Ferestre spre cunoaştere

Cum gândim

Gândirea prin analogie

Începusem să analizăm în episodul trecut modul în care creierul uman formează reprezentări ale obiectelor şi fenomenelor din jur, stocându-le în anumite „rezervoare“, la care apelează de fiecare dată când sesizează anumite legături între ceea ce observă şi reprezentările deja construite.
De exemplu, dacă vă aflaţi în faţa unei situaţii care seamană mult cu o problemă pe care aţi rezolvat-o altădată, veţi urma aproape aceeaşi cale pentru a o soluţiona : în acest caz aţi făcut un raţionament prin analogie.
Să ne imaginăm că o persoană face o eroare de interpretare, interpelând un necunoscut, luându-l drept unul dintre amicii săi. Confuzia provine din faptul că acel om a detectat o legătură între înfăţişarea persoanei de pe stradă şi cea pe care o păstra în memorie, ceea ce l-a indus în eroare. În mod inconştient, el a efectuat o procesare analogică rapidă ( 100 - 300 ms. ) şi automată a informaţiei, fără să evalueze cu adevărat situaţia. Intersectându-se cu un alt trecător, acelaşi personaj trecea fără să fi fost remarcat, pentru că nu corespundea caracteristicilor specifice stocate în rezervoarele primului.
În general, noi putem să trăim aceleaşi situaţii şi să reacţionăm diferit în funcţie de conţinutul depozitelor noastre... Activând aceste depozite într-o manieră semiconştientă, procesarea de tip analogic suscită apariţia rapidă a gândurilor şi comportamentelor unice - marcate adesea de stereotipuri socio-culturale şi arhetipuri umane.
Cu toate acestea, sistemul analogic nu este suficient pentru a explica toate dimensiunile activităţii mentale, cu deosebire gândurile mai elaborate. Revenind la experienţa erorilor de recunoaştere a figurilor, diferenţierea figurilor se realizează prin efort cognitiv şi durează de la câteva secunde la mai multe minute. „Seamană cu el, dar nu este cel pe care îl cunosc“. Observatorul a constatat o nepotrivire între imaginea stocată într-un rezervor şi caracteristicile feţei necunoscutului. El a înregistrat informaţia şi a comparat-o cu inventarul figurilor cunoscute, înţelegând în cele din urmă că este vorba de o asemănare, el îşi corectează eroarea şi decide : „Nu-l cunosc“.
În faţa imprevizibilului, mai mult sau mai puţin complicat şi stresant, formulăm soluţii mai mult sau mai puţin performante, ca în faţa unei probleme de matematică pe care trebuie să o rezolvăm rapid. Procesele cognitive permit evaluarea şi criticarea unei situaţii, ceea ce nu se întâmplă în cazul procesării de tip analogic. În funcţie de maturizarea sistemului nostru de gândire şi de maniera în care sunt constituite rezervoarele noastre, inventăm şi testăm strategii în situaţii reale de viaţă. Prin aceasta noi dăm un sens lumii înconjurătoare, fără de care am fi înghiţiţi de incoerenţa informaţiilor de tip analogic. În legătură cu acest subiect, Jean-Pol Tassin a avansat ideea genezei psihozei dintr-o slăbiciune a procesului cognitiv în raport cu cel analogic, ceea ce face ca subiectul să fie aruncat în confuzie.
Toate aceste operaţii cognitive se produc graţie activării neurotransmiţătorilor, care modifică structurile analogice. Ce sunt neurotransmiţătorii şi care este rolul lor în desfăşurarea optimă a procesărilor cognitive ? Supuşi unor modificări permanente, generate de schimbările mediului în care trăim, organismul elaborează răspunsuri adaptative de natură fiziologică ( cum ar fi reglarea temperaturii interne ). În mod asemănător, noi reflectăm provocările psihologice şi sociale din mediul socio-cultural, ceea ce provoacă elaborarea şi aplicarea unor strategii şi comportamente mai mult sau mai puţin adecvate.
Trei neurotransmiţători, numiţi „mediatori“ sunt implicaţi în aceste reacţii adaptative, detectând şi modulând stimulii : noradrenalina, serotonina şi dopamina îndeplinesc o funcţie de echilibrare. Situate în trunchiul cerebral, ele activează într-o manieră difuză una sau alta dintre structurile nervoase, în funcţie de natura şi complexitatea evenimentului.

Chimia conştiinţei

Să luăm un exemplu : un telefon vă trezeşte dimineaţa devreme. Un ţârâit, al doilea, al treilea... Încet, încet, vă treziţi dintr-un somn profund. Înţelegeţi în sfârşit că zgomotul acela strident este real şi că trebuie să ridicaţi receptorul.
Care a fost acţiunea mediatorilor chimici ? Noradrenalina a permis trezirea atenţiei şi detectarea din ceaţă a ţârâitului de telefon. Serotonina intervine pentru minimalizarea alertei, în scopul protejării sistemului nervos de agresiunile bruşte; ea a permis celui trezit din somn să integreze zgomotul, să se obişnuiască cu el şi să controleze situaţia. Cât priveşte dopamina, ea efectuează o muncă de sinteză, grupând datele noradrenalinei şi ale serotoninei. În funcţie de stările interne ale subiectului şi de evenimentele externe care i se întâmplă, ea dă „undă verde“ pentru declanşarea unui comportament. Mediatorii chimici interacţionează constant cu mediul şi se adaptează la tot felul de stimuli.
Acţiunea mediatorilor nu se opreşte aici : la fiecare nouă experienţă, ei stimulează şi modifică „rezervoarele“, stocând în ele informaţii multiple şi variate. Dacă un om intră într-o casă pentru prima dată, nimic nu i se va părea cunoscut. Dar dacă va merge pentru a cincea oară, el va fi obişnuit cu acest univers, cu toate colţurile, cu mirosurile, cu aspectul său. Evaluând progresiv domeniul, el şi-a fabricat, într-un fel, un „rezervor“ model, o schemă a casei. Astfel, fiecare individ îşi construieşte gândirea în funcţie de rezervoarele pe care le deţine şi de tipul de procesare pe care îl utilizează. În lipsa acestei retroacţiuni şi fără acest du-te vino permanent între cele două tipuri de procesare, creierul nu va poseda dinamismul şi maleabilitatea ce caracterizează manifestarea activităţii mentale.
Ulterior, Jean-Pol Tassin a extins modelul şi asupra modului în care se produc visele. În timpul somnului profund, mediatorii sunt în repaus, în timp ce rezervoarele sunt activate, în mod deosebit acelea alimentate de evenimentele din cursul zilei precedente. În opinia sa, modelarea unui vis nu este altceva decât o activare bruscă a neurotransmiţătorilor; aceştia declanşând la rândul lor, în mod automat, prelucrarea cognitivă. Acest fapt permite transformarea conţinutului cognitiv haotic din rezervoare într-o „povestire“ coerentă. Mediatorii sunt activaţi în timpul unei treziri bruşte, provocate de un ţârâit de telefon. Trei ţârâituri sunt, se pare, suficiente pentru ca cel care doarme să se trezească. Pentru câteva momente, acestea se amestecă cu visul, integrându-se instantaneu în „scenariul“ oniric.
Este gândirea produsă de materia cerebrală ? În faţa variabilităţii comportamentelor şi a imensei subiectivităţi care-i conduce pe oameni, filosoful Bernard Andrieu de la Universitatea Bordeaux se întreabă dacă se pot defini stările mentale doar prin unghiul fiziologic şi dacă pot fi reduse la o sumă de neuroni. Miliardele de neuroni care alcătuiesc creierul nostru ne permit cu certitudine să presupunem că există o determinare cerebrală în mecanismele mentale, dar pare foarte dificil să determinăm ce se ascunde în spatele întregii gândirii, a credinţelor, regulilor, moralei, imaginaţiei... Bernard Andrieu estimează că modelul elaborat de Jean-Pol Tassin pune mai curând în evidenţă o gândire dinamică, funcţională, care rămâne totuşi expresia mecanică a prelucrării informaţiilor. Dincolo de acest „mecanism“, misterul gândirii încă persistă...

 Articol realizat de
Iuliana Şerban