Au şi ele ceva de spus !

Arborele de cacao

Băutura Magică

 Theobroma cacao este denumirea botanică a arborelui de cacao. Aşa l-a numit Linnaeus în anul 1753.
În spatele „ciocolatei“ care face deliciul copiilor din întreaga lume se ascunde o istorie veche de  4000 de ani. Legendele mayaşe afirmă că zeul agriculturi Quetzalcoatl, înfăţişat sub forma unui şarpe cu pene, a adus pe pământ copacul de cacao din Paradis, pentru a le da oamenilor înţelepciune şi putere învăţându-i  pe oameni cum să cultive arborele de cacao şi cum să-i folosească fructele.
De atunci, praful obţinut din seminţe, dizolvat în apă, a devenit băutura magică a misterioşilor mayaşi. Acum două milenii, în imensul lor imperiu s-a descoperit faptul că arborele de cacao ( pe latineşte, „theobroma“ adică „hrana zeilor“ ) are virtuţi nemaipomenite. Datorită acestor calităţi ei credeau că boabele de cacao au puteri magice şi le foloseau cu multă  grijă în ritualuri şi ceremonii religioase.
Mayaşii pisau seminţele, apoi extrăgeau untul de cacao, pe care-l foloseau ca unguent ( în cazul rănilor, muşcăturilor şerpilor veninoşi  sau  arsurilor ). De asemeni, mayaşii foloseau cacao pentru a vindeca febra, tusea şi durerile din timpul sarcinii. Ceea ce rămânea era prăjit şi amestecat cu alte condimente, cum ar fi piperul, devenind băutura magică mai-sus numită.
El a apărut în vocabularul poporului Maya între anii 400 AC şi 100 DC, nişte date de investigaţii istorico-lingvistice, însă, îl coboară mai adânc în vreme. Olmecii îl foloseau încă din anul 1000 AC. Între altele fie spus, mayaşii, cât şi alte popare americane precolumbiene, foloseau boabele de cacao în calitate de unitate de schimb dintre produse, cum s-ar zice, era un fel de monedă.
Unica zeitate închinată acestei culturi este Zeiţa ªcacau ( în limba poparelor kice înseamnă „cea care serveşte cacao“ ).
Si mai rău stăm cu elucidarea originii cuvântului „ciocolată“. Aici există mai multe versiuni cu pretenţii de a fi adevărate.
Dintr-un cuvânt de origine aztecă, „xocolati“ ( unii lingvişti susţin că ar fi provenit din limba mayaşă ); „xoco“ înseamnă „zgomot“, iar „ati“, „apă“, combinaţia lor făcând aluzie la zgomotul produs în timpul dizolvării prafului de cacao în apă.
 O altă versiune ar fi verbul mayaş chokola'j, ce înseamnă „să bem cacao împreună“, sau cuvântul Yucatec chocol haa ( „băutură fierbinte“ ), ori poate cuvântul poporului Nahautl, chocolatl ? Nimeni nu ştie cu precizie acest lucru.

Vin spaniolii

Iulie 1502 : Cristofor Columb face prima sa „vizită oficială“ pe plajele actualei Nicaragua. Nişte băştinaşi se apropie de spanioli şi le oferă „un fel de seminţe din care fac o băutură şi care le folosesc drept monedă“.  Deşi Columb a adus primul în Europa boabele de cacao, nimeni nu a ştiut cum să le folosească şi s-a renunţat la ele în favoarea altor bunuri.
Herman Cortez, descoperitorul occidental al Mexicului, este cel căruia îi datorăm cu adevărat gustul „ciucalatei“. În aprilie 1519, el debarca pe litoralul mexican ( adică aztec, pe vremea aceea ) şi băştinaşii cred că-l au în faţă chiar pe zeul Quetzalcoatl, care plecase într-un fel de turneu prin est şi promisese că se va întoarce. Pentru a-l onora, îl conduc la palatul Montezuma şi-i oferă o cană de „xocolati“. Cana era din aur, drept pentru care Cortez acorda mai puţin interes conţinutului decât conţinătorului. Dar, la insistenţele împăratului aztec, care i-a comunicat că bea peste 20 de căni de ciocolată fierbinte pe zi, conquistadorul  a băgat de seamă că banalele seminţe de cacao înseamnă mai mult decât arată. Urmarea e lesne de prevăzut : caravelele spaniolilor au început să transporte în Europa, pe lângă aur, seminţele arborelui de cacao.
Dar, datorită reputaţiei ciocolatei de a avea puteri magice, boabele de cacao au fost sechestrate în mânăstiri, iar formula băuturii ţinută secretă, pentru a se bucura de ea  numai nobilimea cea mai selectă. La începutul anilor 1600, călătorul italian Antonio Carletti a răspândit boabele de cacao în toată Europa şi, pentru prima oară, ciocolata a ajuns şi la oamenii obişnuiţi.
 În anii 1700, aşa-numitele „ciocolaterii“ deveniseră la fel de populare ca şi cafenelele. În Anglia, Charles al II-lea a încercat să le închidă, numindu-le „focare ale răzvrătirii“. Când ciocolata a ajuns în Franţa, a fost interzisă de autorităţi ca fiind un „drog periculos“.
Un chimist olandez, Johannes Van Houten, a fost cel care a dezvoltat procesul modern de obţinere a pulberii fine de cacao, cu ajutorul unei prese hidraulice. Astfel a început era ciocolatei produse la scară industrială.
Arborele de cacao este o cultură strict tropicală, arealul căreia nu depăşeşte paralela 20 de grade la nord şi la sud de ecuator.
 Mai precis arborele de cacao creşte în America Centrală şi de Sud, în special în peninsula Yucatan din Mexic şi în bazinele fluviilor Orinoco şi Amazon ( actuala Brazilie ).
Arborele de cacao începe a da fructe în al cincilea an de vegetaţie, productivitatea maximală fiind atinsă în anii 8-10.
Acest pom are fructe de forma şi mărimea unei mingi de rugby, în fiecare dintre ele aflându-se cam 30 de seminţe, asemănătoare boabelor de cafea. Ele sunt materia primă, dar, pentru a obţine un kg de cacao, sunt necesare în jur de 30 de fructe ( peste 100 de kg de boabe ).
Se mai cunoaşte  că este o cultură foarte gingaşă, sensibilă la condiţiile climaterice şi de sol, slabă la boli şi insecte. Fructul este o păstaie, care la coacere cade şi se desface. Boabele ( seminţele ) se extrag, se fermentează şi se usucă. De aici începe procesul de prelucrare, constituit din trei etape : înlăturarea epidermiusului  ( cojirea ), prăjirea şi măcinarea.

 Articol realizat de
Mircea Frăţilă