Cele mai interesante scrisori

Toţi oamenii sunt capabili să iubească ?

de      Izabela Bort 

Iată o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu, dar sub o altă formă : mai sunt oamenii capabili să iubească după ce au iubit o     dată ? După ce au iubit din tot sufletul şi fiinţa pe care o iubeau a murit ? Mai sunt ei oare capabili să iubească ?
După ce drogurile l-au ucis pe prietenul meu, am crezut că n-o să mai iubesc niciodată. Am încercat să mă sinucid de mai multe ori prin diferite metode : cu medicamente, cu otravă, prin asfixiere, dar nu am reuşit, oricât de bine m-am asigurat că voi muri. Din patul meu din salonul nr.6 neuropsihiatrie Craiova priveam pe fereastră şi mă gândeam la o metodă de sinucidere cât mai sigură, dar n-a dat nici una nici un rezultat, poate o uşoară comă, câteva zile de spitalizare şi nimic. Dragostea mea nu mai învia, eu nu reuşeam să mor.
Toate astea până într-o zi când m-am hotărât să iubesc, deşi nu credeam că mai sunt capabilă. Dar îngerul meu tăcut ce mă iubea în tăcere de mult timp, m-a invitat la dans. Aşa a început totul.
Răspunsul la întrebare este da, toţi oamenii sunt capabili să iubească, până şi cei mai răi dintre noi sunt capabili să iubească cel puţin o dată în viaţă, am simţit asta pe propria piele. Am învăţat din nou să iubesc şi este minunat. Sunt convinsă că singura care poate salva într-o zi omenirea este dragostea, aşa cum îngerul meu tăcut m-a salvat pe mine.
Şi Dmitri Karamazov, oricât de rău era pornit împotriva semenilor săi era capabil să iubească. O iubea din tot sufletul pe Gruşenka, iar ea era gata să moară oricând alături de el. Oricât de rău eşti pornit împotriva tuturor, se găseşte cineva care să te facă să iubeşti. Eu am trecut prin asta. Am trecut printr-un moment în care mi-am dorit ca toată lumea să dispară şi eu odată cu ea, să dispară însăşi viaţa, viaţa care la un moment dat s-a oprit în mine într-un moment în care nu mai ştiam dacă trăiesc sau dacă am ajuns în Iad. Sufletul meu uneori mai este plin de revoltă, dar viaţa a început să pulseze în mine o dată ce îngerul meu tăcut m-a sărutat. Fiinţa a cărei iubire am ignorat-o, deşi am simţit-o, am simţit că mă ucide în timp ce-mi dă viaţă.                                                                                              

Ce mai înseamnă Libertatea între “atunci” şi “acum”

de Ina Masek

Prima diferenţă care îmi vine în minte când mă gândesc la sensul conceptului de libertate „acum“ şi libertate „atunci“ este aceea că „atunci“ libertatea era mai întâi opusul sclaviei sau întemniţării de orice fel, iar acum ea are un sens mai puţin practic şi mai mult psihic, poate chiar spiritual. Spun „acum“ libertate şi mă gândesc la puritatea ideilor mele, la posibilitatea de a mă exprima în felul meu unic, ca individ, la perspectivele de viitor pe care independenţa, ca sinonim al libertăţii, le face să fie sortabile, să-mi creeze un sentiment de putere şi să am iluzia că îmi aleg propriul drum. Indiferent că este unul mai prăfos sau unul care nu duce nicăieri, este şi va fi drumul cel bun fie şi numai pentru că am avut libertatea să-l aleg. Ori, „atunci“, când libertatea însemna mai întâi putere, ea era pur şi simplu dependentă de rang, era cadoul ce ţi se făcea pe lângă faptul că ai fi avut norocul să te naşti mai bogat decât ceilalţi sau cu un sânge mai albastru. Cultul imperial, acel - umilitor pentru demnitatea umană - cult dedicat împăratului considerat „zeu în  viaţă“ demonstrează că am dreptate. Împăratul avea puterea absolută, deci era liber până la absurd; dar când unul este atât de liber faţă de ceilalţi, implicit cei din urmă devin sclavi, unelte. Libertatea acestora ajunsese poate ceva abstract, conta atât de puţin prizonieratul ce dura de generaţii, încât doar aşa s-ar explica de ce le-au trebuit ani buni până să ajungă la democraţie. Şi chiar atunci, când sclavii au devenit cetăţeni, priviţi ca oameni liberi, posesori ai unui lot de pământ, casă, atelier şi care participau la viaţa politică şi religioasă, precum şi la apărarea cetăţii-mamă, chiar atunci exista pentru aristocraţie -  care avea oricum din oficiu mai multă libertate - o armă în plus. Ostracismul arată că democraţia, cu toată libertatea pe care o dă ea „celor mulţi“ nu trebuie să ofenseze cumva suveranul, monarhul, implicit - spuneau ei - statul. Exista o anumită libertate de expresie, dar şi aceea numai pentru „aleşi“. Pe de altă parte, dacă ne gândim la căsătoriile aranjate şi la domniile incestuoase ale dependenţilor de putere… poate că libertatea li se întorcea împotrivă.                    
Aş vrea să pot spune că acum totul e diferit, dar mă tem că aş minţi, mă tem că totul a luat o altă formă pentru că lumea s-a mai schimbat între timp şi încă există câte unii mai egali decât ceilalţi. Acum ne fălim spunând că luptăm pentru pace, că suntem conduşi de bine şi că dorim şi avem egalitate. Că suntem liberi întru totul şi că avem posibilitatea de a alege.                        
De aceea spuneam la început că libertatea „acum“ e ceva mai degrabă psihic. Teoretic… cu toţii suntem liberi.

  Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori