Cea mai interesantă scrisoare

Gânduri despre gândurile nerostite

În ultimul timp, întâlnesc tot mai multe persoane care îmi zâmbesc. Şi nu tocmai pentru că ar avea motive speciale sau pentru că ar fi din cale-afară de fericite. La o primă vedere, cu toţii suntem tentaţi să le credem foarte amabile. Mai apoi, ne dăm seama că spectacolul de teatru s-a desfaşurat chiar în faţa noastră, iar noi am asistat pasivi la el. Poate că „viaţa e o scenă“, dar scena mai are şi o cortină, în spatele căreia actorii nu uită să fie ei înşişi.

Cred că din dorinţa de a plăcea tuturor,  foarte mulţi îşi confecţionează o multitudine de măşti şi adoptă o multitudine de atitudini - câte una pentru fiecare situaţie prin care trec - sfârşind însă, în mod lamentabil, să se trezească rătăciţi undeva printre acele falsuri şi aşteptând, cel mai probabil, o statuetă de aur pentru interpretarea rolului de om. Iar noi acceptăm totul cu o nonşalanţă care se dovedeşte a fi chiar uimitoare câteodată. Din comoditate… şi pentru că ne este mai uşor să avem lângă noi pe cineva care să ne aprobe tot timpul gesturile, să fie mereu de acord cu noi, decât să încercăm să ne argumentăm propriile convingeri pentru o persoană care să ne oblige, într-un fel, să facem un efort de gândire. Ne-am obişnuit, cel mai adesea, să spunem celorlalţi numai ceea ce vor să audă - astfel, ei au senzaţia că sunt înţeleşi, iar noi avem senzaţia că putem dormi bine noaptea, împăcaţi la gândul că ne-am consolat aproapele. Şi, pentru ca totul să fie cât se poate de verosimil, mai afişăm şi câte un zâmbet… doar încrederea se câştigă…

Câteodată simt oamenii din jurul meu împietriţi în aparenţe şi pierduţi în conjuncturi gregare, într-un labirint continuu în care înaintează conştient şi, poate cel mai grav, convinşi de faptul că atitudinea lor este cea mai potrivită. Şi de ce ar fi ei diferiţi, când întreaga lume se mişcă într-o singură direcţie ? Mă amăgesc uneori prin speranţa că nu toţi sunt aşa. În mod paradoxal, există momente când chiar ajung să am credinţa că nu toţi sunt aşa. Că există oameni care nu se văd nevoiţi să facă exerciţii de imaginaţie şi să găsească răspunsuri pentru că aşa trebuie sau pentru că aşa le convine ( lor sau celorlalţi ). Că există oameni care au găsit puterea să spună în orice moment ceea ce gândesc şi să comunice, în adevăratul sens al cuvântului, şi nu în accepţiunea pe care i-o acordă cei mai mulţi astăzi. Că există oameni care trăiesc permanent la nivelul conşiinţei şi care încă nu s-au convertit în marionete ale cotidianului sau ale banalului. Cu regret aş adăuga faptul că printre aceştia ne situăm şi noi, cu toate că ne este atât de greu să admitem. Poate că nu ne integrăm întotdeauna acelei sfere a unui absurd teatru de păpuşi vii, însă de cele mai multe ori o facem, şi asta e mai important. Ne credem mai buni decât ceilalţi tocmai din cauza acelor situaţii de excepţie, care ne determină să ne considerăm superiori şi care, în definitiv, ar trebui să ne demonstreze cât de josnici suntem prin acest lucru. şi cât de limitaţi ne determină să devenim.

Dar oare, înainte de a pune problema gândurilor pe care nu avem curajul sau forţa să le rostim, n-ar trebui, mai întâi de toate, să mă întreb cât de posibilă ar fi o deschidere spirituală absolută ? Cât de mult din ceea ce suntem putem transmite sau putem arăta celor din jurul nostru ? Un om îşi poate face cunoscute concepţiile, preferinţele, sentimentele, ideile, însă, dincolo de toate acestea, rămâne o anume parte din el care nu ar putea fi revelată celorlalţi, tocmai din cauza faptului că acea parte constituie esenţa sa ca fiinţă umană, esenţa individualismului său. Astfel stând lucrurile, mai putem spera la o cunoaştere  totală a oamenilor de lângă noi ?  Presupun că, din moment ce există o parte pe care nu o putem pătrunde şi, în acelaşi timp, pe măsură ce noi reuşim să descoperim caracteristicile unei persoane, acea persoană descoperă noi lucruri la ea însăşi, atunci presupun că singura formă de cunoaştere absolută este autocunoaşterea. Singura problemă ar fi ca… autocunoaşterea fără „ceilalţi“ nu se poate. Relaţiile interumane sunt cele care ne dau, practic, viaţă, cele care ne fac să existăm. Fără cei din jurul nostru, nu am fi altceva decât pietre. Doar că, transformându-le într-un spectacol în care fiecare se străduieşte să confecţioneze cele mai originale măşti, nu facem altceva decât să ne îngreunăm singuri drumul spre cunoaştere. Înţelepţii spun că cei mai mulţi oameni se împietresc singuri doar pentru a părea de marmură. Strălucitori, neclintiţi, impunători…şi, totuşi, inexpresivi, reci, de gheaţă. Din când în când, zâmbesc. Poate pentru a-şi aduce aminte că trăiesc. Sau poate pentru a-şi înfrumuseţa ( şi în acelaşi timp, pentru a-şi falsifica ) şi mai mult imaginea. Mie… nu-mi rămâne decât să sper că, mergând drept înainte, voi deschide ochii şi mă va întâmpina un zâmbet adevărat.Chiar şi unul firav şi fragil, dar adevărat. O mică minune într-un maldăr de noroi. Pentru că, atunci când sufletul suflă peste noroi, acesta nu mai este decât pulbere purtată de vânt pe aripile sale.

Nicoleta Bîrţă