AGORA

Sunt toţi oamenii capabili să iubească ?

În acest număr au răspuns temei de dezbatere :

Răzvan Lupu
Elena Răducan
Mircea
Iulia Drussila
Alexandra
Cristi M.
Iuliana Ş.
Echo
Ioan Tiberius
Lucy
Dan Chiţă 

Răzvan Lupu :

Calitatea de om presupune că include şi capacitatea de a iubi. Prin naştere orice om poate să iubească. De aici şi până la maturitate nu ştiu ce anume intervine, dar unii pierd acestă abilitate şi devin nişte mici roboţei sau animale. Poate sună brutal, dar deşi îmi dau seama de natura complexă şi miraculoasă a omului, nu pot să nu-mi dau seama că omul poate fi extraordinar de rău în adevăratul sens al cuvântului. Iubirea mi se pare deja un cuvânt mult prea mare pentru micul om.

Elena Răducan :

Nu pot să ştiu dacă toţi oamenii sunt capabili sau nu să iubească. Îmi place să cred că da. Problema este că nu toţi au capacitatea de a ridica o existenţă impregnată de iubire la stadiul de conştiinţă, astfel încât un sentiment care reprezintă una dintre expresiile cele mai profunde ale umanităţii  ajunge să fie prozaizat şi, mai mult chiar, atrofiat. În acest caz, doar sentimentului în sine îi este impusă o anumită devalorizare, întrucât nu este trăit aşa cum trebuie. Însă capacitatea ca atare constituie una dintre caracteristicile fiinţei umane şi ea rămâne neatinsă, rămâne chiar latentă, ca un atribut al sufletului. Trebuie doar ca omul să şi-o descopere… sau să nu uite că o are.

  Mircea :                                                                      

 Este aşa de rară iubirea printre oameni încât nu ştiu dacă mai trebuie să ne întrebăm dacă toţi oamenii ar fi capabili să iubească, iar când citeşti sau eventual  dai peste oameni care susţin că  iubesc, te întrebi dacă este aşa sau ei se iluzionează cu senzaţia că iubesc.  Am mari îndoieli în ceea ce priveşte şi capacitatea mea de a putea iubi vreodată aşa că îmi este greu să cred că toţi oamenii ar putea fi capabili să iubească, oricât  de mult am crede în ea. Eu cred că  depinde foarte mult de atitudinea cu care priveşti viaţa.
Dacă priveşti viaţa prin lucrurile care se întâmplă în exteriorul tău, atunci   încerci  să îi imiţi pe ceilalţi; dacă ei sunt egoişti, dezinteresaţi, indiferenţi, atunci vom face şi noi la fel, pentru că este mai simplu şi mai comod.
Dacă priveşti viaţa plecând de la noi spre exterior, atunci lucrurile se complică; atâţia ani nu am făcut decât să-i imităm pe ceilalţi şi dintr-o dată ne vedem puşi în situaţia că nimic din ceea ce credem nu este adevărat.
Nu este suficient să-ţi dai explicaţii pentru ceea ce ţi se întâmplă şi aşa să crezi că problemele tale au fost rezolvate, nu este suficient nici să ai senzaţia că iubeşti oamenii şi lucrurile din jurul tău dacă nu simţi profund acest lucru, dacă nu fac parte din tine; şi cum să-ţi dai seama de acest lucru dacă nu eşti capabil să înţelegi ? Şi mă întreb pentru câţi dintre noi este important să înţeleagă, să stea în faţa lucrurilor care nu le plac şi să descopere cine sunt. Eu cred că pentru foarte puţini.      

