Ascuns intre nori

Revolta umbrei

În acest număr au răspuns temei de creaţie
Corb
Mephisto
Lavinia G.
Monica Berceanu
Ştefania Pavelescu
Decembrie

Corb :            

Alunecă încet peste ziduri şi străzi, ca o fantomă. Umbra... o formă neagră, uneori frântă, alteori contopită cu altele mai mari sau mai mici... Mereu în jurul meu, urmărindu-mă, mereu cuminte, ascultându-mi voinţa...
Şi totuşi tăcută... Ca un cufăr închis ce ascunde mistere de mult uitate. Aş vrea să pot deschide acest sipet al comorilor ! Oare ce aş găsi ? Reproşuri ? Sfaturi ? Mânie ? Dragoste ? Sau poate pe mine altfel ?
Timpul nu a sosit. Nu încă.
“Aşteaptă şi vei afla !“ spune o voce. Dar nimeni nu este in jur... Oare a fost umbra mea ? Aş vrea să ştiu !

Mephisto :

Mă dor gândurile care îmi străpung faldurile şi mă dor apăsările care-mi inundă existenţa. Nu ştiu, nu reuşesc să înţeleg de ce ai hotărât să îţi reverşi întreaga mare de eşecuri prin sita străvezie de iluzii pe care ţi-am întins-o de bunăvoie. Poate că e vina mea, şi în cazul acesta îmi cer scuze… Adu-ţi aminte când priveam împreună acelaşi apus şi vântul ne aştepta, şi ploaia ne inunda sufletul, sufletul prin care respiram amândoi speranţa vârfului de munte pe care  ni-l promitea „mâine“. Mă doare continuarea şi mă doare, în acelaşi timp, renunţarea… renunţarea ta, renunţarea mea, mă doare să ştiu că totul se mişcă, mă doare să simt că pământul se învârte şi că soarele apare indiferent dacă eu sunt umbră sau dacă mă prefac în pulbere. Până şi pietrele au o umbră a lor… Oare şi eu am o umră a mea ? Căci dacă e aşa, nimic nu mă eliberează de povară. Povară… sau privilegiul de a transmite mai departe gândurile care îmi străpung faldurile şi apăsările care-mi inundă existenţa.

Lavinia G. :                                

Dacă ar putea, şi-ar întinde braţele spre lumină şi ar deşira noaptea cu tot cu întunericul ei. Şi asta pentru că doar lumina reuşeşte să-i dea viaţă, fără contur, fără culoare şi poate ceea ce e cel mai trist, fără libertate. Umbră, etern prizonier al concretului, prelungire inexpresivă şi ştearsă a unui „aici“ şi „acum“, zadarnică încercare de a fi mai mult decât o palidă transpunere a concretului în diformitate. Cu fruntea plecată, el, un om, stă răstignit de propria durere. Deodată se ridică şi vrea să plece. Dar umbra lui a obosit şi vrea să se împotrivească. E în zadar. Va trebui să plece şi ea, va trebui în continuare să tacă şi să se izbească de neputinţa de a fi mai mult decât este : o umbră.

 Monica Berceanu :
cls. a-X-a E, Colegiul „Mihai Viteazul“, Băileşti

Cred că n-ar spune nimic. Ar tăcea, ne-am privi o clipă şi-ar pleca în Nefericire. Ar plânge amar şi ne-ar privi apoi din nou : blând, tot mai blând, până ce ar muri odată cu Nepăsarea.
Pentru că noi nu ştim să privim prin ferestrele sufletelor. Noi nu ştim să găsim smaralde în inimile noastre, pentru că noi nu ştim să iubim pentru NOI. Noi iubim pentru ceilalţi, dăruim pentru laudă, râdem pentru ALŢII, plângem pentru MILĂ. Dar NICIODATĂ pentru SUFLET.
Umbra ar muri şi ar trăi totodată prin noi, cu noi, pentru noi. Pentru că NOI suntem UMBRA unei vieţi pline de ură şi blesteme, pentru că NOI suntem umbra murdară a INDIFERENŢEI. Noi suntem oamenii duri şi semeţi, ce vor să pară buni şi frumoşi, noi suntem frunzele moarte ale unui anotimp trecut înainte de a veni, noi suntem clipele nefericite ale vieţii, blestemate de toţi cei care au învăţat să facă din tăcere şoaptă, din durere zâmbet, din veşnicie clipă…
Noi suntem iubirea şi ura, noi suntem Raiul şi Iadul, pentru că în noi se ascund binele şi răul. Ce-ar spune o biată umbră, când noi suntem mai presus de orice ? Ce revoltă ar mai putea s-o ridice desupra noastră ? Nimeni şi nimic nu va fi capabil să facă posibilă revolta unei umbre.
Vă întrebaţi de ce ? Pentru că noi suntem umbra sufletelor noastre, pentru că noi suntem umbra fericirii, a iubirii şi a vieţii. Noi suntem umbra şi umbra e-n noi.

