Editorial

Părerea unui om obişnuit

de Radu Herjeu

A venit Big Brother în România ! Ura !
N-au trecut nici 14 ani de când românii, sătui de o viaţă mizeră în care nici să gândeşti nu era lipsit de riscuri, în care cel mai slab fâşâit în telefon te băga în sperieţi, în care senzaţia că exista cineva acolo sus care te urmărea devenise insuportabilă, s-au revoltat şi l-au dus pe acel Big Brother în faţa plutonului de execuţie. Curând au descoperit că responsabilitatea libertăţii e mult mai apăsătoare şi mai greu de asumat decât rolul de simplu executant. Şi atunci au făcut ceea ce era de aşteptat pentru cei care ştiu câte ceva despre istoria şi psihologia omului.
Generaţii întregi s-au revoltat şi au evadat din strânsoarea câte unui Big Brother pentru a se refugia peste un timp, obosite şi dezorientate, în braţele unui alt Frate mai Mare care să le preia din responsabilităţi. Că era un alt regim, cu o altă faţă, că se chema televiziune sau religie, oamenii şi-au găsit mereu refugiul în faţa libertăţii pe care nu puteau s-o gestioneze. Pentru că, oricât de neplăcută ar fi senzaţia că nu eşti stăpân pe destinul tău, că nu ai libertatea de a face tot ce-ţi trece prin cap, mai liniştitoare este siguranţa dată de situaţia în care nu trebuie decât să aştepţi să-ţi spună altcineva ce e bine şi ce e rău, scutindu-te pe tine de a mai consuma energie în a-ţi da seama.
Oamenii însă au această natură paradoxală. Ar vrea să fie conduşi de alţii dar fără să-şi dea seama de asta. Fără să simtă şi cu atât mai puţin să li se spună că sunt doar nişte mărunte rotiţe într-un mecanism controlat de Mecanicul  Şef. Ei vor să fie scutiţi de efortul de a gândi singuri, de responsabilitatea de a alege şi de frica de a suporta consecinţele. Mai mult. Pentru  a disimula această nevoie de a fi condişi, oamenii încearcă, de câte ori au ocazia, să joace rolul unui mic frate mai mare. Dacă nu-ţi poţi controla viaţa ta, măcar să ai senzaţia că o poţi influenţa pe a altora. Există un anumit miraj al puterii de a influenţa vieţile altora, de a-i vedea cum îţi răspund la comenzi, cum orice toană de-a ta devine un fenomen cu efecte catastrofale în viaţa lor. Şi pentru că nici măcar această ocazie nu o au toţi oamenii decât, eventual, asupra apropiaţilor, rămâne un singur surogat. Plăcerea de a privi “cobaii” închişi într-o cuşcă. Şi de a comenta. Vrem sau nu vrem să recunoaştem, ne place să ne uităm pe gaura cheii, pe geam, suntem oricând gata să punem urechea pe zidul despărţitor pentru a ne îmbogăţi vieţile anoste cu secretele vecinilor. În aceste conditfenomen cu efecte catastrofale în viaţa lor. Şi pentru că nici măcar această ocazie nu o au toţi oamenii decât, eventual, asupra apropiaţilor, rămâne un singur surogat. Plăcerea de a privi “cobaii” închişi într-o cuşcă. Şi de a comenta. Vrem sau nu vrem să recunoaştem, ne place să ne uităm pe gaura cheii, pe geam, suntem oricând gata să punem urechea pe zidul despărţitor pentru a ne îmbogăţi vieţile anoste cu secretele vecinilor. În aceste condiţii, o emisiune ca Big Brother nu putea decât să atragă atenţia. E adevărat că într-o măsură mult mai mică decât se aşteptau realizatorii. Dar sunt destui care se uită la un grup de tineri care, dornici să câştige 50.000 de dolari, dansând în fiecare seară, plimbând ouă crude, făcând clătite sau asamblând maşini, s-au lăsat închişi într-un apartament de lux cu mai mulţi ochi decât pereţi.
Şi uite aşa nişte oameni ( de treabă probabil ) absolut banali, care nu au făcut nimic important încă, devin vedete despre care vorbeşte toată lumea. Câţi dintre sutele de tineri care cheltuie sute de mii de lei ( de unde ? ) pentru a transmite SMS-uri idioate la emisiune sau stau ore în şir pe internet pentru a nu pierde momentul primei acţiuni hotărâte a hormonilor, ştiu cine este Octavian Paler ? Sau Ileana Vulpescu ? Sau unde este muzeul Theodor Aman ? Dar ştiu cu siguranţă de câte ori şi-a dat jos chiloţii nu ştiu care concurent pentru a-şi demonstra cheful de viaţă şi nonconformismul.
Că urmărirea unui astfel de spectacol mediatic e utilă ca analiză psihologică, nu contestă nimeni. Să vezi cum se comportă nişte oameni obişnuiţi în condiţii de recluziune voluntară, dar nu mai puţin dură, să-i vezi cum se adaptează traiului în grup, poate fi interesant până la un punct. Şi educativ.
Cei din casă sunt, probabil, mulţumiţi că din nişte anonimi s-au transformat pentru câteva săptămâni în persoane publice. Că o să-i recunoască şi pe ei vânzătoarea de la pâine. Unii speră ca, după ieşirea din casă, să fie chemaţi să-şi asume în continuare statutul de “vedetă”. Şi la calitatea vedetelor deja consacrate, n-ar fi de mirare să se potrivească de minune în mijlocul lor.
Telespectatorii sunt mulţumiţi că nu se fac ei de râsul ţării şi că nu trebuie să-şi pună pelerine când fac duş spre a nu se holba la ei poporul ieşit din iarnă. Sau cine ştie, poate îi invidiază pe cei care se bucură de un ciob de glorie în timp ce mănâncă şi dorm pe gratis timp de 4 luni.
Din păcate, trivialitatea discuţiilor, a limbajului, a gesturilor, manifestarea profundelor frustrări sexuale ale unor concurenţi, superficialitatea majorităţii discuţiilor şi a relaţiilor care se stabilesc, de voie, de nevoie, între concurenţi, au transformat acest spectacol media într-unul de viaţă, trist, care ar trebui să ne dea de gândit şi să ne oblige să ne studiem mai atent în oglindă.
Deoarece nu e întâmplător faptul că singurul participant care a deschis o carte în casa Big Brother a fost eliminat primul pentru că, nu-i aşa, nu se putea încadra în grup.