Istoria muzicii

Romantismul timpuriu

 Romantismul a reprezentat un curent ce s-a manifestat în toate domeniile artistice şi culturale, de la filozofie şi literatură, până la arhitectură, pictură şi muzică. Din punct de vedere al localizării în timp, această mişcare culturală s-a desfăşurat - influenţată fiind de marea revoluţie a spiritului modern - în prolificul secol XIX. Apariţia noilor democraţii, inovaţiile tehnologice, ascensiunea burgheziei, dezvoltarea fulminantă a căilor de comunicaţie şi tendinţa culturilor de a evolua în spirit naţional, sunt doar câteva dintre elementele vieţii secolului XIX, ce au determinat naşterea şi propagarea viziunii romantice în întreaga Europă.
Curentul romantic propovăduieşte libertatea gândirii şi a sentimentului, stabilirea unei legături puternice între natura umană, microcosmică, şi natura macrocosmică, descătuşarea sufletului din limitele impuse de realitate prin construirea propriului univers, mai ales prin starea de vis şi idealul intangibil al unei iubiri platonice, perfecte, astrale. Perioadă de profunde transformări şi frământări sociale şi politice, secolul romantismului a creat, în Europa, un creuzet cultural ce a dat naştere unui număr impresionant de artişti, care au revoluţionat arta, atât în conţinutul cât şi în formele sale.
Ca şi în celelalte arte, în muzică, tranziţia de la stilul clasic, încadrat în tipare stricte, la universul grandios, aproape haotic al romanticilor, a fost de multe ori contestată, dar a sfârşit prin a se impune ca tendinţă de direcţie a majorităţii compozitorilor moderni. După moartea lui Beethoven, în 1827 şi apoi cea a lui Schubert, în Europa se putea observa următoarea situaţie reflectată în viaţa artistică : în literatură, poeţii începeau să renunţe la cuplete, hexametri şi alexandrini şi scriau versuri de tip nou, lirice şi personale, iar în muzică noile idei se propagau cu o viteză nemaiîntâlnită; astfel, au apărut orchestre de peste 450 de instrumentişti, iar tehnologia a îmbunătăţit instrumentele de suflat din secolul al XVIII-lea, adăugându-le chei şi supape, până când acestea au respectat pentru prima oară acordajul. Evoluţia orchestrei şi complexitatea muzicii au determinat ca prin 1820, în sălile muzicale să se introducă un nou personaj ce avea să confere coeziune şi rafinament simfoniilor romantice : este vorba de figura dirijorului virtuoz - omul care privea de sus individualităţile instrumentiştilor din orchestră, asamblându-le într-un tot unitar. Ludwig Spohr, Carl Maria von Weber, Gaspare Spontini şi Francois-Antoine Habenek s-au numărat printre pionierii baghetei dirijorale din perioada romantismului.
Tehnologia a îmbunătăţit nu numai instrumentele din orchestră ci şi pianul, acest instrument devenit masiv, cu ramă de fier de care profitau nenumăraţi cântăreţi pentru a încerca să întreacă deja celebra virtuozitate a lui Paganini, la vioară. Paganini, compozitor graţios, dar lipsit de importanţă, ocupă un loc special în istoria muzicii, datorită faptului că i-a inspirat pe majoritatea compozitorilor mişcării romantice. Puţin geniu, puţin şarlatan, acest virtuoz a produs, începând cu 1805, emoţii puternice pretutindeni unde concerta, reuşind să facă lucruri inimaginabile cu vioara lui Guarnieri. Temele sale au fost preluate şi dezvoltate în lucrări mai ample la pian sau alte instrumente de Liszt, Schumann, Brahms, Rahmaninov şi alţi compozitori.

Naşterea belcanto-ului

Alături de genul muzical instrumental, romantismul a determinat şi evoluţia teatrului liric, ce luase fiinţă o dată cu prima reprezentaţie a operei „Orfeu şi Euridice“ a lui Claudio Monteverdi. Astfel, în domeniul muzicii dramatice, Rossini, Bellini şi Donizetti şi-au început cariera imediat după cumpăna dintre veacurile XVIII şi XIX, compunând o muzică ce punea accentul pe vocea pură : belcanto, sau cântatul frumos. Termenul belcanto denumeşte un stil muzical ce se bazează pe flexibilitatea şi puritatea liniei, pe tehnica sopranelor în pasajele de coloratură şi pe articularea cu grijă a vocalelor.    Pe măsură ce înaintăm în secol, accentul se deplasează treptat către un stil mai dramatic, spre dezaprobarea lui Rossini şi al celorlalţi iubitori ai belcanto-ului. Aceştia considerau că Meyerbeer, Verdi şi Wagner au ucis vocalismul pur. Cu toate acestea, cântăreţi de muzică de operă ai secolului XIX, cum ar fi : Maria Malibran, Luigi Lablache, Gilbert-Louis Duprez şi Enrico Tamberlik se bucurau de o celebritate comparabilă cu cea a marilor instrumentişti, în ciuda protestelor provenite din partea conservatorilor.

Secolul virtuozilor

În muzica instrumentală se întâmpla un fenomen demn de luat în seamă : marii compozitori se dovedeau a fi şi mari virtuozi şi viceversa. Astfel, prima jumătate a secolului al XIX-lea  a  fost  dominată de compozitori ca : Weber, Mendelssohn, Chopin, Berlioz, Wagner şi Liszt care, pe lângă stăpânirea până aproape de perfecţiune a unui instrument muzical, preponderent a pianului, erau şi excelenţi dirijori de orchestră. În acest fel, prin conducerea orchestrei spre linia de interpretare simţită şi transmisă în partitură - de multe ori cu mijloace de notaţie inexacte şi incomplete - de către compozitor, piesa muzicală căpăta acea strălucire a creaţiei plenare, desăvârşite. Acest lucru nu înseamnă că în perioada romantismului nu au existat şi instrumentişti însemnaţi care să nu fi fost şi creatori. Spre mijlocul secolului au apărut pianişti ca Hans von Bullow şi Karl Tausig, care s-au limitat la a interpreta muzica scrisă de alţi artişti. Din acest punct de vedere, creatorii de curent romantic s-au dovedit a fi extrem de toleranţi, acceptând o gamă largă de variaţiuni care se depărtau de linia de interpretare impusă de compozitor, născându-se astfel ideea că instrumentistul este la rândul său creator, sau revalorificator al efectului muzical.
Pe toate planurile, romantismul a însemnat o perioadă de inovaţii - atât cu privire la tehnica muzicală, cât şi din punct de vedere al stilului interpretativ - de excelenţă din partea virtuozilor şi epoca de aur al genului vocal dramatic. Fluiditatea liniei melodice, varietatea de nuanţe şi sentimente exprimată de muzica romantică fac ca ea să continue să fie savurată chiar şi după două secole de la apariţie.

Articol realizat de
Alexandra Popescu