. Fanarioții introduc în mânăstire călugări greci, bunurile și valorile Coziei fiind trecute peste graniță. Călugării români au fost nevoiți să părăsească mânăstirea și să formeze schituri prin împrejurimi. Decăderea merge până acolo încât, în 1880, devine închisoare, vechea ctitorie ajungând o „Peșteră de Tâlhari“.  

Restaurările impuse de deteriorarea mânăstirii

De-a lungul timpului, întreaga așezare a suferit stricăciuni cauzate atât de vechime, dar mai ales de neîncetatele atacuri ale cotropitorilor. Mânăstirea a fost însă restaurată cu grijă, de câte ori a fost nevoie.
Cozia a fost restaurată în vremea domniei lui Neagoe Basarab, așa cum reiese dintr-o inscripție aflată pe zidul exterior, în chiliile din nord ale mânăstirii. Lucrări însemnate s-au făcut sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, în mare parte pe cheltuiala paharnicului Șerban Cantacuzino, în anii 1704-1705. Atunci se adaugă Bisericii Mari pridvorul și se face o nouă pictură în frescă, în naos și altar. Se repară chiliile și se construiește cuhnia ( bucătărie de vară ).

Despre istoricul mânăstirii

Biserica Mare, de plan triconic, este zidită din blocuri de piatră, în alternanță cu șiruri de cărămidă, fiind o interpretare românească a modelelor sârbești. Pictura în frescă s-a păstrat numai în naos, în restul bisericii picturile fiind refăcute în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Picturile murale, executate în mare parte încă din timpul efectuării construcției, îl reprezintă pe Radu Paisie, pe Mircea cel Bătrân și pe fiul acestuia, Mihail.
O bogată ornamentație de sculpturi în piatră, toate din vremea lui Mircea, împodobesc exteriorul clădirii.
În fața bisericii se află havuzul cu apă ridicat în vremea lui Brâncoveanu. Chiliile, construite de Mircea cel Bătrân, de-a lungul veacurilor au suferit o seamă de modificări. Cele noi au fost construite în 1849-1853, sub domnitorul Barbu Știrbei, iar temeliile vechilor chilii se văd pe dreapta în curtea mânăstirii.
Cișmeaua de sub chilii este de pe vremea lui Neagoe Basarab, iar fântâna din curte datează de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Muzeul mânăstirii posedă numeroase exponate de o mare valoare istorică și documentară, printre care amintim : un fragment din vechea piatră tombală a voievodului Mircea cel Bătrân, un proiect de stemă al țării dinaintea Unirii Principatelor Române, o evanghelie din 1682, tipărită în București în limba slavonă și lista ar putea continua.

