AGORA

Ne deranjează mai mult cum suntem, sau cum suntem priviţi ?

În acest număr au răspuns temei de dezbatere :

Lavinia G.
Pericle
Ioan Tiberius
Dan Chiţă 
Mircea
Veronica Neicu
Roxana
Cristi M.
Andrei
Alexandra Tănase
Iuliana

Lavinia G. :

Omul - acest necunoscut în mijlocul unei lumi încă şi mai puţin necunoscute. Pornind pe drumul deschis de „Cunoaşte-te  pe  tine  însuţi !“, omul se descoperă adesea prin ceilalţi, prin imaginea pe care ceilalţi o au despre el. Şi ei devin puncte de reper în construirea imaginii de sine, nu numai prin comparaţia ei ca o reflectare, ca reprezentări la ceilalţi a propriei imagini. Astfel se construieşte imaginea de sine ca într-o oglindă în care stăm şi privim pe ceilalţi pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. Ceea ce suntem în realitate şi felul cum suntem văzuţi sunt expresii ale celor două eu-ri umane : eul public sau expresia rolurilor pe care fiecare le joacă în relaţiile cu ceilalţi şi eul privat sau adevăratul eu, pe care de cele mai multe ori îl ascundem. Discrepanţa prea mare dintre aceste eu-ri este caracteristica unei personalităţi duble, adeseori cu devianţe patologice. Cândva Schopenhauer spunea că adevărata stimă de noi înşine ne face nepăsători faţă de insulte sau ceea ce cred ceilalţi despre noi e mai puţin important decât ceea ce credem noi. Şi totuşi adesea vrem ca persoanele apropiate nouă să aibă o impresie bună despre noi. Felul cum suntem văzuţi de ele contează poate mai mult decât ceea ce suntem.

Pericle :

Chiar şi cel mai aspru şi mai intransigent om, chiar şi cel care se judecă pe el însuşi cu cea mai mare exigenţă se vede îngrădit de necesitatea inerentă de a-şi continua existenţa purtându-şi în spate micimile sufleteşti. Pentru că nu se poate separa de eu-l său. Nu poate altcumva decât să trăiască alături de el însuşi, rămânându-i doar speranţa ( sau ambiţia ) evoluţiei. În schimb, atunci când o persoană din exterior îşi exprimă nemulţumirile sau criticile cu privire la persoana noastră, impactul pe care acele critici îl au asupra noastră este mult mai mare. Explicaţia se află undeva la rădăcinile subconştientului nostru, care ne dictează într-un fel că defectele noastre sunt ascunse undeva într-o cutiuţă sufletească despre care numai noi ştim, tocmai pentru că este vorba despre defectele noastre. În momentul în care disimularea noastră faţă de cei care ne înconjoară, oricât de conştientă sau inconştientă ar fi ea, începe să se vadă, să fie observată de ceilalţi, ne simţim oarecum descoperiţi, iar vulnerabilitatea noastră se manifestă cel mai adesea prin atitudinea negativistă pe care o avem faţă de realitatea cu care ne confruntăm. „Eu nu sunt aşa“ pare cel mai la îndemână răspuns, pentru că fiecare dintre noi are tendinţa să se creadă mai mare, mai bun şi mai frumos decât este. Şi cum mai întotdeauna se alege calea cea mai uşoară…
Se spune că persoanele îşi formează o părere despre interlocutorii lor chiar din primele cinci minute de conversaţie sau de interacţiune. Astfel, părerea celorlaţi despre noi este vitală, mai ales că, necunoscându-ne, ar putea să se înşele, făcându-şi o părere greşită. Şi în acest caz, este normal să ne preocupe ( şi dacă ne preocupă, ne şi deranjează de cele mai multe ori ) felul în care suntem văzuţi de ceilalţi.

Ioan Tiberius :  

Este important modul în care suntem în realitate, nu modul în care vrem să fim. Se întâmplă să nu ne placă cum suntem şi, desigur încercam să ne creăm o imagine mai bună. Imaginea, la rândul ei, nu poate fi perfectă şi de aceea se poate fisura. Din păcate ea contează, nu ceea ce suntem cu adevărat, căci riscăm să  rămânem singuri şi nebăgaţi în seamă. Pentru oamenii slabi este mai important cum sunt văzuţi. Dar, mă întreb cum suntem văzuţi dacă imaginea ce ne-o creăm este falsă ? Cine este în măsură să ne ghicească ? Într-o epocă în care timpul pentru „a privi“ este limitat, nu poţi cere oamenilor să te placă cum eşti în realitate, ci doar cum te văd. Persoanele care sunt sincere vor simţi că este mai important cum se manifestă „acasă“, cu cei apropiaţi, care îi cunosc „realitatea“ decât „afară“ alături de colegii furaţi de teatru.

