Cultură și civilizație

Insula Paștelui

Buricul Pământului

 Insula Paștelui este o mică insulă deluroasă triunghiulară formată ca urmare a unei masive erupții vulcanice, cu laturile de 16, 18 și 24 km lungime,  despădurită, situată în Oceanul Pacific la 27 grade sud de Ecuator și la 3600 km de coasta statului Chile. Insula - cu formă de triunghi - are 63 de mile pătrate. Curgerile de lavă au creat sute de cavități marine și forme specifice de coastă care merg până în ocean, existând puține spații care să permită ancorarea vaselor.
În prezent, există  munți vulcanici în fiecare punct al insulei dintre care mai importanți sunt : Rano Kau, semnificativ prin lărgimea sa vizibilă și din cosmos și Terevaka, cu o înălțime de 6000 m; tot aici se află peste 70 de cratere vulcanice care nu au mai fost active de 1300  ani.  Anakena, o frumoasă plajă cu nisip alb se află în afara coastelor fiind și singura plajă existentă de unde se presupune că a fost colonizată insula de către King Hoto Matua.
La începutul anilor '50 exploratorul norvegian Thor Heyerdahl ( faimos pentru călătoria Kon-Tiki ) a popularizat ideea că această insulă, numită de către localnici Rapa Nui, a fost locuită inițial de indienii din America de Sud, care aveau o civilizație avansată. Cercetările arheologice, etnografice și lingvistice au dovedit că nu așa stau lucrurile. Astăzi este recunoscut faptul că locuitorii Insulei Paștelui sunt polinezieni, veniți în jurul anului 380 - 400 d.Ch., probabil din Insulele Marchize sau Insulele Societății. La momentul sosirii lor, insula avea foarte multe păduri, populate de multe specii de păsări tipice pentru zona Pacificului. Timp de câteva secole, întreaga viață sălbatică a insulei a fost distrusă de modul de viață al locuitorilor ei.

Primii colonizatori

Numărul inițial de coloniști a fost estimat la mai puțin de 100 și se presupune că au ajuns pe  insulă  întâmplător cu câteva bărci ( canoe ). Din cauza  bogăției de hrană ( păsări, pește ) populația a crescut rapid dând naștere unei culturi artistice și religioase deosebite. Din cauza creșterii populației, insula și-a pierdut capacitatea de regenerare, ajungând într-un stadiu avansat de degradare. Se presupune că în jurul anului 800 pădurile erau deja insuficiente. Pădurile erau foarte importante pentru locuitori, fiind folosite drept materie primă pentru construcția de case și bărci de pescuit și pentru transportarea imenselor statui de piatră. În jurul anului 1400 pădurile erau în întregime tăiate și solul până atunci bogat a început să se erodeze. Populația de păsări aproape că dispăruse. S-a ajuns astfel la prima  foamete,  apoi  s-a instalat canibalismul și haosul. Între 1700 și 1864 unele statui au fost dărămate și pângărite.
Insula Paștelui a fost necunoscută europenilor până în 1722, când, în mod accidental a navigat într-acolo amiralul danez Jacob Roggeveen, în ziua de Paște. Insula stearpă și rivalitățile dintre locuitori ar fi fost greu să-l facă pe amiral să vadă strălucita civilizație care s-a dezvoltat cu secole înainte de sosirea lui.

