Un Nobel printre scriitori

Juan Ramón Jiménez

        

Laureat al Premiului Nobel „pentru poezia lui care, în limba spaniolă, constituie un exemplu de înaltă spiritualitate și de puritate artistică“, Juan Ramón Jimenez s-a născut în 1881 în satul andaluz Moguer, ca fiul al bancherului Victor Jiménez și al lui Purificación Mantecón y Lopez Parejo. Și-a petrecut copilăria și adolescența la Moguer, pe care avea să-l cânte mai târziu în operele sale, amintind oamenii și locurile de aici. Vădind o vocație precoce, scrie primul poem la vârsta de 7 ani, iar la 14 ani  deja se poate mândri cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. Urmează Academia Iezuită din Cádiz după care studiază dreptul la Universitatea din Sevilla, manifestând interes și pentru pictură. Însă curând abandonează atât studiile cât și pictura, dedicându-se total scrisului.
În 1900 este invitat la Madrid de către poeții Francisco Villaespesa și Rubén Darío, care îi citiseră versurile în revista „Vida nueva“. Rubén Dario îl elogiază pentru „suavitatea melancolică“ a versurilor sale care trezesc „dorul de imposibil“ și îi sugerează titlul unuia din primele volume : „Almas de violeta“ ( Suflete de violetă ). De la aceste prime versuri până la anii maturității Juan Ramón Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei pe care o slujește cu o fervoare mistică. „Pentru mine poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existență“, spunea el, iar într-o schiță autobiografică trece în revistă principalele evenimente și stări sufletești care stau la originea operelor sale : „Miros de tămâie și flori, o fereastră deschisă spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopțile cu lună se transformă în «Arias Tristas» ( Arii Triste, 1903 ); o lungă ședere în munții  Guararrama se reflectă în volumul «Pastorales» ( Pastorale, 1911 ); apoi vine o «toamnă galantă» - azur și aur - care prilejuiește  «Jurnal intim»  și  «Jardines  lejanas» ( Grădini îndepărtate, 1904 ); aceasta e perioada în care muzica umple cea mai mare parte din viața mea“.

