Editorial

Părerea unui om obişnuit

de Radu Herjeu

Iar a trecut un an. Parcă din ce în ce mai repede ard zilele acestea. Toate se consumă într-un ritm infernal. N-avem timp să ne mai aducem aminte de noi şi de ceea ce suntem cu adevărat, de ceea ce avem nevoie în realitate. Alergăm disperaţi să obţinem ceea ce ne spun alţii că avem nevoie, să cunoaştem oameni neinteresanţi dar importanţi, să ne furăm singuri căciula şi să aruncăm anateme în stânga şi în dreapta. Nebăgate în seamă, anotimpurile se furişează pe lângă noi. Parcă nici nu mai înfloresc copacii, marea nu mai devine verde, frunzele cad în tăcere, zăpada s-a refugiat în buletinele de ştiri.

Am mai sărbătorit sfârşitul unui an ca şi când n-am fi făcut încă un pas spre moarte. De parcă anul ce începe ne-ar schimba viaţa în timp ce noi suntem plecaţi să admirăm artificiile. Spectatori blazaţi ai propriei piese de teatru, ne foim şi fâşâim ambalaje din ce în ce mai strident colorate pentru a avea senzaţia că trăim. Ne uităm în oglindă şi ne puntem zilnic măşti pentru a nu fi nevoiţi să ne privim în ochi. Da, multe motive de bucurie ! Ca de obicei, la fiecare început de an, ne completăm lista cu ce vrem să facem. Şi tot ca de obicei n-o mai găsim niciodată pe cea de anul trecut pentru a vedea cât am îndeplinit. Măcar în vorbe, vom fi mai buni, sau cum spune o reclamă, vom sta mai mult cu prietenii, vom dărui mai multe flori, vom citi mai mult şi, evident, ne vom cumpăra mai multe telefoane mobile ca să putem trimite mesaje stupide la toate posturile de televiziune. Că tot veni vorba de reclame, aţi văzut că în multe clipuri apar biblioteci pline cu… flori de plastic şi fructe de ceară ? Nici o carte, ca şi când ar fi devenit de prost gust să-ţi cumperi o bibliotecă pentru a pune în ea astfel de obiecte. Devenite, e drept, din ce în ce mai nefolositoare. Şi la ce-ar putea folosi să afli că au existat oameni deosebiţi, care credeau în ceilalţi, care creau pentru ceilalţi ? Cum ţi-ar putea folosi la bar sau la discotecă gândurile sau sentimentele altora, poveştile lor de viaţă, valorile în care au crezut, greşelile lor ? Că doar obsesia fiecărui om e unicitatea lui. Şi se străduie atât de mult să demonstreze asta mergând în cadenţă cu ceilalţi.

Mă întreba cu ceva zile în urmă o tânără elevă ce sfaturi aş da liceenilor de azi, debusolaţi şi dezamăgiţi. I-am vorbit despre necesitatea de a dărui înainte de a cere ceva de la ceilalţi, despre obligativitatea asumării responsabilităţii pentru alegerile făcute în viaţă. Despre imposibilitatea evoluţiei în absenţa altor oameni. Ştiţi voi, obsesiile mele !

Mă auzeam vorbind şi nu-mi venea să cred. Cum pot spune lucruri atât de normale ca şi când ar fi cine ştie ce descoperire ? Vorbeam de responsabilitate, valori, maturizare, oameni care contează, dăruire, ca şi cum ar fi noţiuni care necesită reinventarea. Cu toate acestea continuam să vorbesc şi parcă îmbătrâneam cu fiecare cuvânt rostit.

Am realizat brusc că nu tinerilor ar trebui să li se vorbească mai întâi de aceste lucruri, ci adulţilor. Celor care sunt părinţi, profesori, jurnalişti sau persoane publice, vedete sau politicieni. Ei ar trebui să înveţe din nou alfabetul evoluţiei spirituale. Ce le poţi cere unor copii care se adună într-o trupă de teatru şi recită din Eminescu şi Sorescu când directorul liceului lor n-are timp să vină la spectacolele lor ? Cum poţi să-I vorbeşti unui tânăr despre plăcerea de a învăţa, de a afla lucruri noi, de a-ţi crea o viziune asupra vieţii când prin şcoli bântuie spectrul drogurilor ? Când profesorii blazaţi şi-au uitat menirea ? Ce poate face o revistă de cultură generală într-un ocean de prostie şi prost gust în care se toarnă anual tone de cerneală pentru a descrie toată  mizeria umană ? Ce cuvinte fermecate să foloseşti pentru a convinge un tânăr că a-ţi trăi viaţa nu înseamnă sex, bani, alcool ? La fiecare cuvânt al tau există sute de bâiguieli agramate ale celor care reprezintă imaginea succesului prin toate canalele media. Ce-ar putea face anul nou ca să schimbe toate astea ? Nimic. Numai noi putem ! Şi pentru asta ar trebui să facem din fiecare zi câte un nou început.

Probabil că trebuia să scriu un editorial optimist aşa cum ar merita orice început. Fie el şi de an. Probabil că trebuia să-mi repet şi eu cu obstinaţie “Cele rele să se spele, cele bune să se adune !” Dar am avut senzaţia că în ultima vreme prea mă repet. Că scriu mereu despre aceleaşi lucruri. Că şi realitatea şi eu am rămas încremeniţi în nişte scheme incompatibile. Că nu fac decât să repet la infinit, unor pereţi, aceleaşi prostii desuete şi anacronice. Parcă aş fi redactor la o revistă cu invenţii amuzante dar inutile. Şi ar trebui să explic mereu cititorilor dornici de subiecte extravagante de ce prietenia, cultura şi valorile umane sunt invenţii vitale.