Giganticele statui

Cele mai faimoase rămășițe ale acestei culturi sunt giganticele statui numite „moai“ și masivele platforme de piatră numite „ahu“. Sunt cel puțin 700 de astfel de statui împrăștiate pe insulă în diferite stadii de lucru. Toate aceste statui sunt sculptate din piatra vulcanului Rano Raraku. Statuile, în marea lor majoritate au 14 tone greutate, dar s-au întâlnit și unele de 80 de tone, iar înălțimea lor variază între 3 și 12 m. Se consideră că cele mai vechi statui au fost sculptate în jurul anului 700, iar majoritatea provin din perioada 1000-1500. În funcție de mărimea statuilor erau necesari 50-150 de oameni pentru a le transporta. Unele statui au fost dărâmate în timpul ciocnirilor dintre clanuri, altele au căzut singure sau în timpul transportului. În urma unor cercetări recente s-a dovedit că statuile mai importante, cu platforme ahu, erau în mod ritual reasamblate.
Moai - statuile într-un număr mare în toată insula sunt împărțite în două categorii : statuile vulcanului  „ochii care privesc cerul“ și celelalte statui cu un stil diferit, cu spatele întors spre mare, dominând Ahu-urile, singurele care au ochii deschiși. Ochii le impregnau identitate căpătată odată cu așezarea lor pe cavourile în care se odihneau morții, abia aici sculptorii le deschideau ochii. Zeul Make-Make avea ochii nemăsurat de mari.
Curios este modul cum au fost cioplite, direct în stâncă, dar și felul în care au fost transportate până către malul oceanului din înălțimile vulcanului. Poate și mai curios este modul în care au fost urcate pe frunțile uriașilor conciurile roșii, la fel coborâte, din înălțimile unei alte cariere din partea diametral opusă. Cilindrii Pukat, considerați de unii ca reprezentând pieptănătura vechilor băștinași - fontanela cu care pot recepționa cunoștințele, sau de alții ca imitând înfățișarea unor ființe apărute de pe alte planete, au trebuit ridicați uneori la înălțimi de peste 12 m. La greutatea pe care o aveau, pare un lucru greu de realizat chiar și în zilele noastre. De exemplu, cea mai mare dintre statui ar putea fi ridicată acum abia cu cele mai performante macarale. Cum s-a putut realiza atunci transportul ei acum câteva sute de ani, rămâne un mister.
Unele dintre statui sunt căzute cu fața la pământ, ceea ce a permis deschiderea cavourilor de piatră.
Un număr mic de „moai“ au fost inițial acoperite cu „coroane“ și „pălării“ făcute din piatră vulcanică de culoare roșiatică. Acestă practică rituală - răspândită pe toată insula - avea, see pare, o semnificație sacră specifică fiecărui clan. Deși cercetătorii nu sunt încă în măsură să explice semnificația statuilor și platformelor de pe insulă, se presupune că derivă din ideea înrădăcinării, practică comună la polinezieni, dar care a evoluat într-un mod unic în această zonă. Statuile erau simboluri ale puterii și autorității, atât religioasă cât și politică. Se crede că toate obiectele sculptate de către polinezienii antici erau impregnate cu o esență magică, spirituală, numită de către localnici „mana“. Deși vreme de secole statuile au fost dărâmate și reconstruite, deși s-au produs schimbări sociale majore și au avut loc calamități naturale, prezența spirituală - mana - este încă puternic simțită.

