Mitologie românească

Ursitoarele

Ursitoarele, după credinţa românilor din cele mai multe părţi sunt trei fete mari, sau mai bine zis trei zâne surori care ursesc viaţa şi croiesc soarta fiecărui prunc nou născut. Pe lângă numirea colectivă de „ursitoare“, fiecare din aceste trei fete fecioare curate, nepătate, pe jumătate sfinte şi nemuritoare, mai are încă câte o numire a sa proprie şi anume : cea mai mare „ursitoare“ şi „ursită“, cea mijlocie „soarte“ iar cea mică, mai serioasă şi mai rea dintre toate, „moarte“. O samă de români spun însă că ursitoarele ar fi numai două la număr.

Îmbrăcămintea ursitoarelor e lungă, albă şi întreţesută cu fluturi şi cu fire de aur. Cea mai mare însă adeseori umblă îmbrăcată încă într-o blană de aur, iar în brâu poartă o furcă la care se află legat un caier de lână albă sau neagră amestecată cu mătase şi fire de aur şi precum rup firul aşa curmă ele cum voiesc şi zilele omului.  Cea mijlocie ţine în mâna dreaptă o pereche de sorţi iar cea mică o pereche de foarfeci.

Ursitoarele vin întodeauna în săptămâna în care s-a născut copilul, în nopţile fără soţ adică : a treia, a cincea şi a şaptea noapte; după spusele altora însă ele vin în cele dintâi trei nopţi de după naştere şi cu deosebire în cea dintâi; dacă se întâmplă că tocmai atunci femeia se trudeşte să nască, asistă chiar şi la naşterea pruncului, iar după alte variante abia în a opta noapte îi croiesc ursita. Ora  sosirii lor se crede de comun acord a fi miezul nopţii când toţi cei din casă dorm.

În timpurile mai vechi când oamenii erau mai buni şi mai drepţi, nu aşa de răi, de invidioşi şi de păcătoşi ca în ziua de astăzi, se zice că mulţi le şi vedeau când vin şi le şi auzeau cum ursesc, cu deosebire însă moaşele care îi privegheau pe copiii nou-născuţi precum şi pe mamele acestora. În timpul de faţă însă nu se mai arată, pentru că moaşele şi alte persoane din timpurile trecute care le văzuseră au destăinuit secretele lor, aşa că de atunci ele se feresc de ochii şi urechile lumii.

ªi deoarece nimeni nu ştie şi nu vede când vin ursitoarele, după credinţa românilor din Muntenia, e bine ca atunci când un copil se naşte şi când se presupune că se vor arăta ursitoarele la fereastră, se se ţină uşile şi ferestrele deschise. De asemenea e bine ca, 8 zile după ce se naşte copilul, părinţii lui să fie veseli, căci dacă sunt trişti se întristează şi ursitoarele şi cum vor fi ele în acele zile, aşa va fi şi viaţa copilului.

Mai departe, fiind ursitoarele adesea cu toane şi supărăcioase, româncele caută de cu vreme chipurile de a le intra mai bine în voie,  anume ca să ursească nou-născutului o viaţă îndelungată, bună, senină, liniştită şi fericită.

În unele părţi din Transilvania, după ce începe femeia a trudi de naştere, moaşa pune pe masă un cot de pânză nouă, fină şi curată, iar pe pânză un blid cu făină cernută de grâu, sare, pâine, un caier de lână şi un zeceri. Toate aceste obiecte trebuie să rămână 3 zile pe masă. În zona Hunedoarei în ajunul zilei a treia după naşterea copilului cum a prins a se însera, pune moaşa pe masă un blid nou, plin cu apă proaspătă şi şapte linguri noi de lemn rezemate de marginea blidului, iar în 7 locuri ale mesei presară sare. La această masă se aşează ursitoarele când vin să ursească soarta copilului. În unele părţi din Moldova şi Muntenia la trei zile după naşterea unui copil  se întinde în camera unde se află acesta o masă mare  încărcată cu mâncare spre a îndupleca ursitoarele care, după credinţa poporului, au nevoie să mănânce ca să ursească bine. Dacă se întâmplă ca la casa omului să fie câini, atunci în noaptea aceea se trimit pe la neamuri, vecini sau prieteni ca nu cumva, lătrând, să sperie ursitoarele. În fine, românii din Bucovina spun că, venind ursitoarele şi nefiind lumină în casă unde se află copilul nou-născut, se mânie şi îi ursesc o soartă rea şi că, din contră, găsind lumină, îi ursesc o soartă bună. Drept aceea, fiecare moaşă caută, cum prinde a se îngâna ziua cu noaptea, să aprindă o lumânare în camera copilului, care să rămână aprinsă toată noaptea.

Cei mai mulţi români spun însă că, după ce ursitoarele au sosit, se postează la fereastra camerei unde se află copilul şi stând acolo încep a-i toarce firul vieţii; şi anume cea mai mare  adică Ursitoarea, ţinând furca în mână pune firul şi învârte fusul, cea mijlocie adică Soartea,  îl toarce din caierul prins la furca ce-o ţine Ursitoarea în brâu şi-l înveleşte pe fus, iar cea mai mică, Moartea, ţine în mână foarfecele printre tăişurile căruia taie firul atunci când voieşte.

După ce i-au tors firul vieţii, dacă copilul s-a născut într-un ceas bun prind a cânta un viers foarte frumos, voios şi plăcut  şi a-i ursi de bine, iar dacă s-a născut într-un ceas rău nu numai că prind a hăuli şi a cânta cu un viers foarte duios şi trist,  dar încep să-i ursească de rău; apoi încep pe rând a-i da, una minte şi noroc, alta frumuseţe sau urâciune, alta bogăţie sau sărăcie, glorie sau robie, mai pe scurt a ursi soarta noului născut spunând de-a fir-a-păr ce are să se întâmple şi când va muri de ce moarte are să moară.

Credinţa în ursitoare, în nemărginita lor putere de a croi după voinţă soarta fiecărui om, şi nestrămutata lor hotărâre, nu numai că e foarte răspândită şi adânc înrădăcinată în mintea poporului român, dar este şi foarte veche. Drept aceea românii de pretutindeni cred că asupra omului influenţează un fatalism de când se naşte şi până moare  şi din cauza aceasta apoi orice fericire sau nefericire o privesc  cu nepăsare zicând „aşa mi-a fost ursita“, „aşa mi-a fost dat“, „aşa mi-a fost soarta“ etc. Cuvântul „soarte“ ( soartă ) este întrebuinţat spre a denumi un jug greu ce-l poartă omul pe pământ, pe când cuvântul „noroc“ se foloseşte pentru a denumi „întâmplări fericite, ceasuri bune şi norocoase“

( Simion Florea Marian - „Mitologie românească“ )

Articol realizat de
Elena Măruţă