Perioada neagră

Urmează o epocă dificilă pentru poet, o epocă de „oboseală, frig și gânduri de sinucidere“. Pradă depresiei suferite după moartea tatălui său în 1900, se întoarce la Moguer. Preocuparea sa pentru moarte a durat apoi până la sfârșitul vieții sale. Poezia, experiența frumosului, devin pentru el un mijloc de luptă împotriva nimicniciei. Grava depresiune nervoasă care îl va însoți cu intermitențe toată viața, îl silește să rămână câțiva ani în sanatorii, la Madrid și în sudul Franței.
Între 1905 - 1911 locuiește la Moguer și scrie mai multe colecții de poezii. În „Elegias puras“ ( Elegii pure, 1908 ) și  „Baladas  de   primavera“   ( Balade de primăvară, 1910 ) Jiménez  continuă să experimenteze diferite tipuri de poezie. Se mută la Madrid în 1912 și lucrează la traducerea lucrărilor lui Rabindranath Tagore,  împreună cu traducătoarea de origine americană a poetului hindus, Zenobia Camprubi.
După o călătorie prin Franța și Italia, se retrage în satul natal unde scrie  celebra  carte  „Platero  y  yo“   ( Platero și eu, 1914 ). Platero îl însoțește pe poet în călătoriile sale la oraș și sat, iar tăcerea sa este în contrast cu observațiile extatic-lingvistice ale poetului. După moartea lui Platero, credinciosul său măgar, poetul întreabă în fața mormântului său „Îți amintești de mine ?“.  În 1916 Jiménez face o călătorie la New York unde se căsătorește cu Zenobia Camprubi, care devine și colaboratoarea sa neprețuită. Aceasta a fost prima sa călătorie crucială pe mare - a doua având loc în 1948. Marea îi poartă gândul către nimicnicie și adâncimi reci ascunse sub suprafața schimbătoare, iar această călătorie are ca rezultat publicarea lucrării „Diario de una poeta reciéncasado“ ( Jurnalul unui poet proaspăt căsătorit, 1917 ) în care folosește versul alb și forma concentrată. Multe versuri din această perioadă a sa au sonorități de proză. „Eternidades“ ( Eternități, 1918 ) s-a dorit o nouă cotitură în opera literară a lui Jiménez, acesta hotărând să se întoarcă la simplitatea poeziei sale timpurii.
În 1920 revine la Madrid unde rămâne 25 de ani, trăind în intimitatea poeziei și oarecum în marginea vieții literare, căci viața lui de izolare mândră și concentrată este în întregime subordonată operei. Duce o existență de „singurătate și meditație“ în compania „trandafirului de argint al experienței proaspete“, într-o „indiferență absolută pentru aspectul practic al vieții“ și „hrănindu-se numai cu frumusețe“. Între 1923-1936 nu mai publică nici o carte nouă de poezii.
Dintre operele sale mai amintim  „Elegias lamentables“ ( Elegii sfâșietoare, 1910 ), „La soledad sonora“ ( Singurătatea sonoră, 1911 ), „Poemas mágicos  y  doliente“ ( Poeme magice și dureroase, 1911 ), „Melancolia“ (  Melancolie, 1912 ), „Labeirinto“ (  Labirint, 1913  ),  „Estio“  ( Vară, 1915 ), „Poesias escogidas“ ( poezii alese, 1917 ),  „Sonetos  espirituales“ ( Sonete spirituale, 1917 ), „Piedra y cielo“ (  Piatră  și  cer, 1919 ),  „Belleza“ ( Frumusețe, 1923 ), „Canción“ ( Cântec, 1936 ), „La estación total“ ( Anotimpul total, 1946 ), „Animal de fondo“ ( Animal de fund, 1949 ), și trei antologii poetice ( 1922, 1944, 1957 )

Calea exilului

La  izbucnirea războiului civil spaniol  ia calea exilului și devine profesor de literatură spaniolă la diferite universități din SUA, Cuba, Puerto Rico. Este numit atașat cultural onorific al SUA, iar în 1951 se stabilește definitiv împreună cu soția sa la San Juan, Puerto Rico unde ține cursuri și conferințe la universitate. Totuși, el nu s-a considerat niciodată un scriitor exilat, ci un slujitor al poeziei. Primește premiul Nobel pentru literatură în 1956, iar în același an soția sa se stinge din viață, eveniment după care Jiménez nu își revine niciodată. Se stinge din viață în San Juan la 29 mai 1958.
Criticul Federico de Onis spunea : „Nu vreau să spun că Juan Ramón Jiménez este cel mai mare poet din câți au existat pe lume; cred însă că se numără printre cei mai mari și mă îndoiesc că cineva îl poate întrece în ceea ce privește puritatea și unitatea. Cu greu se poate concepe o poezie mai eliberată de elemente nepoetice decât a sa, o poezie din care să lipsească ideile și realitățile exterioare și care să fie expresie unor realități interioare și inefabile. Și cu greu cred că se poate concepe o vocație poetică atât de tenace, continuă, exclusivă și izbutită ca a lui, o permanență a identității de-a lungul altor variații“.
Și într-adevăr, cum ar putea fi altfel când întreaga creație a lui Jiménez vorbește de la sine în acest sens, respirând prin  fiecare  vers :


„Inteligență, dăruiește-mi 
numele exact al lucrurilor !
 … Cuvântul meu să fie 
lucrul însuși, 
rezămislit de sufletul meu. 
Prin mine să ajungă toți 
cei ce cunosc lucrurile - la lucruri; 
prin mine să revină toți 
cei ce iubesc lucrurile - la lucruri… 

Inteligență, dăruiește-mi 
numele exact, și al tău, 
și al său, și al meu, al lucrurilor.“

Articol realizat de
Elena Măruță

 

 

Hosted by www.Geocities.ws

1