 Iulia Drussila :                          

Iubirea este un întreg proces, o acţiune la care oamenii nu ar trebui să fie doar nnişte receptori pasivi. Înainte de a pretinde celorlalţi să ne iubească, trebuie să oferim noi dragoste. Într-adevăr, este mult mai uşor să te concentrezi asupra dragostei pe care vrei s-o obţii, decât asupra dragostei pe care ai putea s-o oferi. Însă egoismul caracteristic fiinţei umane constituie un prim impediment într-o relaţie de iubire în care ar trebui să ţinem cont de „celălalt“, în toată complexitatea sa. De asemenea, trebuie să fii dispus nu numai să îţi asumi riscuri emoţionale, ci să fii afectat de cei care înseamnă ceva pentru tine, pentru că dragostea înseamnă să oferi şi să primeşti simultan, să afectezi şi să fii afectat. Unii  nu  sunt dispuşi să rişte ( de ce oare ? ! ). În plus, mulţi refuză să se arate aşa cum sunt cu adevărat, afişând fie o siguranţă doar aparentă, fie masca unei persoane cât se poate de amabile şi bune, în spatele cărei tronează cu siguranţă ipocrizia. Dezvăluirea este modul de a respira al sinelui. Esenţa noastră ar trebui să fie dezvăluită, pentru ca cei din jurul nostru să poată percepe treptat cine suntem şi nu numai. Aceasta ar trebui să reprezinte şi o ocazie de a ne descoperi în prezenţa altcuiva, într-un fel pe care nu l-am înţeles înainte. Nimic nu e mai preţios şi mai demn de iubit decât să întâlneşti o fiinţă umană autentică, deci, să fii tu însuţi. Ce păcat însă că mulţi preferă teatrul vieţii adevărate ! Iată doar câteva din multele motive care m-au determinat să cred că nu toţi oamenii sunt capabili să iubească.

Alexandra :                                                               

Nu cred. Cred că sunt unii oameni care, în ciuda faptului că sunt iubiţi, că ştiu ce înseamnă a iubi şi că vor să iubească, nu reuşesc. Pentru restul oamenilor, capacitatea de a iubi are şi ea nevoie de un mediu propice dezvoltării. Cu toate că ea ar putea fi o însuşire apriorică, dragostea se naşte numai ca răspuns la un alt sentiment de aceeaşi natură. De aceea, copiii neiubiţi de părinţi, cu greu vor putea ei înşişi să îi iubească pe ceilalţi. Iar, într-un fel, poate ţine şi de educaţie. Dacă îi explici unui om necesitatea de a le iubi pe fiinţele apropiate, cât şi satisfacţia pe care o iubire împărtăşită i-o poate oferi, acesta are şanse mult mai mari să simtă cu adevărat că îi pasă. În schimb, dacă aceluiaşi om i se inoculează ideea că „lumea e rea şi oamenii din ziua de azi nu merită“, e lesne de înţeles care îi va fi atitudinea faţă de nevoia semenilor de iubire şi atenţie. Şi din acest punct de vedere, creştinismul îi învaţă cel mai bine pe oameni ce înseamnă să iubeşti.
Mai deunăzi am urmărit un documentar care dovedea că omul, dacă cu trăieşte în societate şi în armonie, nu e om. Nu poate vorbi, nu poate fi moral, şi, cu siguranţă nu poate iubi. Aşa că Robinson Crusoe,  sălbatic şi uman în acelaşi timp este pur şi simplu rodul unei ficţiuni. Bineînţeles că nu trebuie să fii părăsit în pădure sau să stai izolat ani de zile într-o cuşcă de câine ca să îţi pierzi capacitatea de a iubi. De fapt, e nevoie de mult mai puţin. Dragostea nu s-a născut cu homo erectus, ci a fost „inventată“ de homo sapiens, după ce acesta a conştientizat puterea binelui şi a actului moral şi nevoia de sprijinul celorlalţi, pe care i-a răsplătit cu iubire. Dar nu inteligenţa este sursa dragostei; am văzut o mulţime de oameni cu un IQ ridicat şi care, având un comportament vecin cu cel al animalelor realizează un schimb interesat de „hrană şi adăpost spirituale“. Dragostea ar putea fi un sentiment foarte fragil accesibil numai celor iniţiaţi în a fi oameni adevăraţi.

