Ascuns intre nori

De vorbă cu un gând

În acest număr au răspuns temei de creaţie

Ştefania Pavelescu
Veronica Neicu
Cristi M.
Irina
Lumea liberă

    Ştefania Pavelescu :        

Poate că n-ar fi trebuit să te chem sau să te caut şi poate că lumea ar fi fost altfel dacă nu te-aş fi ascultat pe tine. Dar te-am ascultat şi ţi-am urmat sfatul îndrăzneţ. De multe ori, glasul tău e mult mai curajos decât al meu şi existenţa ta e solistul melopeicelor partituri desenate în mine. Cred că ai existat dintotdeauna în universul meu, poate de aceea îmi eşti atât de drag. Dacă mi-aş aminti cine ţi-a dat naştere, cine te-a hrănit şi cine te-a legănat… S-ar prea putea să fi apărut în urma luptei dintre două linişti antagoniste şi paralele, sau poate lăcrimat de unghiuri înşirate două câte două… O clipă de ezitare ai avut şi tu ( nu ai fost educat în spirit spartan ) şi ai vrut să mă abandonezi. Ferice însă de mine, nu ai cutezat. Acum te privesc. Faţă în faţă. Te privesc din soare şi te aud din inima pământului. Ai fost mult mai puternic decât aş fi vrut, dar uneori se mai întâmplă şi să nu ştii ce vrei.
Îţi mulţumesc pentru că nu m-ai părăsit fiindcă deseori te rătăceam prin goluri ce trebuiau uitate. Şi tu reveneai ! Acum am păşit către „a fi“, dragul meu, mi-ai împlinit un vis. Sau, oare, tu erai visul ?

Veronica Neicu :

Nu pot să-mi ascund gândurile de mine... Poate dacă aş face-o aş fi mai puţin nefericită şi nu m-aş mai gândi la toate acele lucruri care îmi macină sufletul. Poate, dacă gândul ar fi o persoană, m-ar înţelege cum nimeni altul n-ar putea să o facă, pentru că numai el ştie cât de dureroase sunt amintirile...
Gândul... reflectă tot ceea ce simt ca-ntr-o oglindă  în care parcă mă văd pe mine, dar într-o altă ipostază, mai schimbată, mai matură...
Gândule, dar oare ai fost vreodată copil ? Ce eşti tu ? Un grăunte de argint suspendat pe o frântură de lumină, care mă însoţeşte mereu oriunde aş fi; pulbere de vânt rătăcită pe o rază de lună, care-mi dai speranţe şi mă sfătuieşti în momentele grele; un luceafăr hoinar ce reflectă semntimentele mele, căci atunci când eu sunt tristă eşti şi tu, iar când sunt veselă totul se luminează în jurul meu. Iată-mă ! Vorbesc cu gândul ! El nu-mi răspunde, dar mă ascultă. Uneori mă-ngână ca un ecou...
Ce m-aş face fără tine ? N-aş valora mai mult decât o piatră arsă de soare şi bătută de ploi. Sau poate nici n-aş exista, aş fi doar un portret gol; o schiţă nesemnificativă pe un fond alb, iar gândul este cel care-mi dă culoare, iar gândul este cel care-mi dă culoare şi reflectă tot ceea ce sunt cu adevărat.
Aş putea spune că gândul este prietenul meu, care nu mă părăseşte nici o clipă şi care m-ascultă mereu, neobosit.

Cristi M. : 

Din clipa în care mă uitam în oglindă speram să mă văd exact aşa cum eram şi cât eram. Din păcate nu reuşeam decât să îmi perfecţionez arta care mă stăpânea, aceea de a mă reflecta  atât de frumos pe cât vroiam. Nu eram, în acele momente, mai furios pe nimeni decât pe oglinda aceea care nu avea puterea de a trece peste slăbiciunile mele.
M-am aşezat în nisip. Am acoperit oglinda cu mâna mea dreaptă. Nu puteam să schimb modul meu de a vedea lucrurile indiferent de pozţ'ia în care mă aşezam. Cum să pot face acest lucru când cuprindeam cu mintea numai deşertul din jurul meu ?
Ce să fac ? Încotro să mă duc ? Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să încerc să mă găsesc în iluzia oglinzii. Zile întregi am petrecut aşa, asaltat doar de gânduri şi de furtunile de nisip. Până când am vazut o persoană în oglindă. Sătea cu spatele la mine. Printr-un mecanism care îmi scăpa, credeam că este rodul imaginaţiei mele măcinate de nisip, eram eu acea persoană. S-a întors, într-un târziu către mine.
„Ştiu că te întrebi ce rost mai are viaţa aici în deşert, când seamănă mai degrabă cu o sinucidere de circumstanţă. Dar poate aici ne trebuie o sporită dorinţă de a trăi, poate aici se vede câtă viaţă putem să răspândim în jur“.
Din minutul imediat următor datează primul măr plantat în deşert.

