AGORA

Ne deranjează mai mult cum suntem, sau cum suntem priviți ?

În acest număr au răspuns temei de dezbatere :

Lavinia G.
Pericle
Ioan Tiberius
Dan Chiță 
Mircea
Veronica Neicu
Roxana
Cristi M.
Andrei
Alexandra T
ănase
Iuliana

Pentru luna viitoare va invităm
să ne spuneți
(pe adresa redacției sau prin e-mail)


Există libertate în singurătate ?

Lavinia G. :

Omul - acest necunoscut în mijlocul unei lumi încă și mai puțin necunoscute. Pornind pe drumul deschis de „Cunoaște-te  pe  tine  însuți !“, omul se descoperă adesea prin ceilalți, prin imaginea pe care ceilalți o au despre el. Și ei devin puncte de reper în construirea imaginii de sine, nu numai prin comparația ei ca o reflectare, ca reprezentări la ceilalți a propriei imagini. Astfel se construiește imaginea de sine ca într-o oglindă în care stăm și privim pe ceilalți pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Ceea ce suntem în realitate și felul cum suntem văzuți sunt expresii ale celor două eu-ri umane : eul public sau expresia rolurilor pe care fiecare le joacă în relațiile cu ceilalți și eul privat sau adevăratul eu, pe care de cele mai multe ori îl ascundem. Discrepanța prea mare dintre aceste eu-ri este caracteristica unei personalități duble, adeseori cu devianțe patologice. Cândva Schopenhauer spunea că adevărata stimă de noi înșine ne face nepăsători față de insulte sau ceea ce cred ceilalți despre noi e mai puțin important decât ceea ce credem noi. Și totuși adesea vrem ca persoanele apropiate nouă să aibă o impresie bună despre noi. Felul cum suntem văzuți de ele contează poate mai mult decât ceea ce suntem.

Pericle :

Chiar și cel mai aspru și mai intransigent om, chiar și cel care se judecă pe el însuși cu cea mai mare exigență se vede îngrădit de necesitatea inerentă de a-și continua existența purtându-și în spate micimile sufletești. Pentru că nu se poate separa de eu-l său. Nu poate altcumva decât să trăiască alături de el însuși, rămânându-i doar speranța ( sau ambiția ) evoluției. În schimb, atunci când o persoană din exterior își exprimă nemulțumirile sau criticile cu privire la persoana noastră, impactul pe care acele critici îl au asupra noastră este mult mai mare. Explicația se află undeva la rădăcinile subconștientului nostru, care ne dictează într-un fel că defectele noastre sunt ascunse undeva într-o cutiuță sufletească despre care numai noi știm, tocmai pentru că este vorba despre defectele noastre. În momentul în care disimularea noastră față de cei care ne înconjoară, oricât de conștientă sau inconștientă ar fi ea, începe să se vadă, să fie observată de ceilalți, ne simțim oarecum descoperiți, iar vulnerabilitatea noastră se manifestă cel mai adesea prin atitudinea negativistă pe care o avem față de realitatea cu care ne confruntăm. „Eu nu sunt așa“ pare cel mai la îndemână răspuns, pentru că fiecare dintre noi are tendința să se creadă mai mare, mai bun și mai frumos decât este. Și cum mai întotdeauna se alege calea cea mai ușoară…
Se spune că persoanele își formează o părere despre interlocutorii lor chiar din primele cinci minute de conversație sau de interacțiune. Astfel, părerea celorlați despre noi este vitală, mai ales că, necunoscându-ne, ar putea să se înșele, făcându-și o părere greșită. Și în acest caz, este normal să ne preocupe ( și dacă ne preocupă, ne și deranjează de cele mai multe ori ) felul în care suntem văzuți de ceilalți.

Ioan Tiberius :  

Este important modul în care suntem în realitate, nu modul în care vrem să fim. Se întâmplă să nu ne placă cum suntem și, desigur încercam să ne creăm o imagine mai bună. Imaginea, la rândul ei, nu poate fi perfectă și de aceea se poate fisura. Din păcate ea contează, nu ceea ce suntem cu adevărat, căci riscăm să  rămânem singuri și nebăgați în seamă. Pentru oamenii slabi este mai important cum sunt văzuți. Dar, mă întreb cum suntem văzuți dacă imaginea ce ne-o creăm este falsă ? Cine este în măsură să ne ghicească ? Într-o epocă în care timpul pentru „a privi“ este limitat, nu poți cere oamenilor să te placă cum ești în realitate, ci doar cum te văd. Persoanele care sunt sincere vor simți că este mai important cum se manifestă „acasă“, cu cei apropiați, care îi cunosc „realitatea“ decât „afară“ alături de colegii furați de teatru.

Dan Chiță :

Fiecare individ își are propriul nivel de aspirații, cum are grijă psihologia să ne arate necontenit. Aceasta nu înseamnă altceva decât că intelectul tinde să ierarhizeze tot ceea ce gândirea implică în mecanismul ei. Caracterul uman, deoarece tocmai el are menirea  de a diversifica și conștientiza poziția lui în lume, este întotdeauna supus unei valorizări în baza distincției dintre bine și rău, dat fiind faptul că omul poartă responsabilitatea morală pentru felul în care își manifestă concepțiile prin intermediul comportamentului. Astfel, caracterul, care este expresia întregului sistem al personalității, reglează din interior concordanța și compatibilitatea conduitei intelectuale cu exigențele și normele promovate sau impuse la un moment dat de societate. Conștiința, căci ea determină în primul rând verosimilitatea imaginii răsfrânte în noi înșine, vizează - și aici o atenție ridicată ! - cunoașterea de sine dobândită ca urmare a capacității minții umane de a reflecta asupra sa în acte analoage percepției. Viziunea mediului în care viețuim pare a fi o dovadă inconsistentă pentru omul flămând de adevăr, unul care se regăsește coerent în dumnezeire și care e susceptibil, pe bună dreptate, să disprețuiască ochiul contestabil prin clarviziune sau/și limpezime al semenilor.
 Platoșa scânteind pe dinafară de invincibilitate prin fiecare por al său și ruginită, îndoită și șubredă pe dinăuntru se preschimbă neîncetat, dacă privim din perspectiva închisă a spectacolului și nu a aceluia care trăiește nemijlocit rolul de personaj tragic pe scena adesea sumbră a vieții. Să nu-i dai omului cât poate el duce pe spatele îndoit al viforoaselor sale introspecții, al judecăților aspre sondând apocalipticul, tăind până în străfunduri sufletul scârbit de contemplația omenească, și așa prea strâmbă spre a îngâna ceva cât de cât logic.
Prin urmare, singurul deranj pe care nu am putea să-l sfidăm nu e altul decât acela al implacabilului și neuitatului examen de conștiință raskolnikovian.

 Mircea :

Relațiile între oameni sunt de așa natură încât nu permit o comunicare sinceră, care să  permită o înțelegere profundă a problemelor cu care se confruntă. Unii dintre noi au atitudinea de subordonare față de cineva cu autoritate,  alții se lasă pe seama teoriilor lipsite de sens și de profunzime, fără ca relațiile lor să fie mai mult decât ceea ce sunt, superficiale și lipsite de orice temei. Sunt mai multe situații care mă fac să cred că ne deranjează mai mult cum suntem văzuți, în primul rând atunci când apare fenomenul acceptării și atunci, în aceste condiții, nu contează decât modul cum suntem văzuți. Cu cât suntem mai bine văzuți de cei din jurul nostru, cu atât credem că ceilalți ne acceptă, că orice părere proastă asupra noastră ne-ar periclita relațiile noastre de interes și conjunctură, că din aceste relații contează cum să scoatem profit în favoarea noastră sau cum să devenim mai mulțumiți de noi înșine. A fi deranjați de ceea ce suntem în realitate ar însemna că nu ne mai putem accepta așa cum suntem și atunci nu ne-am mai putea fi „prieteni“ - și cum poți trăi astfel, cu toate defectele pe care le avem, fiind nevoiți să le suportăm zi și noapte fără a face nimic cu ele și atunci devenim mai puțin sinceri cu noi înșine ( poate dintr-un instinct de conservare ) pentru a trăi cât mai mult într-o stare  care să ne aducă cât mai multă mulțumire și în care să nu se întâmple mai nimic care să dăuneze imaginii noastre. Pentru vanitatea multora dintre noi ar fi prea covîrșitoare povara incapacității noastre și căutăm cu orice mijloace să devenim mai buni în ochii noștri și al celorlalți, apelând la minciună, manipulare și compromis.