Cristi M.    :        

Dacă privim iubirea ca pe o mare stare de fapt, alcătuită din circumstanţe în care celălalt trebuie să reacţioneze de o asemnea manieră încât să demonstreze că ne iubeşte, atunci probabilitatea ca toţi oamenii să fie în stare să iubească, creşte.
Nu vreau să fac referire la nici un sistem, fie el filosofic, sau de sorginte socială. Chiar dacă sunt convins de aplicabilitatea unora dintre ele, refractarul din noi se manifestă mai abitir în faţa unor lucruri care nu aparţin, ca formă cel puţin, persoanelor cu care luăm contact.
Iubirea este o valoare ce se ridică, cu voia noastră sau nu, dincolo de încercarea noastră de a o înghesui în tiparele care suntem. Micile gesturi, cuvinte, sunt doar nişte proiecţii ale iubirii aşa cum ne-ar plăcea nouă să fie. Îmi vine în minte celebrul „Cine mă iubeşte, mă iubeşte aşa cum sunt“. „Aici se regăseşte iubirea supremă“, ar putea afirma mulţi. Sigur că poate, pentru ei,  iubirea nu are nici o legătură cu evoluţia. Aşa cum încercarea lor de schimbare este o ofensă la adresa unicităţii din fiecare din noi.
Sunt convins că iubirea nu poate exista fară cunoaştere. Este calitatea primordială a iubirii. Din ea derivă celelalte ingrediente.
Cunoaşterea unui om nu există fără inteligenţă. Şi dacă unii se vor considera ultragiaţi de afirmaţia mea, sunt gata să revin asupra ei. Cunoaşterea fără inteligenţă este privitul unui copac prin palpare.
Norocul nostru este că toţi ne credem inteligenţi, aşa că toţi putem iubi.
Doar că unele universuri strălucesc mai tare decât altele.

Iuliana Ş. :

 Cred că toţi oamenii sunt capabili să aibă stări şi sentimente. Că pot simţi afecţiune pentru ceilalţi, sau nevoie de ceilalţi. Când aceste sentimente cresc în intensitate, obişnuim să le numim „iubire“. Presupun că oricare dintre noi ar fi dispus să accepte orice mai degrabă decât să i se pună la îndoială capacitatea de a iubi. Există, adânc înrădăcinat în noi, sentimentul că suntem mai puţin oameni când nu putem iubi. Ceea ce este şi adevărat de altfel, dar din păcate nu este de ajuns pentru a ne face să fim în stare de iubire. Cred că există foarte puţini oameni care ştiu să iubească. Fiindcă în iubire nu este de ajuns să simţi, e nevoie de responsabilitate, de conştiinţa profundă a prezenţei şi manifestării celuilalt lângă tine, de capacitatea de a construi un univers uman şi de a te raporta permanent la el. Toate acestea se dobândesc de-a lungul unui lung drum de evoluţie umană. Trăind. Dar nu trăind la întâmplare, ci cât mai conştient de realitatea din jurul tău. Dacă acel sâmbure de iubire care există în fiecare din noi nu rodeşte, vom rămâne şi ne vom manifesta toată viaţa ca nişte invalizi. Convinşi în intimitatea noastră de incontestabila noastră capacitate de a iubi.

 Echo :

Probabil că mulţi dintre voi credeţi că orice om poate iubi. Eu nu pot susţine acelaşi lucru. Se spune că părinţii îşi iubesc copii sau că familia te iubeşte aşa cum eşti, însă cred că nu e chiar aşa. Părinţii sunt afectuoşi, grijulii, atenţi, iertători cu copii lor, dar asta nu înseamnă că îi şi iubesc. Un om care a fost iubit, în adevăratul sens al cuvântului, de către părinţi, va şti cum să se iubească  şi cum să-i iubească pe ceilalţi. Un om care nu a fost iubit de către părinţi sau de către familie şi apropiaţi, nu înseamnă că este condamnat să nu poată iubi. Aşa cum scria E. Fromm în „Arta de a iubi“, iubirea este o artă, deci se poate învăţa să iubeşti. E drept că unii au mai mult talent şi devin artişti foarte uşor, dar este tot atât de cunoscut şi faptul că unii artişti au muncit enorm pentru a fi celebri. Prin urmare cei ce doresc să înveţe să iubească nu trebuie să se descurajeze uşor, ci trebuie să aibă în vedere că drumul pe care au pornit nu e lesne de urmat. Nu ştiu dacă există o reţetă ce trebuie să fie urmată pentru a învăţa să iubeşti. Fiecare are modul propriu de a învăţa. Nu contează ce ai făcut ca să fii cel mai bun, contează că eşti cel mai bun.
Sunt totuşi câteva lucruri pe care le fac oamenii care ştiu să iubească. În primul rând un om care iubeşte, nu iubeşte un singur om. El va şti să iubească toţi oamenii. Să nu faci economii în cazul iubirii, căci nu este nici un lucru de economisit când e vorba de mişcările sufletului. Iubirea începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb.  Oamenii implicaţi într-o relaţie de prietenie sau dragoste pot fi recunoscuţi prin aceea că nu se dezamăgesc şi lezează reciproc. Cred că oamenii nu ar trebui să iubească numai din frica de singurătate. Când iubeşti ca să nu mai fi singur, poţi fi dezamăgit de cei pe care îi iubeşti şi poţi fi tentat să spui că oamenii nu merită să fie iubiţi. Dacă iubeşti fără nici un interes, nu ai cum să fii dezamăgit, iar dacă nu eşti dezamăgit nu vei percepe ca pe o pierdere tot ceea ce investeşti în persoana iubită, în caz că ea nu-ţi poate împărtăşi aceleaşi sentimente.
Şi încă ceva ... Oamenii care se urăsc au tot atâtea motive să se iubească sau să-şi fie indiferenţi.

Ioan Tiberius : 

A iubi este un sentiment profund şi de aceea nu se poate compara cu o îndrăgosteală. Iubirea are nevoie de mai multe lucruri : pe lângă tandreţe, şi de atenţie. Pe lângă atenţie mai este şi cunoaşterea, care ajută la o mai bună înţelegere între cei „doi“. Însă, acest lucru nu poate ajuta în atingerea sentimentului de iubire, pentru aceasta este nevoie de un singur lucru, şi anume, putinţa. A putea să iubeşti sincer, fără prejudecăţi, să iubeşti fiecare lucru important pentru tine este un lucru greu de realizat, dar nu imposibil. Să crezi cu tărie că acest sentiment este unic şi că prin el te desăvârşeşti ca om. Şi mai este ceva : cine spune că putem trăi şi fără iubire este un ipocrit, căci iubirea este ceea ce ne distinge de animale. Iubirea şi gândirea. Suntem toţi capabili să iubim? Nu, din simplul motiv că iubirea aparţine doar acelor oameni speciali, acelor oameni care mai cred în existenţa sufletului pereche.

Lucy :

Nu toţi oamenii sunt capabili să iubească. Unii au sufletul împietrit prin naştere sau indigestii sentimentale. Chiar şi în rău există iubire. De exemplu diavolul – un tip tare solitar – ne oferă toate plăcerile lumeşti deşi plătim pentru acestea într-un fel sau altul. E tot o formă de iubire într-un mod malefic. E un fel de baladă walpurgică. Să ne întoarcem puţin în timp : Dumnezeu nu le-a spus lui Adam şi Evei “Iubiţi-vă” ci “Mergeţi şi vă înmulţiţi” deci omul nu e făcut pentru iubire ci pentru a procrea. Părerea mea.