Dan Chiţă :

Fiecare individ îşi are propriul nivel de aspiraţii, cum are grijă psihologia să ne arate necontenit. Aceasta nu înseamnă altceva decât că intelectul tinde să ierarhizeze tot ceea ce gândirea implică în mecanismul ei. Caracterul uman, deoarece tocmai el are menirea  de a diversifica şi conştientiza poziţia lui în lume, este întotdeauna supus unei valorizări în baza distincţiei dintre bine şi rău, dat fiind faptul că omul poartă responsabilitatea morală pentru felul în care îşi manifestă concepţiile prin intermediul comportamentului. Astfel, caracterul, care este expresia întregului sistem al personalităţii, reglează din interior concordanţa şi compatibilitatea conduitei intelectuale cu exigenţele şi normele promovate sau impuse la un moment dat de societate. Conştiinţa, căci ea determină în primul rând verosimilitatea imaginii răsfrânte în noi înşine, vizează - şi aici o atenţie ridicată ! - cunoaşterea de sine dobândită ca urmare a capacităţii minţii umane de a reflecta asupra sa în acte analoage percepţiei. Viziunea mediului în care vieţuim pare a fi o dovadă inconsistentă pentru omul flămând de adevăr, unul care se regăseşte coerent în dumnezeire şi care e susceptibil, pe bună dreptate, să dispreţuiască ochiul contestabil prin clarviziune sau/şi limpezime al semenilor.
 Platoşa scânteind pe dinafară de invincibilitate prin fiecare por al său şi ruginită, îndoită şi şubredă pe dinăuntru se preschimbă neîncetat, dacă privim din perspectiva închisă a spectacolului şi nu a aceluia care trăieşte nemijlocit rolul de personaj tragic pe scena adesea sumbră a vieţii. Să nu-i dai omului cât poate el duce pe spatele îndoit al viforoaselor sale introspecţii, al judecăţilor aspre sondând apocalipticul, tăind până în străfunduri sufletul scârbit de contemplaţia omenească, şi aşa prea strâmbă spre a îngâna ceva cât de cât logic.
Prin urmare, singurul deranj pe care nu am putea să-l sfidăm nu e altul decât acela al implacabilului şi neuitatului examen de conştiinţă raskolnikovian.

 Mircea :

Relaţiile între oameni sunt de aşa natură încât nu permit o comunicare sinceră, care să  permită o înţelegere profundă a problemelor cu care se confruntă. Unii dintre noi au atitudinea de subordonare faţă de cineva cu autoritate,  alţii se lasă pe seama teoriilor lipsite de sens şi de profunzime, fără ca relaţiile lor să fie mai mult decât ceea ce sunt, superficiale şi lipsite de orice temei. Sunt mai multe situaţii care mă fac să cred că ne deranjează mai mult cum suntem văzuţi, în primul rând atunci când apare fenomenul acceptării şi atunci, în aceste condiţii, nu contează decât modul cum suntem văzuţi. Cu cât suntem mai bine văzuţi de cei din jurul nostru, cu atât credem că ceilalţi ne acceptă, că orice părere proastă asupra noastră ne-ar periclita relaţiile noastre de interes şi conjunctură, că din aceste relaţii contează cum să scoatem profit în favoarea noastră sau cum să devenim mai mulţumiţi de noi înşine. A fi deranjaţi de ceea ce suntem în realitate ar însemna că nu ne mai putem accepta aşa cum suntem şi atunci nu ne-am mai putea fi „prieteni“ - şi cum poţi trăi astfel, cu toate defectele pe care le avem, fiind nevoiţi să le suportăm zi şi noapte fără a face nimic cu ele şi atunci devenim mai puţin sinceri cu noi înşine ( poate dintr-un instinct de conservare ) pentru a trăi cât mai mult într-o stare  care să ne aducă cât mai multă mulţumire şi în care să nu se întâmple mai nimic care să dăuneze imaginii noastre. Pentru vanitatea multora dintre noi ar fi prea covîrşitoare povara incapacităţii noastre şi căutăm cu orice mijloace să devenim mai buni în ochii noştri şi al celorlalţi, apelând la minciună, manipulare şi compromis.