Veronica Neicu :
Colegiul Național „Gh. Șincai“, București
    

Cred că majoritatea nu prea știm cum suntem în realitate. Cu toate că ni se spune adeseori că avem cutare sau cutare defect, nouă nu ne vine a crede pentru că noi nu-l conștientizăm sau nu vrem să-l conștientizăm. La vârsta noastră, totul ni se pare confuz. Majoritatea ne întrebăm dacă e normal să avem un anume comportament, ne întrebăm ce-ar spune alții despre noi dacă ne-am purta într-un anume fel și nu în altul sau dacă ne-am îmbrăca așa și nu altfel. Părerea mea este că pe majoritatea ne interesează cum suntem văzuți de ceilalți și încercăm să ne adaptăm dorințelor lor, adică să fim așa cum suntem noi de fapt. Adică ne formăm personalitatea în funcție de ceilalți și ne-o schimbăm atunci când schimbăm și prietenii. Ne e frică să ne manifestăm propria personalitate, să avem opinii diferite față de ceilalți sau gusturi diferite, de frică să nu fim respinși de cei din grupul nostru sau să fim luați în bătaie de joc. Asta nu e bine, pentru că la un moment dat devenim și noi confuzi și nu mai știm cum suntem de fapt. Nu ar trebui să ne fie frică să arătăm cine suntem în realitate pentru că adevărații prieteni trebuie să ne accepte așa cum suntem, cu toate defectele și calitățile noastre.

 Roxana :

Pe mine cel puțin mă deranjează mai mult cum sunt văzută. Acesta este adevărul. Mă gândesc că, dacă sunt văzută bine, pot să mă schimb în bine pentru a ajunge la imaginea celorlalți. Numai că există o mică problemă. Deoarece pentru mine este mai importantă imaginea celorlalți despre mine, îmi creez de fiecare dată, pentru fiecare, o imagine diferită care este „bună“. De aceea este cam greu să ajung să „evoluez“ către ceva mai bun deoarece imginile mele sunt diferite. Dacă ar fi să fiu „lupul moralist“, evident aș spune că este mai important să ne deranjeze cum suntem în realitate și ar trebui să ne raportăm numai la noi înșine, dar acest lucru este cam greu pentru mine, deoarece trebuie să fiu mereu aprobată fie pentru ceea ce sunt, fie pentru ceea ce se crede.

Cristi M. :

Din păcate, la majoritatea oamenilor, nu cred că există această distincție. Dacă  așa cum părem se suprapune cu ideea noastră de cum am vrea să fim, este în regulă. Când este de făcut traseul invers ( dacă oameni pentru care părem într-un fel ne receptează negativ ) nu mai dovedim aceeași consecvență. Nu ne credem mai puțin decât am vrea, este mai ușor să credem că ceilalți nu ne înțeleg așa cum suntem în realitate. De aceea pentru cei mai mulți dintre noi este foarte important cum părem atâta vreme cât accepțiunile celorlalți servesc necesităților noastre de a idealiza un pic.  Să nu ne mirăm  când cei pentru care păream, până mai ieri, deosebiți vor fi aruncați în memorie dacă își vor permite să reducă diferența dintre ce suntem și ce părem. Ei sunt o amenințare pentru siguranța noastră, așa că totul este legitim.
Să nu ne mirăm însă nici dacă, alergând atât după aparențe, vom sfârși la un moment dat fiind una.

Andrei :

Hmm, răspunsul înclin să cred că e mai mult pe partea legată de imaginea noastră și de cum suntem văzuți de ceilalți, pentru că încercăm de cele mai multe ori să acoperim goluri pe care le avem cu „învelișul unui ambalaj“ care „să vânda marfa împachetată“ înăuntru, deși ambalajul nu e de cele mai multe ori în conformitate cu „produsul“ împachetat.
Sigur că există și cazuri când ne deranjează cum suntem în realitate, mai ales în momentele când aceste goluri ne împiedică să avem sau să facem ceea ce ne dorim. Părem atunci niște copii supărați pe natură „din cauză că nu suntem destul de mari ca să stăm mai târziu la televizor“ sau „din cauză că nu suntem destul de înalți, ca să mâncăm toate bomboanele pe care le-au pus părinții pe frigider“. Sigur că printre noi mai umblă și exceptii ( Sună  urât ! ! ! Parcă ar fi ciumați ); însă acești „ciumați“ dintre noi reușesc să se dezbare de haina lenei și a comodității, să pună piciorul în prag și să fie „The Winners“; ceilalți dintre noi, evident că am putea trage imediat concluzia se numesc „Looser-ii“. Însă pentru că această bomboană e prea amară pentru a fi înghițită, noi o îndulcim, numindu-ne „idealiști în continuă căutare a identității“. Și la final concluzia e clară… de cele mai multe ori, ne doare mai mult „ambalajul“, decât „produsul“ propriu zis. Și cam atât pe ziua de azi. Vă salut : Cu drag, Andrei

Alexandra Tănase :
Colegiul Național „Sf. Sava“

Ne deranjează mai mult cum suntem în realitate sau cum suntem văzuți ? Este o întrebare pe care adesea mi-am pus-o… Nu știu dacă răspunsul meu poate fi generalizat; cred că în funcție de fiecare persoană, răspunsul variază… Părerea mea ? Mă deranjează mai mult cum sunt în realitate decât cum sunt văzută. Am căutat mereu ca cei din jur să aibă o imagine clară asupra mea, nu „măștile“ pe care mulți aleg să le poarte doar pentru a intra în grațiile celorlalți. De fiecare dată când am descoperit o trăsătură a mea care nu-mi plăcea, am încercat să mă comport astfel încât să mă simt bine și împăcată cu mine însămi. Părerea mea este că e mult mai important să putem trăi cu noi înșine așa cum ne dorim, decât să ne prefacem a fi cumva doar pentru a plăcea prietenilor. Cu cât suntem mai mulțumiți de portretul personalității noastre, cu atât vom fi văzuți bine și de cei din jur.

Nu îi înțeleg pe cei care, în funcție de situație, își modelează părerile : nu câștigă nimic, dar ei nu pot vedea asta, fiind orbiți de ignoranță. Consider că esența vieții noastre constă în formarea personalității după propriile idei și reguli, astfel încât noi să fim mulțumiți. Să ne autoeducăm pentru a ne împăca cu noi înșine și cu părerea celorlalți despre noi. Aceștia trebuie să ne placă nu pentru ceea ce părem a fi, ci pentru frumusețea sufletului nostru. Să învățăm să ne valorificăm calitățile pentru noi, și nu doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți.

Iuliana : 

De cele mai multe ori nu știm cum suntem în realitate. Ne formăm o imagine despre noi înșine bazată în cea mai mare parte pe ceea ce am vrea să fim sau pe modul în care ne văd ceilalți. Prin urmare, cred că ne deranjează în primul rând cum suntem priviți, din mai multe motive. Pe de o parte, oamenii se comportă față de noi în funcție de imaginea pe care și-o fac despre noi. Chiar și atunci când această imagine nu e corectă. O însușire a noastră nu începe să ne deranjeze pur și simplu, ci doar atunci când efectele pe care le produce în noi sau în relația noastră cu ceilalți devin supărătoare. Nu o remarcăm decât în urma acestor efecte. În general, ne este greu să ne recunoaștem defectele și să acceptăm faptul că purtăm o mare parte din vină pentru părerea pe care și-o fac ceilalți despre noi. Mai ales când acei „ceilalți“ sunt oameni la care ținem. Fiindcă acea părere nu s-a născut „pur și simplu“. S-a format pe baza unor elemente din comportamentul  nostru  pe  care  poate  nu le-am conștientizat și care ar putea conduce la diferite concluzii, mai mult sau mai puțin apropiate de realitate. Apoi, o dată conștientizat și acceptat un defect, a te schimba presupune un efort. Iar omul constată că e mai simplu să schimbe imaginea decât realitatea. Constată că mimează onestitatea și e tratat de către ceilalți ca și cum ar fi onest. Constată că mimând interesul, obține aceleași rezultate în relația cu ceilalți ca și în situația în care interesul ar fi real. Dacă ar încerca să fie așa cum e, procesul de schimbare nefiind deloc rapid, mai greșește. Greșind, suportă consecințele. Consecințe pe care le-ar evita dacă mimează schimbarea. În prezent, omul e veșnic în criză de timp. Nu-și permite decât soluții rapide, cu efecte rapide. Nu-i plac contradicțiile, conflictele, crizele. Nici cu el însuși, nici cu alții. Vrea liniște, dar în același timp ar dori să fie iubit, apreciat. Din păcate sau din fericire, oricâte măști ne-am pune, și  oricât  de  bine le-am controla, se strecoară în comportamentul nostru, fără să ne dăm seama, amănunte mai mici sau mai mari care, cumulate, ne trădează mai devreme sau mai târziu. Nu cred că putem împiedica manifestarea spre exterior a ceea ce suntem.

Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori

 

 

Hosted by www.Geocities.ws

1