Istoria muzicii

       

Romantismul timpuriu

 Romantismul a reprezentat un curent ce s-a manifestat în toate domeniile artistice și culturale, de la filozofie și literatură, până la arhitectură, pictură și muzică. Din punct de vedere al localizării în timp, această mișcare culturală s-a desfășurat - influențată fiind de marea revoluție a spiritului modern - în prolificul secol XIX. Apariția noilor democrații, inovațiile tehnologice, ascensiunea burgheziei, dezvoltarea fulminantă a căilor de comunicație și tendința culturilor de a evolua în spirit național, sunt doar câteva dintre elementele vieții secolului XIX, ce au determinat nașterea și propagarea viziunii romantice în întreaga Europă.
Curentul romantic propovăduiește libertatea gândirii și a sentimentului, stabilirea unei legături puternice între natura umană, microcosmică, și natura macrocosmică, descătușarea sufletului din limitele impuse de realitate prin construirea propriului univers, mai ales prin starea de vis și idealul intangibil al unei iubiri platonice, perfecte, astrale. Perioadă de profunde transformări și frământări sociale și politice, secolul romantismului a creat, în Europa, un creuzet cultural ce a dat naștere unui număr impresionant de artiști, care au revoluționat arta, atât în conținutul cât și în formele sale.
Ca și în celelalte arte, în muzică, tranziția de la stilul clasic, încadrat în tipare stricte, la universul grandios, aproape haotic al romanticilor, a fost de multe ori contestată, dar a sfârșit prin a se impune ca tendință de direcție a majorității compozitorilor moderni. După moartea lui Beethoven, în 1827 și apoi cea a lui Schubert, în Europa se putea observa următoarea situație reflectată în viața artistică : în literatură, poeții începeau să renunțe la cuplete, hexametri și alexandrini și scriau versuri de tip nou, lirice și personale, iar în muzică noile idei se propagau cu o viteză nemaiîntâlnită; astfel, au apărut orchestre de peste 450 de instrumentiști, iar tehnologia a îmbunătățit instrumentele de suflat din secolul al XVIII-lea, adăugându-le chei și supape, până când acestea au respectat pentru prima oară acordajul. Evoluția orchestrei și complexitatea muzicii au determinat ca prin 1820, în sălile muzicale să se introducă un nou personaj ce avea să confere coeziune și rafinament simfoniilor romantice : este vorba de figura dirijorului virtuoz - omul care privea de sus individualitățile instrumentiștilor din orchestră, asamblându-le într-un tot unitar. Ludwig Spohr, Carl Maria von Weber, Gaspare Spontini și Francois-Antoine Habenek s-au numărat printre pionierii baghetei dirijorale din perioada romantismului.
Tehnologia a îmbunătățit nu numai instrumentele din orchestră ci și pianul, acest instrument devenit masiv, cu ramă de fier de care profitau nenumărați cântăreți pentru a încerca să întreacă deja celebra virtuozitate a lui Paganini, la vioară. Paganini, compozitor grațios, dar lipsit de importanță, ocupă un loc special în istoria muzicii, datorită faptului că i-a inspirat pe majoritatea compozitorilor mișcării romantice. Puțin geniu, puțin șarlatan, acest virtuoz a produs, începând cu 1805, emoții puternice pretutindeni unde concerta, reușind să facă lucruri inimaginabile cu vioara lui Guarnieri. Temele sale au fost preluate și dezvoltate în lucrări mai ample la pian sau alte instrumente de Liszt, Schumann, Brahms, Rahmaninov și alți compozitori.

Nașterea belcanto-ului

Alături de genul muzical instrumental, romantismul a determinat și evoluția teatrului liric, ce luase ființă o dată cu prima reprezentație a operei „Orfeu și Euridice“ a lui Claudio Monteverdi. Astfel, în domeniul muzicii dramatice, Rossini, Bellini și Donizetti și-au început cariera imediat după cumpăna dintre veacurile XVIII și XIX, compunând o muzică ce punea accentul pe vocea pură : belcanto, sau cântatul frumos. Termenul belcanto denumește un stil muzical ce se bazează pe flexibilitatea și puritatea liniei, pe tehnica sopranelor în pasajele de coloratură și pe articularea cu grijă a vocalelor.    Pe măsură ce înaintăm în secol, accentul se deplasează treptat către un stil mai dramatic, spre dezaprobarea lui Rossini și al celorlalți iubitori ai belcanto-ului. Aceștia considerau că Meyerbeer, Verdi și Wagner au ucis vocalismul pur. Cu toate acestea, cântăreți de muzică de operă ai secolului XIX, cum ar fi : Maria Malibran, Luigi Lablache, Gilbert-Louis Duprez și Enrico Tamberlik se bucurau de o celebritate comparabilă cu cea a marilor instrumentiști, în ciuda protestelor provenite din partea conservatorilor.

Secolul virtuozilor

În muzica instrumentală se întâmpla un fenomen demn de luat în seamă : marii compozitori se dovedeau a fi și mari virtuozi și viceversa. Astfel, prima jumătate a secolului al XIX-lea  a  fost  dominată de compozitori ca : Weber, Mendelssohn, Chopin, Berlioz, Wagner și Liszt care, pe lângă stăpânirea până aproape de perfecțiune a unui instrument muzical, preponderent a pianului, erau și excelenți dirijori de orchestră. În acest fel, prin conducerea orchestrei spre linia de interpretare simțită și transmisă în partitură - de multe ori cu mijloace de notație inexacte și incomplete - de către compozitor, piesa muzicală căpăta acea strălucire a creației plenare, desăvârșite. Acest lucru nu înseamnă că în perioada romantismului nu au existat și instrumentiști însemnați care să nu fi fost și creatori. Spre mijlocul secolului au apărut pianiști ca Hans von Bullow și Karl Tausig, care s-au limitat la a interpreta muzica scrisă de alți artiști. Din acest punct de vedere, creatorii de curent romantic s-au dovedit a fi extrem de toleranți, acceptând o gamă largă de variațiuni care se depărtau de linia de interpretare impusă de compozitor, născându-se astfel ideea că instrumentistul este la rândul său creator, sau revalorificator al efectului muzical.
Pe toate planurile, romantismul a însemnat o perioadă de inovații - atât cu privire la tehnica muzicală, cât și din punct de vedere al stilului interpretativ - de excelență din partea virtuozilor și epoca de aur al genului vocal dramatic. Fluiditatea liniei melodice, varietatea de nuanțe și sentimente exprimată de muzica romantică fac ca ea să continue să fie savurată chiar și după două secole de la apariție.

Articol realizat de
Alexandra Popescu

 

 

Hosted by www.Geocities.ws

1