Cozia, domeniu feudal și lăcaș important

Ca și alte lăcașuri, Cozia poseda un întins domeniu feudal. La sfârșitul secolului al XV-lea, mânăstirea stăpânea peste 25 de sate. Multe dintre acestea ajunseseră în posesia ei prin spolierea micilor proprietari de pământ. Mânăstirea deținea și bălțile de la gurile Ialomiței. Referitor la aceste bălți, Radu cel Mare arăta că cel ce va pescui fără voia călugărilor „...să știe că de-l va prinde domnia mea îi va lega piatra de gât și-l va arunca în apă“.
Un alt document, din același an, vorbește de tariful vămii percepută de capetele bisericești, încă din timpul lui Mircea Voievod. Vama se percepea  pentru „...toate mărfurile turcești și ungurești ...“ și pentru cele „...din ceară, vite, pește, grâu,  făină...“.
Datorită numeroaselor danii și scutiri acordate de domnie, egumenii mânăstirii dispuneau de averi importante. Este important să amintim că într-un document din 1601, a fost menționat faptul că, pentru a-și susține campaniile, Mihai Viteazul s-a împrumutat de la Cozia cu 22.000 de aspri și cu „plumbu  foarte mult“.                                     
Numărându-se printre cele mai de seamă monumente din țară, mânăstirea Cozia a fost inclusă, în 1639, în hrisovul dat de Matei Basarab Voievod, în rândul lăcașurilor care nu puteau fi închinate altor mânăstiri de peste hotare.
De-a lungul veacurilor, Cozia a fost martora multor evenimente. În anul 1717, comandantul trupelor austriece de ocupație, din Oltenia, a luat măsuri pentru fortificarea acestui edificiu și a episcopiei de la Rm. Vâlcea.
Ea a jucat un rol important și în timpul mișcării revoluționare din 1821, când detașmentele de panduri ale lui Tudor Vladimirescu au ocupat o serie de mânăstiri întărite din Oltenia și din alte zone, printre care și Cozia, pentru a-și crea puncte de sprijin în cazul unor operațiuni în zona muntoasă. „Mânăstirile de pe Olt - afirma el, exprimând în felul acesta importanța strategică ce le-o acorda -, le-am umplut cu zaharele ( adică le-a dat provizii ) și le-am dat panduri; acolo eu mă pot ține doi sau trei ani luptând pentru drepturile țării până le voi căpăta...“.
În tot timpul acțiunii sale, Tudor Vladimirescu a păstrat legături permanente cu centrul de apărare organizat în această mânăstire. Când armata turcească a trecut Dunărea pentru a înăbuși revoluția, el a hotărât ca Divanul țării să se stabilească nu la Târgoviște, ci la Cozia. Lăcașul era pregătit pentru o rezistență îndelungată. Retrăgându-se spre Olt, Tudor îi scria lui Solomon, comandantul trupelor de panduri din Oltenia, să așeze acolo o sută de oameni de pază și să-i scoată pe toți grecii și sârbii din mânăstire. După asasinarea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea de la Drăgășani, eteriștii au mai rezistat totuși în câteva puncte fortificate din Oltenia. Cel mai puternic era cel organizat la Cozia. Asediați, ei s-au apărat în mânăstire și nu au încetat lupta până când turcii n-au pătruns, prin șiretlic, în incintă făgăduindu-le viața și libertatea, deși erau hotărâți să lichideze cât mai grabnic detașamentele adăpostite aici.
În urma acestor evenimente, mânăstirea a  avut mult de suferit. După cum amintește un document din 1823, o bună parte din construcțiile lăcașului au fost incendiate.
După securizarea averilor mânăstirești, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a urmărit să pună ordine și în treburile gospodărești ale edificiilor mai importante din țară.
Pe baza raportului întocmit în anul 1864 de Dimitrie Bolintineanu, la Cozia a fost trimis ca stareț  Popa Șapcă, cel ce fusese arestat și apoi surghiunit în străinătate în urma înăbușirii revoluției de la 1848. Reîntors în țară și bucurându-se de simpatia domnitorului, a ajuns egumen al Coziei, dar cu toate străduințele depuse pentru a reorganiza viața mânăstirii, nu a putut rămâne prea multă vreme aici, din pricina intrigilor și a nenumăratelor rapoarte făcute împotriva lui de fostul stareț și de ceilalți călugări.

Mormântul lui Mircea cel Bătrân 

Încetând din viață la Târgoviște, în 1418, bătrânul voievod nu a  fost înhumat în biserica domnească de la Curtea de Argeș, ca și înaintașii săi, ci, după cum ne spune cronica țării precum și un document din 1421, în mânăstirea Cozia. Cercetările făcute la mormântul voievodului în 1931 au dovedit că sub dalaj, la cca.30 cm adâncime, se găsea vechea pardoseală formată din cărămidă pusă pe muchii și dipusă în zig-zag. Mai jos se aflau fragmente de frescă și mici oseminte, fapt care lasă să se întrevadă că mormântul fusese profanat, probabil în timpul reparațiilor făcute în biserică în 1847. La adâncime de peste un metru s-au găsit câteva blocuri de piatră, care inițial fuseseră așezate peste mormânt. Sub aceste blocuri a fost descoperit capacul sarcofagului, rupt în bucăți. Imitând forma corpului omenesc, acest sarcofag de piatră se aseamănă cu cele egiptene și își găsește similitudini și în mormintele medievale apusene din sec. XIII-XIV. În comparație cu toate celelalte morminte domnești și boierești cunoscute până acum, el este unic în România.
Alături de mormântul lui Mircea cel Bătrân se află și cel al Teodorei, mama lui Mihai Viteazul ( călugărița Teofana - după moartea marelui voievod ).

Cozia, focar de cultură

De-a lungul timpului, Cozia a cunoscut o activitate cărturărească intensă, ca de altfel mai toate marile edificii similare din țară.
Numeroase documente, condici și manuscrise, păstrate în depozitele publice din țară atestă această activitate, pe lângă numeroasele manuscrise cu conținut religios ce au fost făcute aici de-a lungul vremurilor.


 Articol realizat de
Liliana Bălăceanu

 

 

Hosted by www.Geocities.ws

1