Tablou

Iubiţii
de Rene Magritte

Rene Magritte s-a născut în ziua de 21 noiembrie 1898, în localitatea Lessines, în provincia Hainaut, Belgia. În martie 1912 mama lui Magritte moare înecată, tragedie ce l-a marcat profund pe artist de-a lungul vieţii. Din anul 1916 studiază, cu mici intermitenţe, la Academia des Beaux Arts din Brussels, unde familia lui se stabileşte în 1918. În primii ani ai deceniului 3 începe o lungă şi fructuoasă colaborare cu Suprarealiştii, prima dată la Brussels, unde un grup local avea propriile sale viziuni, apoi în Paris unde petrece 3 ani între anii 1927 - 1930.
Inspirat de exemplul lui Giorgio de Chirico şi de colajele lui Max Ernst, ciudatele imagini parcă desprinse dintr-un vis ale lui Magritte, pictate în cel mai concret stil, au avut un efect de substanţă asupra suprarealismului.
În 1930 artistul se întoarce la Brussels unde rămâne până la sfârşitul vieţii sale. În anul 1936 este prezent cu câteva pânze la Muzeul de Artă Modernă, Fantastică, Dadaistă, Suprarealistă ( Londra ) , unde se consuma Expoziţia Internaţională a Suprarealismului. În timpul anilor 40 are un număr mare de expoziţii dedicate în întregime artei sale, expoziţii găzduite de mari oraşe, ca Brussels, Londra şi Paris, iar în 1954 i se organizează o mare retrospectivă în Palatul De Beaux Arts din Brussels.
Retrospectivele din anii 60 sunt şi cele care reflectă marea importanţă a lui magritte asupra generaţiei tinere  de artişti. Retrospectivele s-au ţinut în incinta Muzeului de Artă Modernă din New York şi în muzeul Boymans van Beuningen din Rotterdam.
Pe 15 august 1967 Magritte moare la Brussels.

Tabloul pe care încercăm să-l prezentăm astăzi face parte dintr-un grup de tablouri ce au aceeaşi temă şi anume ascunderea identităţii personajelor prin pictarea unor haine albe în jurul feţei acestora. Grupul acesta de tablouri este pictat de Magritte în Paris, în perioada 1927-1928.
Mănunchiul de picturi cuprinde „Povestea centrală“ ( colecţia Isy Brachot, Brussels ), „Inventarea vieţii“ ( colecţie privată, Brussels ) cât şi „Iubiţii“, aflat la Australian Naţional Gallery, iar o altă pânză, intitulată la fel, datată în acelaşi an şi având aceleaşi dimensiuni este în colecţia Richard S. Zeisler, New York. În amândouă din aceste ultime tablouri capetele unui bărbat şi al unei femei apar acoperite, cei doi încercând să se sărute prin pânza respectivă.
Rădăcinile acestor imagini tulburătoare au fost puse pe seama numeroaselor surse ce au contribuit la dezvoltarea imaginaţiei lui Magritte. Ca mulţi pictori suprarealişti, Magritte era fascinat de personajul Fantomas care îşi face apariţia într-o nuvelă în anul 1913. Identitatea lui Fantomas nu este niciodată dezvăluită, el apărând mereu cu chipul învăluit de o mască. O altă posibilă sursă este cea legată de posibila sinucidere a mamei sale : în anul 1912 când mama artistului a fost găsită în apele râului Sambre, rochia ei de noapte se pare că era înfăşurată în jurul capului.
Lui Magritte îI displăceau profund explicaţiile care ar fi putut distruge misterul din jurul pânzelor sale. Tehnica sa escamotează adevăratele rădăcini ale ideilor sale, aşa că nu ştim dacă acestea sunt nevroze personale sau realităţi transformate în artă. Acestea sunt imagini calculate să deschidă partea întunecată a minţii.
Personajele din acest tablou se întâlnesc la jumătatea unui gest tandru ce este mai degrabă familiar unei poze. Iar ceea ce putea fi o poză de vacanţă, mai ales că verdele Normandiei şi marea îţi lasă această impresie, odată cu pânzele ce acoperă feţele celor doi, ce parcă curg ca nişte funii pe umerii lor, se transformă într-o pânză ce este impregnată de alienare, de sufocare, de moarte. Imaginea, atât de banală ca reprezentare, ia proporţii infiorătoare în realitatea născută de ochiul minţii.

 Articol realizat de
Cristian Munteanu