Editorial
Părerea unui om obișnuit
de
Radu Herjeu
A
venit Big Brother în România ! Ura !
N-au trecut nici 14 ani de când românii, sătui de o viață mizeră
în care nici să gândești nu era lipsit de riscuri, în care cel
mai slab fâșâit în telefon te băga în sperieți, în care
senzația că exista cineva acolo sus care te urmărea devenise
insuportabilă, s-au revoltat și l-au dus pe acel Big Brother în
fața plutonului de execuție. Curând au descoperit că
responsabilitatea libertății e mult mai apăsătoare și mai greu
de asumat decât rolul de simplu executant. Și atunci au făcut
ceea ce era de așteptat pentru cei care știu câte ceva despre
istoria și psihologia omului.
Generații întregi s-au revoltat și au evadat din strânsoarea câte
unui Big Brother pentru a se refugia peste un timp, obosite și
dezorientate, în brațele unui alt Frate mai Mare care să le preia
din responsabilități. Că era un alt regim, cu o altă față, că
se chema televiziune sau religie, oamenii și-au găsit mereu
refugiul în fața libertății pe care nu puteau s-o gestioneze.
Pentru că, oricât de neplăcută ar fi senzația că nu ești stăpân
pe destinul tău, că nu ai libertatea de a face tot ce-ți trece
prin cap, mai liniștitoare este siguranța dată de situația în
care nu trebuie decât să aștepți să-ți spună altcineva ce e
bine și ce e rău, scutindu-te pe tine de a mai consuma energie în
a-ți da seama.
Oamenii însă au această natură paradoxală. Ar vrea să fie
conduși de alții dar fără să-și dea seama de asta. Fără să
simtă și cu atât mai puțin să li se spună că sunt doar niște
mărunte rotițe într-un mecanism controlat de Mecanicul
Șef. Ei vor să fie scutiți de efortul de a gândi singuri,
de responsabilitatea de a alege și de frica de a suporta consecințele.
Mai mult. Pentru a
disimula această nevoie de a fi condiși, oamenii încearcă, de câte
ori au ocazia, să joace rolul unui mic frate mai mare. Dacă nu-ți
poți controla viața ta, măcar să ai senzația că o poți
influența pe a altora. Există un anumit miraj al puterii de a
influența viețile altora, de a-i vedea cum îți răspund la
comenzi, cum orice toană de-a ta devine un fenomen cu efecte
catastrofale în viața lor. Și pentru că nici măcar această
ocazie nu o au toți oamenii decât, eventual, asupra apropiaților,
rămâne un singur surogat. Plăcerea de a privi
“cobaii” închiși într-o cușcă. Și de a comenta.
Vrem sau nu vrem să recunoaștem, ne place să ne uităm pe gaura
cheii, pe geam, suntem oricând gata să punem urechea pe zidul despărțitor
pentru a ne îmbogăți viețile anoste cu secretele vecinilor. În
aceste conditfenomen cu efecte catastrofale în viața lor. Și
pentru că nici măcar această ocazie nu o au toți oamenii decât,
eventual, asupra apropiaților, rămâne un singur surogat. Plăcerea
de a privi “cobaii” închiși într-o cușcă. Și de a
comenta. Vrem sau nu vrem să recunoaștem, ne place să ne uităm
pe gaura cheii, pe geam, suntem oricând gata să punem urechea pe
zidul despărțitor pentru a ne îmbogăți viețile anoste cu
secretele vecinilor. În aceste condiții, o emisiune ca Big Brother
nu putea decât să atragă atenția. E adevărat că într-o măsură
mult mai mică decât se așteptau realizatorii. Dar sunt destui
care se uită la un grup de tineri care, dornici să câștige
50.000 de dolari, dansând în fiecare seară, plimbând ouă crude,
făcând clătite sau asamblând mașini, s-au lăsat închiși într-un
apartament de lux cu mai mulți ochi decât pereți.
Și uite așa niște oameni ( de treabă probabil ) absolut banali,
care nu au făcut nimic important încă, devin vedete despre care
vorbește toată lumea. Câți dintre sutele de tineri care cheltuie
sute de mii de lei ( de unde ? ) pentru a transmite SMS-uri idioate
la emisiune sau stau ore în șir pe internet pentru a nu pierde
momentul primei acțiuni hotărâte a hormonilor, știu cine este
Octavian Paler ? Sau Ileana Vulpescu ? Sau unde este muzeul Theodor
Aman ? Dar știu cu siguranță de câte ori și-a dat jos chiloții
nu știu care concurent pentru a-și demonstra cheful de viață și
nonconformismul.
Că urmărirea unui astfel de spectacol mediatic e utilă ca analiză
psihologică, nu contestă nimeni. Să vezi cum se comportă niște
oameni obișnuiți în condiții de recluziune voluntară, dar nu
mai puțin dură, să-i vezi cum se adaptează traiului în grup,
poate fi interesant până la un punct. Și educativ.
Cei din casă sunt, probabil, mulțumiți că din niște anonimi
s-au transformat pentru câteva săptămâni în persoane publice. Că
o să-i recunoască și pe ei vânzătoarea de la pâine. Unii speră
ca, după ieșirea din casă, să fie chemați să-și asume în
continuare statutul de “vedetă”. Și la calitatea
vedetelor deja consacrate, n-ar fi de mirare să se potrivească de
minune în mijlocul lor.
Telespectatorii sunt mulțumiți că nu se fac ei de râsul țării
și că nu trebuie să-și pună pelerine când fac duș spre a nu
se holba la ei poporul ieșit din iarnă. Sau cine știe, poate îi
invidiază pe cei care se bucură de un ciob de glorie în timp ce mănâncă
și dorm pe gratis timp de 4 luni.
Din păcate, trivialitatea discuțiilor, a limbajului, a gesturilor,
manifestarea profundelor frustrări sexuale ale unor concurenți,
superficialitatea majorității discuțiilor și a relațiilor care
se stabilesc, de voie, de nevoie, între concurenți, au transformat
acest spectacol media într-unul de viață, trist, care ar trebui să
ne dea de gândit și să ne oblige să ne studiem mai atent în
oglindă.
Deoarece
nu e întâmplător faptul că singurul participant care a deschis o
carte în casa Big Brother a fost eliminat primul pentru că, nu-i așa,
nu se putea încadra în grup.
|