Ştefania Pavelescu :
Râmnicu Sărat
Membră a Cenaclului “Nouă ne pasă !”

La început nu a fost tăcerea. Înainte chiar de înaintele tăcerii a fost umbra unui început sferic, albastru, creator de lumină. Din fericire, sau din nefericire, umbra s-a spart, asemeni unor frunze verzi dătătoare de viaţă, în mii de petale încărcate cu iubire şi s-a dăruit, fără eschivare, picătură cu picătură tuturor celor care aveau nevoie.
Numai că noi nu am apreciat puterea ei de dăruire, am ignorat-o sau chiar ne-am temut de cenuşiul ce părea să-l poarte pe umeri. Un daltonism peren şi absurd moştenit din indiferenţă în indiferenţă alunga putinţa ( sau voinţa ) noastră de a vedea cât de plină de curcubeu e umbra ! În zborul său invers, ea se revolta împotriva orbirii noastre, într-o formă cât se poate de sfâşietoare : prin însăşi prezenţa ei statornică.

Decembrie :

Am auzit pe unii oameni spunând că şi-ar dori să fie o umbră. Însă ei nu se închipuie decât fiind umbra vreunui anume om pe care poate l-au iubit cândva şi  căruia au vrut să-i rămână aproape. Nu s-au gîndit niciodată că o existenţă de umbră nu înseamnă să fii umbra unui singur om, ci să fii divizat în umbrele tuturor oamenilor… şi cum ar putea dori cineva asta ? Cum ai putea dori să fii silit să urmezi pas cu pas, nu doar un copil care merge la şcoală sau o pereche de îndrăgostiţi care se plimbă printr-un parc, ci şi paşi care se îndreaptă cu ţintă precisă spre acolo  unde vor trăda sau răni pe cineva… paşii celor ce fură, înşeală şi ucid… atât de mulţi încât chiar şi o umbră ar sfârşi copleşită de disperare şi dezgust… ?
Ar trebui ca oamenii să aibă propria lor lumină. Ar trebui să poată răspândi în jurul lor atâta lumină câtă există în ei, atâta bine şi frumos cât există în sufletul lor. Ar fi atât de simplu…. Şi-ar lumina singuri calea şi existenţa, fără să aibă nevoie de lumini din afara lor… deşi poate că de soare ar mai avea încă nevoie, pentru căldura lui.  Iar dacă ar fi aşa, aceia care ar dezgusta până şi umbra, ar orbecăi mai mult în întuneric… şi atunci ar fi obligaţi să schimbe ceva.
Probabil ar căuta lumina altora, şi poate nevoia de alţii va fi un bun început pentru descoperirea luminii din ei. Dar până la urmă, toţi oamenii ar ajunge să aibă lumina lor, mai slabă sau mai puternică, de care s-ar folosi. Iar cei cu lumină mai slabă îşi vor dori, inevitabil, să lumineze mai mult şi astfel nu vor avea o altă şansă decât să devină mai buni.
Ştiu ce veţi spune : că dacă ar fi astfel, nu aş mai exista nici eu, cât timp oamenii nu ar mai avea ( nevoie de ) umbră. Într-adevăr, ca umbră nu aş mai exista. Dar poate m-aş preface în altceva, mai înalt… de  exemplu, m-aş naşte ca om, printr-un sublim efort cosmic. Aş renunţa la viaţa infinită a tuturor umbrelor lumii pentru existenţa limitată a unui singur om… dar el s-ar naşte purtând în el, pentru a dărui celorlalţi, toată lumina, tot binele şi frumosul pe care l-am strâns din oameni în existenţa mea de umbră. Oare aceasta ar fi soluţia ?... Sau nu ar fi decât o dovadă în plus că cei ce au prea mult bine, frumos şi lumină de dăruit celorlalţi rămân întotdeauna singuri ?

Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori