Ferestre spre cunoaştere

Cum gândim

De mai multă vreme, oamenii de ştiinţă încearcă să stabilească o legătură între activitatea cerebrală şi activitatea mentală. Dar, în ceea ce priveşte definiţia gândirii, părerile sunt divergente.
Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o staţie, aşteptând autobuzul. O mulţime de impresii se impun minţii dumneavoastră : unul din trecătorii din jur este foarte grăbit, altul pare preocupat. O persoană din apropiere vă aduce aminte de cineva cunoscut, pe care nu l-aţi văzut de mult. Vă imaginaţi cum a decurs viaţa sa în acest timp... În sfârşit, soseşte autobuzul. În autobuz, începeţi să vă gândiţi la expunerea lucrării pe care urmează s-o susţineţi ceva mai târziu.

O activitate continuă

Ce-aţi făcut deci în timpul celor câteva minute ? Aţi „gândit“ ! Această funcţie include diverse activităţi mintale : să observi, să judeci, să deduci comportamente, să îţi pui întrebări, să-ţi imaginezi răspunsuri, să-ţi aminteşti, să măsori timpul care trece, să alegi un loc sau să reflectezi asupra unei probleme. Manifestă emoţii, credinţe, o anumită cultură, o identitate, o judecată... Ea este însoţită mai ales de o capacitate intuitivă, inerentă fiinţei umane : conştiinţa de sine, de propriile reflecţii, de actele şi dorinţele sale.
Astfel, în fiecare zi, se efectuează milioane de operaţii mentale, mai mult sau mai puţin elaborate, mai mult sau mai puţin conştiente. Toate ştiinţele şi filosofiile încearcă să elucideze misterul acestei producţii masive şi complexe. Neuroştiinţele sugerează existenţa unei legături între gândire şi activitatea neuronală din creier. Studiul leziunilor cerebrale şi progresele tehnicilor de vizualizare medicale au permis, în cursul ultimilor ani, localizarea anumitor centri cerebrali implicaţi în procesele mentale. Graţie tehnicilor moderne, oamenii de ştiinţă au înţeles cel mai bine cum reacţionează creierul atunci când vorbim, ascultăm muzică, calculăm, memorăm, ne împotrivim... Bernard Mazoyer, profesor la Universitatea din Caen, a arătat prin intermediul unei tehnici de vizualizare cerebrală ( tomografia prin emisie de pozitroni ) zonele corticale care sunt activate atunci când o persoană aude termeni concreţi, cum ar fi „câine“, sau termeni abstracţi, de pildă „ipoteză“, Ascultarea cuvintelor concrete provoacă emergenţa imaginilor mentale : o întreagă reţea cerebrală se activează antrenând puternic ariile occipito-parietale şi frontale şi, mai slab, un „centru al limbajului“ situat în cortexul temporal. În schimb, acest centru este stimulat intens de ascultarea cuvintelor abstracte, care necesită un efort de înţelegere.
Pe de altă parte, Michel Habib, neurolog din Marsilia, studiind victimele cu leziuni cerebrale, a constatat că în urma distrugerii ganglionului bazal, o structură nervoasă profundă, pacienţii săi devin apatici, lipsiţi de motivaţii şi dorinţe. Ei sunt indiferenţi, inactivi, pierduţi într-un fel de vid mental. Este ca şi cum firul gândirii spontane, care la subiectul sănătos se derulează continuu, ar fi fost întrerupt.

Leziunile fatale

O altă leziune cunoscută, aceea a unei mici regiuni a lobului temporal drept, se traduce prin incapacitatea oamenilor de a recunoaşte figuri umane familiare. Dacă aria lui Broca ( situată în lobul frontal stâng ) este distrusă, victima poate să piardă abilitatea utilizării cuvintelor. Anumite regiuni cerebrale joacă un rol fundamental în organizarea, fixarea şi reactualizarea informaţiilor. Leziunile hipocampului antrenează astfel grave tulburări de memorie. Toate aceste observaţii indică faptul că anumite regiuni ale creierului sunt implicate în realizarea unor procese mentale particulare. Totuşi, trebuie să fim prudenţi în definirea gândirii, atunci când intenţionăm să stabilim o legătură cu activitatea neuronală. Într-adevăr, în funcţie de natura şi scopul unui „gând“ ( percepţie, mişcare mai mult sau mai puţin voluntară, calcul mental, memorare de scurtă durată, citirea unui document, emergenţă a amintirilor, reverie... ) diferite zone cerebrale sunt activate şi asociate altor structuri. Creierul este o maşină complexă, un labirint de neuroni asamblaţi într-o reţea interminabilă. El funcţionează într-o manieră globală, antrenând miliarde de conexiuni între mai multe regiuni cerebrale.
Dacă  este  dificilă  înţelegerea  ansamblului de fenomene antrenate de gândire, vizualizarea  prin rezonanţă magnetică ( MRI ) indică o anumită „materialitate“ a activităţii cerebrale, ce poate fi înregistrată. Prin intermediul MRI cercetătorii pot urmări activitatea neuronilor activaţi de stimuli bine precizaţi. De exemplu, localizarea zonelor cerebrale activate de execuţia unui gest. S-a putut constata astfel că, în general,  anumite regiuni  cerebrale   sunt  activate  când  mişcarea  este  doar  imaginată ( reprezentare mintală a unei activităţi motrice ). Cu toate acestea, nu putem să indicăm cu precizie care sunt modalităţile de producere a excitaţiei sau inhibiţiei neuronilor din zona cerebrală studiată.
După neurobiologul Jean-Paul Tassin, gândurile pot fi produsul a două procesări cerebrale diferite. Prima, relevă reacţia automatizată şi inconştientă corespunzătoare activării structurilor cerebrale profunde; este vorba de o procesare „analogică“. A doua este o operaţie „cognitivă“, care permite analiza anumitor informaţii şi care conduce la apariţia gândirii conştiente.

Structura psihicului

Pentru a judeca şi evalua ceea ce ne înconjoară, a fost nevoie să cunoaştem şi să recunoaştem mediul înconjurător. Percepţia unei feţe zâmbitoare presupune că am priceput deja conceptul de faţă, indiferent de forma şi atributele ei. Este valabil şi pentru expresia de bucurie, pe care o descifrezi, cu condiţia să o fi întâlnit deja.
 În cazul copiilor mici este  mai  dificil : ei trebuie să înveţe să identifice, să diferenţieze şi să numească o mulţime de concepte. Pe măsură ce copilul asimilează realitatea, conştiinţa lui înmagazinează o paletă considerabilă de „imagini interne“ : figuri, locuri, obiecte, mirosuri şi culori... El memorează de asemenea, un mare număr de strategii elementare sau complexe, construite sub influenţa mediului în care trăieşte; învaţă să rezolve atât problemele de ordin fizic ( de ce corpul acesta cubic nu intră în această formă rotundă ? ) cât şi pe cele de natură psihică ( care este comportamentul optim pentru a obţine ceva într-un timp mai scurt ? ).
 Încărcate emoţional, aceste imagini şi strategii sunt stocate progresiv în anumite „rezervoare“ care constituie un fel de schelet al psihicului. Aceste rezervoare n-au o localizare precisă în creier. Ele rezultă din maniera specifică de dispunere a neuronilor, care se combină într-o reţea din ce în ce mai complexă pe măsură ce copilul creşte. Reactualizate cu fiecare experienţă nouă, ele formează soclul personalităţii şi veghează la maturizarea unui sistem de gândire. La acest nivel intervine procesarea analogică, ce intră în joc de fiecare dată când există o legătură între ce se observă şi reprezentarea stocată într-un rezervor. Vom vorbi despre analogie şi vom încerca să aflăm mai mult despre mecanismele gândirii noastre în episodul următor.

 Articol realizat de
Iuliana Şerban