Legende locale

Băștinașul care s-a confesat, Gabriel Veriveri a spus legenda regelui Hotu-Matua care ar fi venit în două pirogi datorită unui cataclism : scufundarea continentului Hiva. Legenda transmisă de A'ure Auviri Porotu, ultimul înțelept, spune că : „Pământul Insulei Paștelui era un pământ mult mai mare, dar, din cauza păcatelor săvârșite de locuitorii lui, Uoke l-a răsturnat și l-a sfărămat cu o rangă.“
ªi care a putut fi scopul acestei înălțătoare arte ? Apărarea de un inamic pe care Ludvik Socek îl socotește ca venind de pe o altă planetă drept în mijlocul insulei ? Sau doar de dragul artei ? De ce s-au înhămat pascuanii la o muncă atât de tragică și atât de inutilă ? Dovezile care apar sunt contradictorii și, chiar mai mult, par imposibil de acceptat. Cum am putea crede că statuile au fost mutate prin propria lor voință și putere cum spunea un băștinaș : „Statuile înaintau în picioare, rotindu-se în semicerc la baza lor circulară.“ ? Dar credința pascuană spune foarte clar că „cei pe care nu crește lichenul sunt încă vii“. Oare chiar erau statuile o copie a unui zeu în care aceștia credeau și pe care l-au reîncarnat în sute de uriași ( chiar dacă nu au făcut la fel cu zeul Make-Make sau cu Tangata Manu - omul pasăre ) ?
Mai curioasă pare mai degrabă construcția Ahu-urilor în număr de 240 în toată insula - platforme privite ca morminte, cavouri pentru băștinași. Aveau ceva sacru în ele, în ideea construirii lor era ceva sacru. Există trei Ahu-uri de neuitat, foarte mari, la fel ca și statuile care le domină, care sunt așezate ca și cum ar fi vrut să supravegheze cele trei vârfuri ale triunghiului insulei : Ahu Vinapu, Ahu Hekii, Ahu Tongariki.
Unele din Ahu-uri nu au Moai, aparținând perioadei declinului carierelor de piatră din care se scoteau giganții. Formele Ahu-urilor diferă : unele sunt semipiramidale, au planul principal înclinat, fiind mici, altele sunt dreptunghiulare, mai înalte, au camerele funerare ascunse sub pardoseala de piatră; Ahu Poepoe  au rampe înguste de lansare, scrutează marea, printre acestea fiind și ultimele 7 dinaintea masacrului peruvian și au o altă artă, celelalte, la fel de mari ca și statuile care le domină, cam 100, dintre care 15 surprinzătoare ca dimensiuni.
Creația pascuană e împărțită în două etape : prima caracterizată printr-un stil mult mai rafinat - aproape toate statuile stau în picioare, încastrate în peretele vulcanului și au fost sculptate în primul atelier de pe fața exterioară a acestuia, bucurându-se de un finisaj deosebit, iar a doua din care fac parte statuile carierei dinăuntru, mai grosolane, dovedește un declin artistic de parcă ar fi opera altei populații.
Dar totul pare să se fi oprit brusc, într-o bună zi. Totul este părăsit : topoarele de piatră, statuile surprinse în mișcare, sau cele peste 80 oprite în curs de execuție. Pare că a coborât moartea și peste uriașii aceștia opriți cu zecile din marșul lor de-a lungul potecii care începe de lângă vulcan.
Ar putea fi „legenda cerului căzut“ o altă dovadă a unei vizite extrapământene pe insula vânturilor ? Aceasta spune că cerul s-a prăbușit peste locuitori : „A căzut cerul pe vremea regelui Rokoroke He Tau. El îl luă și așteptă un anumit timp, cerul se înapoie la locul lui, se duse și rămase acolo sus.“ În pământul insulei există închistați adânc 3 meteoriți dintre care unul a căzut în jurul anului 1950. Să fie statuile ochii care privesc cerul fascinate de nopțile împânzite de stele ?

Origini

Pe pământurile Insulei Tăcerii au trăit două rase de oameni : Hanau Homoke  ( slăbănogi ) și Hanau Eepe ( oamenii cu urechile lungi ). Băștinașii spun că aceștia din urmă supravegheau și concepuseră construcția Moai-lor și că cei cu urechile scurte lucrau pentru ei. De unde veneau ei ? Din arta lor, din creația lor s-ar deduce contacte și cu Polinezia, dar se găsesc și elemente ciudate aparținând culturii incașe sau celei a indienilor Cuna din Panama.
Alfred Metraux afirma că „Sistemul pictografic al indienilor Cuna din Panama cuprinde o serie întreagă de simboluri identice cu cele folosite pe Insula Paștelui“. Statuia chircită a unui bărbat cu barbă nu aparține stilului polinezian, ci mai degrabă culturii precolumbiene ( seamănă cu a zeului olmecilor din civilizația Maya ). Piatra cu omul păianjen este similară cu ce sculpta „Þara de Foc“ și nicidecum Polinezia. Scrierea ideografică cu Rongo Rongo cu cele 3 valențe ale sale : interpretare ezoterică, sens hieratic, gândire demoniacă și este unică în zonă. Ea era accesibilă doar preoților învățați.
La 12 decembrie 1862 au fost capturați o mie de băștinași, printre care ultimii înțelepți, regele Maurata și familia sa. Restul populației a fost aproape în întregime masacrată. Din cei plecați doar 15 se repatriază aducând cu ei variola, cea care a adus un al doilea val de moarte. Astfel din 5000 din locuitori au rămas doar 600.
În mai 1863 vine pe insulă preotul misionar Eugene Eyraud, albul care a adus blândețea : populația îmbrățișează religia deoarece pierduseră ultimii martori ai practicilor religioase. După anexarea la Chile în 1888, populația a mai crescut ajungând la mai mult de 2000 de oameni, mulți dintre aceștia sunt Rapanui ( o populație băștinașă din America de Sud ), care au venit din Chile, Tahiti și din America de Nord. În ciuda creșterii prezenței chiliene, identitatea polineziană a insulei rămâne încă foarte puternică.

  Articol realizat de
Mircea Frățilă

 

 

Hosted by www.Geocities.ws

1