Dan Chiţă : 

Din fericire ne naştem cu putinţa de a iubi în sânge, însă prea puţini dintre noi reuşesc sau îşi îngăduie, în lumea noastră răscolită permanent de întâmplări anodine, să închege nestingheriţi firul subţire ( acel “fir de ceapă” din povestea Gruşenkăi v. “Fraţii Karamazov” ) ce ne leagă de Creator. Iubim o dată pe cei dragi, apoi ceea ce ne este direct folositor, credinţa, speranţa, lumea ( asta numai dacă avem un motiv serios sau… nici unul ), în ultimă instanţă pe noi înşine, ba chiar ne topim în irizaţii sentimentale pentru tot felul de mărunţişuri : succese pecuniare, profesionale, familiale, cetăţeneşti etc. eminamente insignifiante. De fapt, spre amărăciunea multora dintre noi, eşti ce şi cât iubeşti. Oricât de decis ne-ar sta “universul” ( căci trebuie să dramatizăm şi să hipertrofiem menirea noastră pe o planetă perlată de mărimea unui firicel de praf în necunoscut ) în calea scurtă oricum a vieţii, oricâte oprelişti, fictive sau reale suntem nevoiţi să înfruntăm, tăria unei autentice jerbe de lumină, smulsă prin umila îngăduinţă din aureola transcendentă a perfecţiunii, intră în incomensurabilitate. Fiinţa ferită printr-un accident fatidic de miracolul iubirii nu poate fi altfel decât descalificată din punctul de vedere sobru al valorii ei creative, al bogăţiei intrinseci şi al menirii ei pe lume. Presupunând prin absurd şi cu oarecare teamă în suflet că ar putea exista vieţuitoare incapabile să întrupeze şi să anime în ea iubirea, atunci aceasta s-ar limita drastic dar şi lamentabil la vacuitatea indefinitului.
Iubirea este, oricât de sentenţios ar suna, forma supremă a respectului. Nicidecum nu trebuie să ne închipuim că există iubiri cât de groază îmi e s-o spun, efemere. Nu pot crede decât într-o iubire statornică  alimentată de pasiune, de ebuliţii intelectuale, altoită, fireşte, pe înclinarea supremă de autodepăşire. Providenţa ne-a destinat să descoperim calea spre vârsta de aur a omenirii păşind pe poteca crăpată de vivisitudini a iubirii.
Recunosc că eu nu am fost la început, aşa că mă scutesc de o părere apăsătoare, şi-mi permit să încarnez sub pecetea timpului meu implacabila părere: la început a fost iubirea.

Ioana Pelehatăi :

Cu toate că nu prea pot să argumentez corect, clar şi logic că da – da, absolut toţi oamenii sunt în stare de a iubi – vă voi răspunde totusi exact cu aceste cuvinte. Nu pot să vă spun dacă şi pe cine iubesc cei ce par a conţine numai ură. Nu pot să vă spun dacă şi pe cine iubesc cei pe care îi iubim şi nu ne răspund. Nu pot să vă spun dacă şi pe cine şi cum şi de ce iubesc toţi, dar absolut toţi oamenii, şi asta pentru că nu îi cunosc pe toţi şi n-aş vrea să mă apuc de generalizări, speculaţii şi abstractizări în acest domeniu.
Iar eu, cu da-ul meu cu tot, sunt probabil naivă şi idealistă. Şi ce ? Pur şi simplu ( cu toate că asta mă va face să par limitată ) n-am întâlnit ( încă, bineînţeles ) pe nimeni care să nu iubească. Asta se datorează probabil şi faptului că, în accepţiunea mea, noţiunea de iubire nu are nişte limite extrem de bine definite sau stricte. Oamenii iubesc într-adevăr fără a conştientiza concepte. Iubesc din nesiguranţă, din dorinţa de a primi confirmarea propriei identităţi, din nevoia de a se încălzi cu ceva afecţiune. Din toate aceste motive, precum şi multe altele la fel de înduioşător de umane, toate acestea asezonate cu un pic de răsărit, nişte zâmbet şi o doză de primăvară.
Iar eu voi continua să visez către da-ul meu lipsit de temei, dar înzestrat cu aripi.

 Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori