Un Nobel printre scriitori

Juan Ramón Jiménez

Laureat al Premiului Nobel „pentru poezia lui care, în limba spaniolă, constituie un exemplu de înaltă spiritualitate şi de puritate artistică“, Juan Ramón Jimenez s-a născut în 1881 în satul andaluz Moguer, ca fiul al bancherului Victor Jiménez şi al lui Purificación Mantecón y Lopez Parejo. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Moguer, pe care avea să-l cânte mai târziu în operele sale, amintind oamenii şi locurile de aici. Vădind o vocaţie precoce, scrie primul poem la vârsta de 7 ani, iar la 14 ani  deja se poate mândri cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. Urmează Academia Iezuită din Cádiz după care studiază dreptul la Universitatea din Sevilla, manifestând interes şi pentru pictură. Însă curând abandonează atât studiile cât şi pictura, dedicându-se total scrisului.
În 1900 este invitat la Madrid de către poeţii Francisco Villaespesa şi Rubén Darío, care îi citiseră versurile în revista „Vida nueva“. Rubén Dario îl elogiază pentru „suavitatea melancolică“ a versurilor sale care trezesc „dorul de imposibil“ şi îi sugerează titlul unuia din primele volume : „Almas de violeta“ ( Suflete de violetă ). De la aceste prime versuri până la anii maturităţii Juan Ramón Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei pe care o slujeşte cu o fervoare mistică. „Pentru mine poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existenţă“, spunea el, iar într-o schiţă autobiografică trece în revistă principalele evenimente şi stări sufleteşti care stau la originea operelor sale : „Miros de tămâie şi flori, o fereastră deschisă spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopţile cu lună se transformă în «Arias Tristas» ( Arii Triste, 1903 ); o lungă şedere în munţii  Guararrama se reflectă în volumul «Pastorales» ( Pastorale, 1911 ); apoi vine o «toamnă galantă» - azur şi aur - care prilejuieşte  «Jurnal intim»  şi  «Jardines  lejanas» ( Grădini îndepărtate, 1904 ); aceasta e perioada în care muzica umple cea mai mare parte din viaţa mea“.

Perioada neagră

Urmează o epocă dificilă pentru poet, o epocă de „oboseală, frig şi gânduri de sinucidere“. Pradă depresiei suferite după moartea tatălui său în 1900, se întoarce la Moguer. Preocuparea sa pentru moarte a durat apoi până la sfârşitul vieţii sale. Poezia, experienţa frumosului, devin pentru el un mijloc de luptă împotriva nimicniciei. Grava depresiune nervoasă care îl va însoţi cu intermitenţe toată viaţa, îl sileşte să rămână câţiva ani în sanatorii, la Madrid şi în sudul Franţei.
Între 1905 - 1911 locuieşte la Moguer şi scrie mai multe colecţii de poezii. În „Elegias puras“ ( Elegii pure, 1908 ) şi  „Baladas  de   primavera“   ( Balade de primăvară, 1910 ) Jiménez  continuă să experimenteze diferite tipuri de poezie. Se mută la Madrid în 1912 şi lucrează la traducerea lucrărilor lui Rabindranath Tagore,  împreună cu traducătoarea de origine americană a poetului hindus, Zenobia Camprubi.
După o călătorie prin Franţa şi Italia, se retrage în satul natal unde scrie  celebra  carte  „Platero  y  yo“   ( Platero şi eu, 1914 ). Platero îl însoţeşte pe poet în călătoriile sale la oraş şi sat, iar tăcerea sa este în contrast cu observaţiile extatic-lingvistice ale poetului. După moartea lui Platero, credinciosul său măgar, poetul întreabă în faţa mormântului său „Îţi aminteşti de mine ?“.  În 1916 Jiménez face o călătorie la New York unde se căsătoreşte cu Zenobia Camprubi, care devine şi colaboratoarea sa nepreţuită. Aceasta a fost prima sa călătorie crucială pe mare - a doua având loc în 1948. Marea îi poartă gândul către nimicnicie şi adâncimi reci ascunse sub suprafaţa schimbătoare, iar această călătorie are ca rezultat publicarea lucrării „Diario de una poeta reciéncasado“ ( Jurnalul unui poet proaspăt căsătorit, 1917 ) în care foloseşte versul alb şi forma concentrată. Multe versuri din această perioadă a sa au sonorităţi de proză. „Eternidades“ ( Eternităţi, 1918 ) s-a dorit o nouă cotitură în opera literară a lui Jiménez, acesta hotărând să se întoarcă la simplitatea poeziei sale timpurii.
În 1920 revine la Madrid unde rămâne 25 de ani, trăind în intimitatea poeziei şi oarecum în marginea vieţii literare, căci viaţa lui de izolare mândră şi concentrată este în întregime subordonată operei. Duce o existenţă de „singurătate şi meditaţie“ în compania „trandafirului de argint al experienţei proaspete“, într-o „indiferenţă absolută pentru aspectul practic al vieţii“ şi „hrănindu-se numai cu frumuseţe“. Între 1923-1936 nu mai publică nici o carte nouă de poezii.
Dintre operele sale mai amintim  „Elegias lamentables“ ( Elegii sfâşietoare, 1910 ), „La soledad sonora“ ( Singurătatea sonoră, 1911 ), „Poemas mágicos  y  doliente“ ( Poeme magice şi dureroase, 1911 ), „Melancolia“ (  Melancolie, 1912 ), „Labeirinto“ (  Labirint, 1913  ),  „Estio“  ( Vară, 1915 ), „Poesias escogidas“ ( poezii alese, 1917 ),  „Sonetos  espirituales“ ( Sonete spirituale, 1917 ), „Piedra y cielo“ (  Piatră  şi  cer, 1919 ),  „Belleza“ ( Frumuseţe, 1923 ), „Canción“ ( Cântec, 1936 ), „La estación total“ ( Anotimpul total, 1946 ), „Animal de fondo“ ( Animal de fund, 1949 ), şi trei antologii poetice ( 1922, 1944, 1957 )

Calea exilului

La  izbucnirea războiului civil spaniol  ia calea exilului şi devine profesor de literatură spaniolă la diferite universităţi din SUA, Cuba, Puerto Rico. Este numit ataşat cultural onorific al SUA, iar în 1951 se stabileşte definitiv împreună cu soţia sa la San Juan, Puerto Rico unde ţine cursuri şi conferinţe la universitate. Totuşi, el nu s-a considerat niciodată un scriitor exilat, ci un slujitor al poeziei. Primeşte premiul Nobel pentru literatură în 1956, iar în acelaşi an soţia sa se stinge din viaţă, eveniment după care Jiménez nu îşi revine niciodată. Se stinge din viaţă în San Juan la 29 mai 1958.
Criticul Federico de Onis spunea : „Nu vreau să spun că Juan Ramón Jiménez este cel mai mare poet din câţi au existat pe lume; cred însă că se numără printre cei mai mari şi mă îndoiesc că cineva îl poate întrece în ceea ce priveşte puritatea şi unitatea. Cu greu se poate concepe o poezie mai eliberată de elemente nepoetice decât a sa, o poezie din care să lipsească ideile şi realităţile exterioare şi care să fie expresie unor realităţi interioare şi inefabile. Şi cu greu cred că se poate concepe o vocaţie poetică atât de tenace, continuă, exclusivă şi izbutită ca a lui, o permanenţă a identităţii de-a lungul altor variaţii“.
Şi într-adevăr, cum ar putea fi altfel când întreaga creaţie a lui Jiménez vorbeşte de la sine în acest sens, respirând prin  fiecare  vers :

„Inteligenţă, dăruieşte-mi 
numele exact al lucrurilor !
 … Cuvântul meu să fie 
lucrul însuşi, 
rezămislit de sufletul meu. 
Prin mine să ajungă toţi 
cei ce cunosc lucrurile - la lucruri; 
prin mine să revină toţi 
cei ce iubesc lucrurile - la lucruri… 

Inteligenţă, dăruieşte-mi 
numele exact, şi al tău, 
şi al său, şi al meu, al lucrurilor.“

Articol realizat de
Elena Măruţă