Galeria cu pictori

Theodor Aman

Pentru a şti cine a fost Theodor Aman ar fi îndeajuns aş se readucă aminte această frază consemnată într-unul din caietele sale : “… cât despre mine, sunt pătruns că o să sufăr mult mai puţin în a aduce Ţara Românească la cunoştinţa artelor decât a suferit Brunelleschi a face să se creadă că se poate pune cu înlesnire o cupolă pe biserica lui Arnolfo”.
Aceste cuvinte sunt scrise la vârsta de 19 ani !

Rădăcinile

Pe la 1784, un român, Dimitrie Mihail Dimo, venea de prin părţile Macedoniei şi se stabilea împreună cu familia sa în Ţara Românească, la Craiova. Fiind negustor priceput, izbuti să facă o avere măricică şi deveni cunoscut sub numele de Aman, poreclă pe care I-o dăduseră localnicii. Către anul 1818 primea de la Vodă Caragea titlul de Val Serdar, intrând astfel în rândul micii boierimi.
Rămas văduv câţiva ani mai târziu, serdantul se căsătoreşte cu Despina Pris – Pepica – descendenta unei familii greceşti împământenite. În anul 1828 ciuma care izbucnise în oraş îl izgoni la Câmpulung. Aici se născu la 20 martie 1831 viitorul pictor Theodor Aman.
Şcoala centrală din Craiova avea să-I ofere posibilitatea tânărului Aman de a cunoaşte câţiva din cei mai buni dascăli pe care I-ar fi putut avea : Aaron Florian, Ioan Moiorescu şi pictorul Constantin Lecca.
Acesta din urmă avea să aibă o înrâurire deosebită asupra lui Aman. În toamna anului 1845 Aman se înscrie la cursurile liceului bucureştean “Sf. Sava”.
Între anii 1848 şi 1850 colegiul rămâne  închis, prilej cu care Aman pleacă la Paris pentru studii. Aici lucrează cu Drolling şi François Picot, lucru ce se va vedea mai târziu. Arta acestora suferea de convenţionalism şi era de cele mai multe ori seacă în exprimare. Citeşte pe Descartes, Voltaire, Hugo, Dante sau Petrarca. Vizitează muzeele cu o fervoare demnă de admirat, îşi ia notiţe în special văzând tablourile lui Rubens, Velazquez şi Watteau.
Anul 1853 este unul de referinţă pentru creaţia lui Aman. Expune la Paris, deşi nu împlinise încă 22 de ani, primul său portret. Operă de o deosebită calitate a execuţiei, în care se vede o influenţă realistă a lui Courbet. Într-o viziune monumentală Aman reuşeşte să se surprindă ca un artist matur sigur pe sine, demn. În tânărul care ne priveşte atât de semeţ se întrezăreşte maestrul de mai târziu.
În anul 1882 la 22 octombrie murea înainte de vreme, măcinat de mizeria unei existenţe încercate, pictorul Ion Andreescu. Fost elev al lui Aman, acesta a fost însoţit pe ultimul drum de maestrul său. Era o zi ploioasă de toamnă şi cineva îi oferi o umbrelă lui Aman. “În faţa lui Andreescu sunt obligat să rămân cu capul descoperit”.

Autoportretul

În excelentul autoportret de la sfârşitul vieţii, Aman ne introduce în universul artei sale, înfăţişându-se ochilor noştri în timpul lucrului, cu şevaletul în mână, cercetând cu atenţie pânca pe care ne închipuim că o are în faţă. Expresia lui este puţin încordată şi totuşi în acelaşi timp contemplativă, fermă şi totuşi blajină, atât de caracteristică pictorului în ultimii ani ai vieţii sale, după cum spun cei care au avut norocul să fie lângă el. Privirea îi este caldă şi parcă se detaşează de restul chipului. Părul îi este încă negru, cu plete bogate şi cu nelipsita lui buclă care îi cădea rebelă peste frunte. Numai în trăsăturile feţei, în carnaţia obosită a obrajilor şi în pleoapele obosite se desluşeşte povara anilor.
Acesta este artistul care de mai bine de un sfert de veac urca dimineaţa cele 72 de trepte care duceau la atelierul şcolii, unica încăpere ce-I fusese destinată la etajul al doilea din clădirea Universităţii. Intrând în sala lungă de 20 m luminată prost, adăpostind printr-un miracol o Venus din Millo, un Gladiator, un Apollo şi alte 10 statui, 20 de busturi, şevaletele elevilor, trepiedele sculptorilor, manechinele, cutiile, lutul şi pe deasupra modelul şi cei 60 de elevi, maestrul se întreba cu neasemuit umor : “Când vom coborî arta printre oameni de la aceste olimpice înălţimi ?”
Veneau alternativ, câte o săptămână, Aman şi Tăttărăscu pentru pictură şi Ion Georgescu pentru sculptură.
Aman era un profesor deosebit. Drept mărturie stau scrisorile între el şi elevii săi, în toate simţindu-se un aer de familiaritate. Le dădea un exemplu de ţinută îngrijiră, condamnând dezordinea, neglijenţa şi spiritul boem. Respecta munca fiecăruia şi nu făcea corectura decât pe marginea foii ca să nu aducă mâhnire în sufletul celui care se străduise. Era sincer şi cald în a face observaţii.
Ce poate fi mai luminos decât imaginea acestui om care, în zilele de sărbătoare, îi invita pe elevi acaă la el, ajutându-I cu bani şi cu sfaturi în lupta acestora cu indiferenţa oficialităţilor ? Era de o delicateţe sufletească excepţională.
Până şi pe patul morţii avea să răspundă unui elev : “Eu, ca să-ţi fac plăcere, nu am vrut să-ţi scrie altcineva decât mine, însă culcat cum sunt îmi vine greu să o fac” continuând apoi cu acele poate ultime rânduri ajunse la noi, de o grijă şi dragoste deosebite. Scrisoarea către C. Artachino se mai păstra la muzeul Aman.
De abia acum la sfârşit înţeleg de ce privirea lui Theodor Aman din autoportretul său parcă se detaşează de restul tabloului : pentru că priveşte miile de ochi surprinşi în cel mai mare tablou pe care l-a creat : Omul.

 Articol realizat de
Cristian Munteanu