Atunci când oamenii gândesc…

Empirismul lui John Locke

Sistem filosofic elaborat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, empirismul are ca sursă etimologică termenul grecesc empeiria, care înseamnă „cunoaştere dobândită prin experienţă“. Aşa cum o dovedeşte şi denumirea sa, filosofia empirică ilustrează o concepţie conform căreia cunoaşterea se fondează pe experienţa sensibilă externă - exprimată prin senzaţii - şi internă - adică trăirea sentimentelor.

Principalul iniţiator al acestui curent filosofic este britanicul John Locke ( 1632-1704 ), gânditor aristocrat al perioadei dinaintea revoluţiei industriale. Acesta provenea dintr-o familie puritană, tipică secolului XVII şi, după ce ezitase mult timp în a alege între o carieră clericală şi una medicală, ajunsese în 1667, consilier privat al contelui de Shaftesbury, personaj influent la curtea regelui Charles al III-lea al Marii Britanii. Însă, deoarece absolutismul monarhic l-a determinat pe conte să părăsească ţara, Locke a petrecut o perioadă de timp în Franţa, la Montpellier, iar apoi,  după o scurtă revenire la Londra, s-a stabilit la Rotterdam. După 1688, când, în urma glorioasei revoluţii, la tronul Angliei a urcat protestantul Wilhelm de Orania, John Locke a revenit definitiv în ţara sa natală şi a acceptat să publice principalele sale scrieri, printre care se numărau : „Eseuri asupra intelectului omenesc“, „Scrisoare despre toleranţă“ şi „Tratat de guvernare civilă“. Preocupat îndeosebi atât să stabilească modalităţile, natura şi graniţele cunoaşterii umane, cât şi să descopere metoda optimă de conducere a unui stat, Locke şi-a împărţit opera, în esenţă, într-o filosofie a cunoaşterii şi o filosofie politică.

 Senzaţia înainte de toate…

Empirismul lui John Locke încearcă să răspundă la întrebarea : „Ce putem şti şi cum ?“. Astfel, în lucrarea ce concentrează întreg sistemul filosofic anglo-saxon orientat în această direcţie, britanicul afirmă că omul nu poate cunoaşte calităţile secrete ale lucrurilor şi că toate ideile pe care imaginaţia le poate combina vin din experienţă, adică de la senzaţie, şi din reflecţia asupra operaţiilor sufletului, pornind tot de la cunoaşterea sensibilă.

Spiritul este, deci, la origine, nimic altceva decât o tabula rasa. Emiţând această ipoteză, Locke contrazice teoria carteziană a ideilor înnăscute - cunoscută sub denumirea de „ineism“ - cu toate că, după propria mărturisire, a fost condus de către Descartes în interesul său pentru filosofie. Astfel, Locke concepe omul ca pe un produs al istoriei şi nu ca fiind înzestrat cu o natură a priori, atunci când declară că „nu există nimic în minte care să nu fi existat, mai întâi, la nivelul simţurilor“. Deşi critică noţiunea de substanţă, aşa cum o prezintă Descartes, el împrumută totuşi de la acesta distincţia dintre calităţile prime şi calităţile secunde ale realului perceput. Senzaţiile sunt cauzate de către obiecte materiale exterioare însă nu li se aseamănă; sunetele sau culorile se află numai în sufletul nostru, nu în lucruri : acestea sunt calităţi secunde. Calităţile prime sunt, dimpotrivă, proprietăţi constitutive ale materiei; astfel sunt întinderea şi mişcarea.

În accepţiunea empirică, întreaga cunoaştere pe care omul o poate avea despre realitatea exterioară are o bază sensibilă, iar ideile sunt copii ale impresiilor sensibile. Locke descrie producerea conceptelor şi ideilor generale, pornind de la senzaţii primare, prin intermediul semnelor limbajului. Astfel, o idee abstractă şi generală nu este decât un cuvânt care serveşte la reprezentarea ideilor particulare şi concrete, ele însele derivate din senzaţii. Locke are tendinţa de a exclude orice speculaţie dincolo de datele experienţei, adică de a respinge metafizica. Empirismul lui John Locke susţine existenţa obiectivă a tuturor lucrurilor exterioare, de la care ne vin senzaţiile. Iar cunoaşterea reală a acestora este singura cale a omului modern de a-şi depăşi limitele, de a se elibera chiar şi constrângerile produse de legile naturii. Prin simpla cunoaştere şi folosirea cu abilitate a lor, orice obstacol poate fi transformat într-un mijloc pentru a obţine scopul propus.

Omul modelat prin educaţie

Urmând filosofia lui Locke, se poate concluziona că nu există o natură umană transcendentă, care să se sustragă oricărei determinări empirice. De fapt, nimic nu este mai confuz decât ideea unei condiţii umane invariabile, universale, idee în aparenţă evidentă, dar care nu corespunde nici unei experienţe şi care este, mai degrabă, îndoielnică decât sigură. Dimpotrivă, reprezentarea empirică a omului constă în stabilirea unor constante, pornind de la diversitatea constantă a oamenilor, în loc de postularea apriorică a unei definiţii a naturii noastre. Dacă Descartes închidea omul într-o natură apriorică, omul lui Locke este, mai întâi, ceea ce face el însuşi. El este mai întâi social. Natura sa se realizează şi se construieşte în starea civilă. Prin urmare, nimic nu-i interzice ameliorarea, care nu depinde decât de educaţie. El nu este nici bun nici rău prin esenţă, ci pur şi simplu folositor sau dăunător, în funcţie de faptul de a fi sau nu educat în vederea asigurării armoniei sociale. ªi aici este făcută posibilă o intervenţie umană metodică, care să folosească mecanismul de plăceri şi de necazuri în scopul perfecţionării umane. Iar perfecţionarea umană nu poate duce decât la armonizarea traiului în comunitate. Pentru aceasta, omul lui Locke posedă, în calitate de fiinţă raţională, o conştiinţă morală fundamentată prin intermediul lui Dumnezeu, care îi dictează obligaţiile. Fiecare este direct şi individual responsabil în faţa lui Dumnezeu de ceea ce face şi crede şi, de aceea, este inutil şi periculos ca puterea politică să impună un anumit cult. Locke susţine toleranţa faţă de diferitele credinţe religioase, dar nu şi faţă de ateism pentru că acesta, dispensându-se de orice angajament şi de orice obligaţie, distruge legătura socială.

Pe partea politică a filosofiei sale, John Locke afirmă că oamenii trăiesc la început într-o stare firească în care libertatea individuală şi proprietatea privată sunt drepturi naturale inalienabile. Societatea civilă rezultă dintr-un contract social care stabileşte o lege comună ce nu are alt scop decât acela de a asigura apărarea dreptului obţinute prin naştere.

Articol realizat de
Alexandra Popescu