 Irina :

Despre un gând... Cu toţii ne gândim, dar nu ştim de fapt ce reprezintă gândurile noastre. Ca orice adolescentă, gândul meu se îndreaptă mereu către iubire, iar o lacrimă îmi scapă fără să vreau şi curge în jos pe obraz. Ar trebui să fiu fericită, dar nu sunt. Doar lacrima aceea şi faptul că iubesc îmi arată că trăiesc. Da, trăiesc, sunt plină de viaţă, sufăr, mă bucur, râd şi plâng, dar oare nu ar fi mai bine dacă aş fi moartă ? Poate că da, poate că nu... Nu am de unde să ştiu. Există  ceva etern oare pe lume ? Nuu, nici măcar iubirea mea, care aproape că nu încape în mine, nu este eternă. De ce oare ? Nu ştiu... Sunt atât de fericită şi atât de tristă în acelaşi timp. Simt nişte lucruri pe care nu pot să mi le explic. Iubesc... da, iubesc, dar Dostoievski a scris : „Priveşte, în jurul nostru creşte umbra nopţii şi eu iubesc, dar când va înceta umbra nopţii să mai crească, voi înceta oare şi eu să mai iubesc ?“, Nu ştiu să răspund... E o dilemă la care mă gândesc zilnic... Oare cât voi mai trăi ? Oare cât voi mai iubi ? Oare voi iubi şi după ce voi muri ? Se spune că sufletul este etern, dar nu ştiu dacă este cu adevărat aşa. De ce suntem noi, oamenii atât de morţi şi în acelaşi timp atât de vii ?... Ce ne arată că trăim ? Nimic, doar faptul că simţim şi gândim... Dar dacă voi înceta să simt şi să gândesc pentru o clipă voi muri ? Nu cred. Ce înseamnă de fapt să  trăieşti ? Nimeni nu ştie. Toţi spunem că suntem vii, dar nu ştim, nimic nu ne spune că este aşa. Poate că suntem morţi... Dar nu este aşa, pentru că „morţii nu ne pot face rău, iar noi ne facem rău unul altuia“, Lacrimi, durere, crimă... Oare asta să fie viaţa cu adevărat... ? Un gând fugar mi-a trecut astăzi prin minte... Dacă m-aş sinucide pentru a afla toate tainele vieţii, ce se va întâmpla ? Voi şti mai mult, voi simţi mai mult, sau sufletul meu va umbla liber prin lume. Un gând... Ce s-ar întâmpla dacă aş înceta să mai iubesc, dacă aş înceta să mai simt. Nu ştiu ! Nimeni nu ştie... Un gând... Gândurile sunt pedeapsa mea. Cum voi putea vreodată să fiu una şi aceeaşi cu persoana iubită, dacă sufletele noastre nu se vor putea uni niciodată într-unul singur, dacă niciodată nu voi şti ce simte sau ce gândeşte iubitul meu, cel de lângă mine. Oare dacă am muri am putea deveni unul şi acelaşi lucru ? Lacrimi îmi curg şiroaie pe obraji şi nici măcar nu ştiu de ce... Îl iubesc, o ştiu, o intuiesc, o simt, dar nu sunt sigură pe mine şi pe ceea ce simt. Am mai iubit şi sentimentele mele s-au rătăcit pe drum. Va dura oare de data asta mai mult ? Nu ştiu... Poate că am murit deja şi gândurile mele zboară libere, plutesc într-o mare de stele şi nu pot spune nici măcar că am gândit sau că am vorbit despre un gând !

Lumea liberă :

 În ultima vreme nu  mai vorbesc cu gândurile mele. Le ignor. Îmi dau prea multă bătaie de cap. Dacă ar fi să opresc un singur zbor din hora ce-mi joacă printre gene ar fi acela de cântec. E logic nu ? Dacă intrăm în horă apoi să o facem pe o doină, sau pe o sârbă. Nu ştiu. Ceva care să mă facă sa-mi joace cămaşa în spinare după o vorbă veche. Nu pot să cred că gândurile mele au sărăcit atât de mult sau poate îşi caută strămoşii pierduţi pentru a-şi găsi identitatea. Mă preocupă comparaţia între „noul Babilon“ şi munţii înalţi ai libertăţii. E şi acesta un gând.

 Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori