Cultură şi civilizaţie

Insula Paştelui

Buricul Pământului

 Insula Paştelui este o mică insulă deluroasă triunghiulară formată ca urmare a unei masive erupţii vulcanice, cu laturile de 16, 18 şi 24 km lungime,  despădurită, situată în Oceanul Pacific la 27 grade sud de Ecuator şi la 3600 km de coasta statului Chile. Insula - cu formă de triunghi - are 63 de mile pătrate. Curgerile de lavă au creat sute de cavităţi marine şi forme specifice de coastă care merg până în ocean, existând puţine spaţii care să permită ancorarea vaselor.
În prezent, există  munţi vulcanici în fiecare punct al insulei dintre care mai importanţi sunt : Rano Kau, semnificativ prin lărgimea sa vizibilă şi din cosmos şi Terevaka, cu o înălţime de 6000 m; tot aici se află peste 70 de cratere vulcanice care nu au mai fost active de 1300  ani.  Anakena, o frumoasă plajă cu nisip alb se află în afara coastelor fiind şi singura plajă existentă de unde se presupune că a fost colonizată insula de către King Hoto Matua.
La începutul anilor '50 exploratorul norvegian Thor Heyerdahl ( faimos pentru călătoria Kon-Tiki ) a popularizat ideea că această insulă, numită de către localnici Rapa Nui, a fost locuită iniţial de indienii din America de Sud, care aveau o civilizaţie avansată. Cercetările arheologice, etnografice şi lingvistice au dovedit că nu aşa stau lucrurile. Astăzi este recunoscut faptul că locuitorii Insulei Paştelui sunt polinezieni, veniţi în jurul anului 380 - 400 d.Ch., probabil din Insulele Marchize sau Insulele Societăţii. La momentul sosirii lor, insula avea foarte multe păduri, populate de multe specii de păsări tipice pentru zona Pacificului. Timp de câteva secole, întreaga viaţă sălbatică a insulei a fost distrusă de modul de viaţă al locuitorilor ei.

Primii colonizatori

Numărul iniţial de colonişti a fost estimat la mai puţin de 100 şi se presupune că au ajuns pe  insulă  întâmplător cu câteva bărci ( canoe ). Din cauza  bogăţiei de hrană ( păsări, peşte ) populaţia a crescut rapid dând naştere unei culturi artistice şi religioase deosebite. Din cauza creşterii populaţiei, insula şi-a pierdut capacitatea de regenerare, ajungând într-un stadiu avansat de degradare. Se presupune că în jurul anului 800 pădurile erau deja insuficiente. Pădurile erau foarte importante pentru locuitori, fiind folosite drept materie primă pentru construcţia de case şi bărci de pescuit şi pentru transportarea imenselor statui de piatră. În jurul anului 1400 pădurile erau în întregime tăiate şi solul până atunci bogat a început să se erodeze. Populaţia de păsări aproape că dispăruse. S-a ajuns astfel la prima  foamete,  apoi  s-a instalat canibalismul şi haosul. Între 1700 şi 1864 unele statui au fost dărămate şi pângărite.
Insula Paştelui a fost necunoscută europenilor până în 1722, când, în mod accidental a navigat într-acolo amiralul danez Jacob Roggeveen, în ziua de Paşte. Insula stearpă şi rivalităţile dintre locuitori ar fi fost greu să-l facă pe amiral să vadă strălucita civilizaţie care s-a dezvoltat cu secole înainte de sosirea lui.

Giganticele statui

Cele mai faimoase rămăşiţe ale acestei culturi sunt giganticele statui numite „moai“ şi masivele platforme de piatră numite „ahu“. Sunt cel puţin 700 de astfel de statui împrăştiate pe insulă în diferite stadii de lucru. Toate aceste statui sunt sculptate din piatra vulcanului Rano Raraku. Statuile, în marea lor majoritate au 14 tone greutate, dar s-au întâlnit şi unele de 80 de tone, iar înălţimea lor variază între 3 şi 12 m. Se consideră că cele mai vechi statui au fost sculptate în jurul anului 700, iar majoritatea provin din perioada 1000-1500. În funcţie de mărimea statuilor erau necesari 50-150 de oameni pentru a le transporta. Unele statui au fost dărâmate în timpul ciocnirilor dintre clanuri, altele au căzut singure sau în timpul transportului. În urma unor cercetări recente s-a dovedit că statuile mai importante, cu platforme ahu, erau în mod ritual reasamblate.
Moai - statuile într-un număr mare în toată insula sunt împărţite în două categorii : statuile vulcanului  „ochii care privesc cerul“ şi celelalte statui cu un stil diferit, cu spatele întors spre mare, dominând Ahu-urile, singurele care au ochii deschişi. Ochii le impregnau identitate căpătată odată cu aşezarea lor pe cavourile în care se odihneau morţii, abia aici sculptorii le deschideau ochii. Zeul Make-Make avea ochii nemăsurat de mari.
Curios este modul cum au fost cioplite, direct în stâncă, dar şi felul în care au fost transportate până către malul oceanului din înălţimile vulcanului. Poate şi mai curios este modul în care au fost urcate pe frunţile uriaşilor conciurile roşii, la fel coborâte, din înălţimile unei alte cariere din partea diametral opusă. Cilindrii Pukat, consideraţi de unii ca reprezentând pieptănătura vechilor băştinaşi - fontanela cu care pot recepţiona cunoştinţele, sau de alţii ca imitând înfăţişarea unor fiinţe apărute de pe alte planete, au trebuit ridicaţi uneori la înălţimi de peste 12 m. La greutatea pe care o aveau, pare un lucru greu de realizat chiar şi în zilele noastre. De exemplu, cea mai mare dintre statui ar putea fi ridicată acum abia cu cele mai performante macarale. Cum s-a putut realiza atunci transportul ei acum câteva sute de ani, rămâne un mister.
Unele dintre statui sunt căzute cu faţa la pământ, ceea ce a permis deschiderea cavourilor de piatră.
Un număr mic de „moai“ au fost iniţial acoperite cu „coroane“ şi „pălării“ făcute din piatră vulcanică de culoare roşiatică. Acestă practică rituală - răspândită pe toată insula - avea, see pare, o semnificaţie sacră specifică fiecărui clan. Deşi cercetătorii nu sunt încă în măsură să explice semnificaţia statuilor şi platformelor de pe insulă, se presupune că derivă din ideea înrădăcinării, practică comună la polinezieni, dar care a evoluat într-un mod unic în această zonă. Statuile erau simboluri ale puterii şi autorităţii, atât religioasă cât şi politică. Se crede că toate obiectele sculptate de către polinezienii antici erau impregnate cu o esenţă magică, spirituală, numită de către localnici „mana“. Deşi vreme de secole statuile au fost dărâmate şi reconstruite, deşi s-au produs schimbări sociale majore şi au avut loc calamităţi naturale, prezenţa spirituală - mana - este încă puternic simţită.

Legende locale

Băştinaşul care s-a confesat, Gabriel Veriveri a spus legenda regelui Hotu-Matua care ar fi venit în două pirogi datorită unui cataclism : scufundarea continentului Hiva. Legenda transmisă de A'ure Auviri Porotu, ultimul înţelept, spune că : „Pământul Insulei Paştelui era un pământ mult mai mare, dar, din cauza păcatelor săvârşite de locuitorii lui, Uoke l-a răsturnat şi l-a sfărămat cu o rangă.“
ªi care a putut fi scopul acestei înălţătoare arte ? Apărarea de un inamic pe care Ludvik Socek îl socoteşte ca venind de pe o altă planetă drept în mijlocul insulei ? Sau doar de dragul artei ? De ce s-au înhămat pascuanii la o muncă atât de tragică şi atât de inutilă ? Dovezile care apar sunt contradictorii şi, chiar mai mult, par imposibil de acceptat. Cum am putea crede că statuile au fost mutate prin propria lor voinţă şi putere cum spunea un băştinaş : „Statuile înaintau în picioare, rotindu-se în semicerc la baza lor circulară.“ ? Dar credinţa pascuană spune foarte clar că „cei pe care nu creşte lichenul sunt încă vii“. Oare chiar erau statuile o copie a unui zeu în care aceştia credeau şi pe care l-au reîncarnat în sute de uriaşi ( chiar dacă nu au făcut la fel cu zeul Make-Make sau cu Tangata Manu - omul pasăre ) ?
Mai curioasă pare mai degrabă construcţia Ahu-urilor în număr de 240 în toată insula - platforme privite ca morminte, cavouri pentru băştinaşi. Aveau ceva sacru în ele, în ideea construirii lor era ceva sacru. Există trei Ahu-uri de neuitat, foarte mari, la fel ca şi statuile care le domină, care sunt aşezate ca şi cum ar fi vrut să supravegheze cele trei vârfuri ale triunghiului insulei : Ahu Vinapu, Ahu Hekii, Ahu Tongariki.
Unele din Ahu-uri nu au Moai, aparţinând perioadei declinului carierelor de piatră din care se scoteau giganţii. Formele Ahu-urilor diferă : unele sunt semipiramidale, au planul principal înclinat, fiind mici, altele sunt dreptunghiulare, mai înalte, au camerele funerare ascunse sub pardoseala de piatră; Ahu Poepoe  au rampe înguste de lansare, scrutează marea, printre acestea fiind şi ultimele 7 dinaintea masacrului peruvian şi au o altă artă, celelalte, la fel de mari ca şi statuile care le domină, cam 100, dintre care 15 surprinzătoare ca dimensiuni.
Creaţia pascuană e împărţită în două etape : prima caracterizată printr-un stil mult mai rafinat - aproape toate statuile stau în picioare, încastrate în peretele vulcanului şi au fost sculptate în primul atelier de pe faţa exterioară a acestuia, bucurându-se de un finisaj deosebit, iar a doua din care fac parte statuile carierei dinăuntru, mai grosolane, dovedeşte un declin artistic de parcă ar fi opera altei populaţii.
Dar totul pare să se fi oprit brusc, într-o bună zi. Totul este părăsit : topoarele de piatră, statuile surprinse în mişcare, sau cele peste 80 oprite în curs de execuţie. Pare că a coborât moartea şi peste uriaşii aceştia opriţi cu zecile din marşul lor de-a lungul potecii care începe de lângă vulcan.
Ar putea fi „legenda cerului căzut“ o altă dovadă a unei vizite extrapământene pe insula vânturilor ? Aceasta spune că cerul s-a prăbuşit peste locuitori : „A căzut cerul pe vremea regelui Rokoroke He Tau. El îl luă şi aşteptă un anumit timp, cerul se înapoie la locul lui, se duse şi rămase acolo sus.“ În pământul insulei există închistaţi adânc 3 meteoriţi dintre care unul a căzut în jurul anului 1950. Să fie statuile ochii care privesc cerul fascinate de nopţile împânzite de stele ?

Origini

Pe pământurile Insulei Tăcerii au trăit două rase de oameni : Hanau Homoke  ( slăbănogi ) şi Hanau Eepe ( oamenii cu urechile lungi ). Băştinaşii spun că aceştia din urmă supravegheau şi concepuseră construcţia Moai-lor şi că cei cu urechile scurte lucrau pentru ei. De unde veneau ei ? Din arta lor, din creaţia lor s-ar deduce contacte şi cu Polinezia, dar se găsesc şi elemente ciudate aparţinând culturii incaşe sau celei a indienilor Cuna din Panama.
Alfred Metraux afirma că „Sistemul pictografic al indienilor Cuna din Panama cuprinde o serie întreagă de simboluri identice cu cele folosite pe Insula Paştelui“. Statuia chircită a unui bărbat cu barbă nu aparţine stilului polinezian, ci mai degrabă culturii precolumbiene ( seamănă cu a zeului olmecilor din civilizaţia Maya ). Piatra cu omul păianjen este similară cu ce sculpta „Þara de Foc“ şi nicidecum Polinezia. Scrierea ideografică cu Rongo Rongo cu cele 3 valenţe ale sale : interpretare ezoterică, sens hieratic, gândire demoniacă şi este unică în zonă. Ea era accesibilă doar preoţilor învăţaţi.
La 12 decembrie 1862 au fost capturaţi o mie de băştinaşi, printre care ultimii înţelepţi, regele Maurata şi familia sa. Restul populaţiei a fost aproape în întregime masacrată. Din cei plecaţi doar 15 se repatriază aducând cu ei variola, cea care a adus un al doilea val de moarte. Astfel din 5000 din locuitori au rămas doar 600.
În mai 1863 vine pe insulă preotul misionar Eugene Eyraud, albul care a adus blândeţea : populaţia îmbrăţişează religia deoarece pierduseră ultimii martori ai practicilor religioase. După anexarea la Chile în 1888, populaţia a mai crescut ajungând la mai mult de 2000 de oameni, mulţi dintre aceştia sunt Rapanui ( o populaţie băştinaşă din America de Sud ), care au venit din Chile, Tahiti şi din America de Nord. În ciuda creşterii prezenţei chiliene, identitatea polineziană a insulei rămâne încă foarte puternică.

  Articol realizat de
Mircea Frăţilă