Veronica Neicu :
Colegiul Naţional „Gh. Şincai“, Bucureşti    

Cred că majoritatea nu prea ştim cum suntem în realitate. Cu toate că ni se spune adeseori că avem cutare sau cutare defect, nouă nu ne vine a crede pentru că noi nu-l conştientizăm sau nu vrem să-l conştientizăm. La vârsta noastră, totul ni se pare confuz. Majoritatea ne întrebăm dacă e normal să avem un anume comportament, ne întrebăm ce-ar spune alţii despre noi dacă ne-am purta într-un anume fel şi nu în altul sau dacă ne-am îmbrăca aşa şi nu altfel. Părerea mea este că pe majoritatea ne interesează cum suntem văzuţi de ceilalţi şi încercăm să ne adaptăm dorinţelor lor, adică să fim aşa cum suntem noi de fapt. Adică ne formăm personalitatea în funcţie de ceilalţi şi ne-o schimbăm atunci când schimbăm şi prietenii. Ne e frică să ne manifestăm propria personalitate, să avem opinii diferite faţă de ceilalţi sau gusturi diferite, de frică să nu fim respinşi de cei din grupul nostru sau să fim luaţi în bătaie de joc. Asta nu e bine, pentru că la un moment dat devenim şi noi confuzi şi nu mai ştim cum suntem de fapt. Nu ar trebui să ne fie frică să arătăm cine suntem în realitate pentru că adevăraţii prieteni trebuie să ne accepte aşa cum suntem, cu toate defectele şi calităţile noastre.

 Roxana :

Pe mine cel puţin mă deranjează mai mult cum sunt văzută. Acesta este adevărul. Mă gândesc că, dacă sunt văzută bine, pot să mă schimb în bine pentru a ajunge la imaginea celorlalţi. Numai că există o mică problemă. Deoarece pentru mine este mai importantă imaginea celorlalţi despre mine, îmi creez de fiecare dată, pentru fiecare, o imagine diferită care este „bună“. De aceea este cam greu să ajung să „evoluez“ către ceva mai bun deoarece imginile mele sunt diferite. Dacă ar fi să fiu „lupul moralist“, evident aş spune că este mai important să ne deranjeze cum suntem în realitate şi ar trebui să ne raportăm numai la noi înşine, dar acest lucru este cam greu pentru mine, deoarece trebuie să fiu mereu aprobată fie pentru ceea ce sunt, fie pentru ceea ce se crede.

Cristi M. :

Din păcate, la majoritatea oamenilor, nu cred că există această distincţie. Dacă  aşa cum părem se suprapune cu ideea noastră de cum am vrea să fim, este în regulă. Când este de făcut traseul invers ( dacă oameni pentru care părem într-un fel ne receptează negativ ) nu mai dovedim aceeaşi consecvenţă. Nu ne credem mai puţin decât am vrea, este mai uşor să credem că ceilalţi nu ne înţeleg aşa cum suntem în realitate. De aceea pentru cei mai mulţi dintre noi este foarte important cum părem atâta vreme cât accepţiunile celorlalţi servesc necesităţilor noastre de a idealiza un pic.  Să nu ne mirăm  când cei pentru care păream, până mai ieri, deosebiţi vor fi aruncaţi în memorie dacă îşi vor permite să reducă diferenţa dintre ce suntem şi ce părem. Ei sunt o ameninţare pentru siguranţa noastră, aşa că totul este legitim.
Să nu ne mirăm însă nici dacă, alergând atât după aparenţe, vom sfârşi la un moment dat fiind una.

Andrei :

Hmm, răspunsul înclin să cred că e mai mult pe partea legată de imaginea noastră şi de cum suntem văzuţi de ceilalţi, pentru că încercăm de cele mai multe ori să acoperim goluri pe care le avem cu „învelişul unui ambalaj“ care „să vânda marfa împachetată“ înăuntru, deşi ambalajul nu e de cele mai multe ori în conformitate cu „produsul“ împachetat.
Sigur că există şi cazuri când ne deranjează cum suntem în realitate, mai ales în momentele când aceste goluri ne împiedică să avem sau să facem ceea ce ne dorim. Părem atunci nişte copii supăraţi pe natură „din cauză că nu suntem destul de mari ca să stăm mai târziu la televizor“ sau „din cauză că nu suntem destul de înalţi, ca să mâncăm toate bomboanele pe care le-au pus părinţii pe frigider“. Sigur că printre noi mai umblă şi exceptii ( Sună  urât ! ! ! Parcă ar fi ciumaţi ); însă aceşti „ciumaţi“ dintre noi reuşesc să se dezbare de haina lenei şi a comodităţii, să pună piciorul în prag şi să fie „The Winners“; ceilalţi dintre noi, evident că am putea trage imediat concluzia se numesc „Looser-ii“. Însă pentru că această bomboană e prea amară pentru a fi înghiţită, noi o îndulcim, numindu-ne „idealişti în continuă căutare a identităţii“. Şi la final concluzia e clară… de cele mai multe ori, ne doare mai mult „ambalajul“, decât „produsul“ propriu zis. Şi cam atât pe ziua de azi. Vă salut : Cu drag, Andrei

Alexandra Tănase :
Colegiul Naţional „Sf. Sava“

Ne deranjează mai mult cum suntem în realitate sau cum suntem văzuţi ? Este o întrebare pe care adesea mi-am pus-o… Nu ştiu dacă răspunsul meu poate fi generalizat; cred că în funcţie de fiecare persoană, răspunsul variază… Părerea mea ? Mă deranjează mai mult cum sunt în realitate decât cum sunt văzută. Am căutat mereu ca cei din jur să aibă o imagine clară asupra mea, nu „măştile“ pe care mulţi aleg să le poarte doar pentru a intra în graţiile celorlalţi. De fiecare dată când am descoperit o trăsătură a mea care nu-mi plăcea, am încercat să mă comport astfel încât să mă simt bine şi împăcată cu mine însămi. Părerea mea este că e mult mai important să putem trăi cu noi înşine aşa cum ne dorim, decât să ne prefacem a fi cumva doar pentru a plăcea prietenilor. Cu cât suntem mai mulţumiţi de portretul personalităţii noastre, cu atât vom fi văzuţi bine şi de cei din jur.

Nu îi înţeleg pe cei care, în funcţie de situaţie, îşi modelează părerile : nu câştigă nimic, dar ei nu pot vedea asta, fiind orbiţi de ignoranţă. Consider că esenţa vieţii noastre constă în formarea personalităţii după propriile idei şi reguli, astfel încât noi să fim mulţumiţi. Să ne autoeducăm pentru a ne împăca cu noi înşine şi cu părerea celorlalţi despre noi. Aceştia trebuie să ne placă nu pentru ceea ce părem a fi, ci pentru frumuseţea sufletului nostru. Să învăţăm să ne valorificăm calităţile pentru noi, şi nu doar pentru a-i mulţumi pe ceilalţi.

Iuliana : 

De cele mai multe ori nu ştim cum suntem în realitate. Ne formăm o imagine despre noi înşine bazată în cea mai mare parte pe ceea ce am vrea să fim sau pe modul în care ne văd ceilalţi. Prin urmare, cred că ne deranjează în primul rând cum suntem priviţi, din mai multe motive. Pe de o parte, oamenii se comportă faţă de noi în funcţie de imaginea pe care şi-o fac despre noi. Chiar şi atunci când această imagine nu e corectă. O însuşire a noastră nu începe să ne deranjeze pur şi simplu, ci doar atunci când efectele pe care le produce în noi sau în relaţia noastră cu ceilalţi devin supărătoare. Nu o remarcăm decât în urma acestor efecte. În general, ne este greu să ne recunoaştem defectele şi să acceptăm faptul că purtăm o mare parte din vină pentru părerea pe care şi-o fac ceilalţi despre noi. Mai ales când acei „ceilalţi“ sunt oameni la care ţinem. Fiindcă acea părere nu s-a născut „pur şi simplu“. S-a format pe baza unor elemente din comportamentul  nostru  pe  care  poate  nu le-am conştientizat şi care ar putea conduce la diferite concluzii, mai mult sau mai puţin apropiate de realitate. Apoi, o dată conştientizat şi acceptat un defect, a te schimba presupune un efort. Iar omul constată că e mai simplu să schimbe imaginea decât realitatea. Constată că mimează onestitatea şi e tratat de către ceilalţi ca şi cum ar fi onest. Constată că mimând interesul, obţine aceleaşi rezultate în relaţia cu ceilalţi ca şi în situaţia în care interesul ar fi real. Dacă ar încerca să fie aşa cum e, procesul de schimbare nefiind deloc rapid, mai greşeşte. Greşind, suportă consecinţele. Consecinţe pe care le-ar evita dacă mimează schimbarea. În prezent, omul e veşnic în criză de timp. Nu-şi permite decât soluţii rapide, cu efecte rapide. Nu-i plac contradicţiile, conflictele, crizele. Nici cu el însuşi, nici cu alţii. Vrea linişte, dar în acelaşi timp ar dori să fie iubit, apreciat. Din păcate sau din fericire, oricâte măşti ne-am pune, şi  oricât  de  bine le-am controla, se strecoară în comportamentul nostru, fără să ne dăm seama, amănunte mai mici sau mai mari care, cumulate, ne trădează mai devreme sau mai târziu. Nu cred că putem împiedica manifestarea spre exterior a ceea ce suntem.

Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori