Istoria
muzicii
Romantismul timpuriu
Romantismul
a reprezentat un curent ce s-a manifestat în toate domeniile artistice și
culturale, de la filozofie și literatură, până la arhitectură, pictură și
muzică. Din punct de vedere al localizării în timp, această mișcare
culturală s-a desfășurat - influențată fiind de marea revoluție a
spiritului modern - în prolificul secol XIX. Apariția noilor democrații,
inovațiile tehnologice, ascensiunea burgheziei, dezvoltarea fulminantă a căilor
de comunicație și tendința culturilor de a evolua în spirit național, sunt
doar câteva dintre elementele vieții secolului XIX, ce au determinat nașterea
și propagarea viziunii romantice în întreaga Europă.
Curentul romantic propovăduiește libertatea gândirii și a sentimentului,
stabilirea unei legături puternice între natura umană, microcosmică, și
natura macrocosmică, descătușarea sufletului din limitele impuse de realitate
prin construirea propriului univers, mai ales prin starea de vis și idealul
intangibil al unei iubiri platonice, perfecte, astrale. Perioadă de profunde
transformări și frământări sociale și politice, secolul romantismului a
creat, în Europa, un creuzet cultural ce a dat naștere unui număr
impresionant de artiști, care au revoluționat arta, atât în conținutul cât
și în formele sale.
Ca și în celelalte arte, în muzică, tranziția de la stilul clasic, încadrat
în tipare stricte, la universul grandios, aproape haotic al romanticilor, a
fost de multe ori contestată, dar a sfârșit prin a se impune ca tendință de
direcție a majorității compozitorilor moderni. După moartea lui Beethoven,
în 1827 și apoi cea a lui Schubert, în Europa se putea observa următoarea
situație reflectată în viața artistică : în literatură, poeții începeau
să renunțe la cuplete, hexametri și alexandrini și scriau versuri de tip
nou, lirice și personale, iar în muzică noile idei se propagau cu o viteză
nemaiîntâlnită; astfel, au apărut orchestre de peste 450 de instrumentiști,
iar tehnologia a îmbunătățit instrumentele de suflat din secolul al
XVIII-lea, adăugându-le chei și supape, până când acestea au respectat
pentru prima oară acordajul. Evoluția orchestrei și complexitatea muzicii au
determinat ca prin 1820, în sălile muzicale să se introducă un nou personaj
ce avea să confere coeziune și rafinament simfoniilor romantice : este vorba
de figura dirijorului virtuoz - omul care privea de sus individualitățile
instrumentiștilor din orchestră, asamblându-le într-un tot unitar. Ludwig
Spohr, Carl Maria von Weber, Gaspare Spontini și
Francois-Antoine Habenek s-au numărat printre pionierii baghetei dirijorale din
perioada romantismului.
Tehnologia a îmbunătățit nu numai instrumentele din orchestră ci și
pianul, acest instrument devenit masiv, cu ramă de fier de care profitau nenumărați
cântăreți pentru a încerca să întreacă deja celebra virtuozitate a lui
Paganini, la vioară. Paganini, compozitor grațios, dar lipsit de importanță,
ocupă un loc special în istoria muzicii, datorită faptului că i-a inspirat
pe majoritatea compozitorilor mișcării romantice. Puțin geniu, puțin șarlatan,
acest virtuoz a produs, începând cu 1805, emoții puternice pretutindeni unde
concerta, reușind să facă lucruri inimaginabile cu vioara lui Guarnieri.
Temele sale au fost preluate și dezvoltate în lucrări mai ample la pian sau
alte instrumente de Liszt, Schumann, Brahms, Rahmaninov și alți compozitori.
Nașterea belcanto-ului
Alături
de genul muzical instrumental, romantismul a determinat și evoluția teatrului
liric, ce luase ființă o dată cu prima reprezentație a operei „Orfeu și
Euridice“ a lui Claudio Monteverdi. Astfel, în domeniul muzicii dramatice,
Rossini, Bellini și Donizetti și-au început cariera imediat după cumpăna
dintre veacurile XVIII și XIX, compunând o muzică ce punea accentul pe vocea
pură : belcanto, sau cântatul frumos. Termenul belcanto denumește un stil
muzical ce se bazează pe flexibilitatea și puritatea liniei, pe tehnica
sopranelor în pasajele de coloratură și pe articularea cu grijă a vocalelor. Pe măsură ce înaintăm în secol, accentul se
deplasează treptat către un stil mai dramatic, spre dezaprobarea lui Rossini
și al celorlalți iubitori ai belcanto-ului. Aceștia considerau că Meyerbeer,
Verdi și Wagner au ucis vocalismul pur. Cu toate acestea, cântăreți de muzică
de operă ai secolului XIX, cum ar fi : Maria Malibran, Luigi Lablache,
Gilbert-Louis Duprez și Enrico Tamberlik se bucurau de o celebritate comparabilă
cu cea a marilor instrumentiști, în ciuda protestelor provenite din partea
conservatorilor.
Secolul virtuozilor
În
muzica instrumentală se întâmpla un fenomen demn de luat în seamă : marii
compozitori se dovedeau a fi și mari virtuozi și viceversa. Astfel, prima jumătate
a secolului al XIX-lea a
fost dominată de
compozitori ca : Weber, Mendelssohn, Chopin, Berlioz, Wagner și Liszt care, pe
lângă stăpânirea până aproape de perfecțiune a unui instrument muzical,
preponderent a pianului, erau și excelenți dirijori de orchestră. În acest
fel, prin conducerea orchestrei spre linia de interpretare simțită și
transmisă în partitură - de multe ori cu mijloace de notație inexacte și
incomplete - de către compozitor, piesa muzicală căpăta acea strălucire a
creației plenare, desăvârșite. Acest lucru nu înseamnă că în perioada
romantismului nu au existat și instrumentiști însemnați care să nu fi fost
și creatori. Spre mijlocul secolului au apărut pianiști ca Hans von Bullow și
Karl Tausig, care s-au limitat la a interpreta muzica scrisă de alți artiști.
Din acest punct de vedere, creatorii de curent romantic s-au dovedit a fi extrem
de toleranți, acceptând o gamă largă de variațiuni care se depărtau de
linia de interpretare impusă de compozitor, născându-se astfel ideea că
instrumentistul este la rândul său creator, sau revalorificator al efectului
muzical.
Pe toate planurile, romantismul a însemnat o perioadă de inovații - atât cu
privire la tehnica muzicală, cât și din punct de vedere al stilului
interpretativ - de excelență din partea virtuozilor și epoca de aur al
genului vocal dramatic. Fluiditatea liniei melodice, varietatea de nuanțe și
sentimente exprimată de muzica romantică fac ca ea să continue să fie
savurată chiar și după două secole de la apariție.
Articol
realizat de
Alexandra Popescu
|