Ascuns intre nori

Revolta umbrei

În acest număr au răspuns temei de creație
Corb
Mephisto
Lavinia G.
Monica Berceanu
Ștefania Pavelescu
Decembrie

Pentru luna viitoare va invităm
să  ne povestiți
(pe adresa redacției sau prin e-mail)

De ce strălucește licuriciul ?

Corb :            

Alunecă încet peste ziduri și străzi, ca o fantomă. Umbra... o formă neagră, uneori frântă, alteori contopită cu altele mai mari sau mai mici... Mereu în jurul meu, urmărindu-mă, mereu cuminte, ascultându-mi voința...
Și totuși tăcută... Ca un cufăr închis ce ascunde mistere de mult uitate. Aș vrea să pot deschide acest sipet al comorilor ! Oare ce aș găsi ? Reproșuri ? Sfaturi ? Mânie ? Dragoste ? Sau poate pe mine altfel ?
Timpul nu a sosit. Nu încă.
“Așteaptă și vei afla !“ spune o voce. Dar nimeni nu este in jur... Oare a fost umbra mea ? Aș vrea să știu !

Mephisto :

Mă dor gândurile care îmi străpung faldurile și mă dor apăsările care-mi inundă existența. Nu știu, nu reușesc să înțeleg de ce ai hotărât să îți reverși întreaga mare de eșecuri prin sita străvezie de iluzii pe care ți-am întins-o de bunăvoie. Poate că e vina mea, și în cazul acesta îmi cer scuze… Adu-ți aminte când priveam împreună același apus și vântul ne aștepta, și ploaia ne inunda sufletul, sufletul prin care respiram amândoi speranța vârfului de munte pe care  ni-l promitea „mâine“. Mă doare continuarea și mă doare, în același timp, renunțarea… renunțarea ta, renunțarea mea, mă doare să știu că totul se mișcă, mă doare să simt că pământul se învârte și că soarele apare indiferent dacă eu sunt umbră sau dacă mă prefac în pulbere. Până și pietrele au o umbră a lor… Oare și eu am o umră a mea ? Căci dacă e așa, nimic nu mă eliberează de povară. Povară… sau privilegiul de a transmite mai departe gândurile care îmi străpung faldurile și apăsările care-mi inundă existența.

Lavinia G. :                                

Dacă ar putea, și-ar întinde brațele spre lumină și ar deșira noaptea cu tot cu întunericul ei. Și asta pentru că doar lumina reușește să-i dea viață, fără contur, fără culoare și poate ceea ce e cel mai trist, fără libertate. Umbră, etern prizonier al concretului, prelungire inexpresivă și ștearsă a unui „aici“ și „acum“, zadarnică încercare de a fi mai mult decât o palidă transpunere a concretului în diformitate. Cu fruntea plecată, el, un om, stă răstignit de propria durere. Deodată se ridică și vrea să plece. Dar umbra lui a obosit și vrea să se împotrivească. E în zadar. Va trebui să plece și ea, va trebui în continuare să tacă și să se izbească de neputința de a fi mai mult decât este : o umbră.

 Monica Berceanu :
cls. a-X-a E, Colegiul „Mihai Viteazul“, Băilești

Cred că n-ar spune nimic. Ar tăcea, ne-am privi o clipă și-ar pleca în Nefericire. Ar plânge amar și ne-ar privi apoi din nou : blând, tot mai blând, până ce ar muri odată cu Nepăsarea.
Pentru că noi nu știm să privim prin ferestrele sufletelor. Noi nu știm să găsim smaralde în inimile noastre, pentru că noi nu știm să iubim pentru NOI. Noi iubim pentru ceilalți, dăruim pentru laudă, râdem pentru ALȚII, plângem pentru MILĂ. Dar NICIODATĂ pentru SUFLET.
Umbra ar muri și ar trăi totodată prin noi, cu noi, pentru noi. Pentru că NOI suntem UMBRA unei vieți pline de ură și blesteme, pentru că NOI suntem umbra murdară a INDIFERENȚEI. Noi suntem oamenii duri și semeți, ce vor să pară buni și frumoși, noi suntem frunzele moarte ale unui anotimp trecut înainte de a veni, noi suntem clipele nefericite ale vieții, blestemate de toți cei care au învățat să facă din tăcere șoaptă, din durere zâmbet, din veșnicie clipă…
Noi suntem iubirea și ura, noi suntem Raiul și Iadul, pentru că în noi se ascund binele și răul. Ce-ar spune o biată umbră, când noi suntem mai presus de orice ? Ce revoltă ar mai putea s-o ridice desupra noastră ? Nimeni și nimic nu va fi capabil să facă posibilă revolta unei umbre.
Vă întrebați de ce ? Pentru că noi suntem umbra sufletelor noastre, pentru că noi suntem umbra fericirii, a iubirii și a vieții. Noi suntem umbra și umbra e-n noi.

Ștefania Pavelescu :
Râmnicu Sărat
Membră a Cenaclului “Nouă ne pasă !”

La început nu a fost tăcerea. Înainte chiar de înaintele tăcerii a fost umbra unui început sferic, albastru, creator de lumină. Din fericire, sau din nefericire, umbra s-a spart, asemeni unor frunze verzi dătătoare de viață, în mii de petale încărcate cu iubire și s-a dăruit, fără eschivare, picătură cu picătură tuturor celor care aveau nevoie.
Numai că noi nu am apreciat puterea ei de dăruire, am ignorat-o sau chiar ne-am temut de cenușiul ce părea să-l poarte pe umeri. Un daltonism peren și absurd moștenit din indiferență în indiferență alunga putința ( sau voința ) noastră de a vedea cât de plină de curcubeu e umbra ! În zborul său invers, ea se revolta împotriva orbirii noastre, într-o formă cât se poate de sfâșietoare : prin însăși prezența ei statornică.

Decembrie :

Am auzit pe unii oameni spunând că și-ar dori să fie o umbră. Însă ei nu se închipuie decât fiind umbra vreunui anume om pe care poate l-au iubit cândva și  căruia au vrut să-i rămână aproape. Nu s-au gîndit niciodată că o existență de umbră nu înseamnă să fii umbra unui singur om, ci să fii divizat în umbrele tuturor oamenilor… și cum ar putea dori cineva asta ? Cum ai putea dori să fii silit să urmezi pas cu pas, nu doar un copil care merge la școală sau o pereche de îndrăgostiți care se plimbă printr-un parc, ci și pași care se îndreaptă cu țintă precisă spre acolo  unde vor trăda sau răni pe cineva… pașii celor ce fură, înșeală și ucid… atât de mulți încât chiar și o umbră ar sfârși copleșită de disperare și dezgust… ?
Ar trebui ca oamenii să aibă propria lor lumină. Ar trebui să poată răspândi în jurul lor atâta lumină câtă există în ei, atâta bine și frumos cât există în sufletul lor. Ar fi atât de simplu…. Și-ar lumina singuri calea și existența, fără să aibă nevoie de lumini din afara lor… deși poate că de soare ar mai avea încă nevoie, pentru căldura lui.  Iar dacă ar fi așa, aceia care ar dezgusta până și umbra, ar orbecăi mai mult în întuneric… și atunci ar fi obligați să schimbe ceva.
Probabil ar căuta lumina altora, și poate nevoia de alții va fi un bun început pentru descoperirea luminii din ei. Dar până la urmă, toți oamenii ar ajunge să aibă lumina lor, mai slabă sau mai puternică, de care s-ar folosi. Iar cei cu lumină mai slabă își vor dori, inevitabil, să lumineze mai mult și astfel nu vor avea o altă șansă decât să devină mai buni.
Știu ce veți spune : că dacă ar fi astfel, nu aș mai exista nici eu, cât timp oamenii nu ar mai avea ( nevoie de ) umbră. Într-adevăr, ca umbră nu aș mai exista. Dar poate m-aș preface în altceva, mai înalt… de  exemplu, m-aș naște ca om, printr-un sublim efort cosmic. Aș renunța la viața infinită a tuturor umbrelor lumii pentru existența limitată a unui singur om… dar el s-ar naște purtând în el, pentru a dărui celorlalți, toată lumina, tot binele și frumosul pe care l-am strâns din oameni în existența mea de umbră. Oare aceasta ar fi soluția ?... Sau nu ar fi decât o dovadă în plus că cei ce au prea mult bine, frumos și lumină de dăruit celorlalți rămân întotdeauna singuri ?

Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori

 

 

Hosted by www.Geocities.ws

1