A fost odatã...

Sergiu Celibidache

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, la 11 iulie 1912. La 6 luni după naşterea sa părinţii săi s-au mutat la Iaşi unde el şi-a petrecut apoi întreaga copilărie. Devine interesat de compoziţii muzicale încă de la o vârstă fragedă, la 4 ani improvizând la pianul familiei sale.  Mai târziu va studia matematica, filozofia şi muzica, întâi la  Iaşi şi mai târziu la Bucureşti şi Paris.  Cum tatăl său îi dorea o carieră politică în România, el pleacă de acasă la vârsta de 23 de ani ( 1936 ) pentru a-şi urma studiile muzicale în Germania, la Academia de Muzică din Berlin. Era preocupat de studiile muzicale, dar şi de mecanica undelor. Doi ani mai târziu se înscrie la cursurile pentru dirijori ţinute de Walter Gmeindl şi mai târziu absolvă universitatea Friedrich Wilhelm cu o dizertaţie despre Josquin de Pres ( un compozitor flamand din secolul XV ale cărui lucrări polifonice au avut o mare influenţă asupra muzicii secolului XVI ). În acelaşi timp, tânărul Celibidache începe să fie atras de budismul Zen, o veche şcoală chineză ( şi mai târziu japoneză ) a gândirii pentru parcurgerea drumului vieţii. La Colegiul de Muzică din Berlin studiază cu Fritz Stein, Kurt Thomas şi Walter Gmeindl  ( 1939-1945 ).

 Începuturile unui dirijor

 Începutul carierei lui Sergiu Celibidache este zămislit din  materia din care sunt făcute visele. După încheierea studiilor, în 1946, este numit provizoriu dirijor al orchestrei Filarmonicii din Berlin deoarece precedentul dirijor al orchestrei, Wilhelm Furtwangler, era suspectat de colaborare cu naziştii şi nu mai avea permisiunea să susţină spectacole în public.
Timp de 3 ani, Celibidache dirijează cele mai multe concerte ale celebrei orchestre, făcând dovada personalităţii sale excepţionale. După ce Furtwangler este reabilitat şi se întoarce la conducerea orchestrei în 1948, Celibidache devine co-dirijor. Lucrează în principal ca dirijor invitat, fără a se angaja la nici o orchestră pe perioadă îndelungată, deoarece pretenţiile sale erau aproape imposibil de îndeplinit, iar el nu dorea să facă nici o concesie muzicienilor sau auditoriului. În 1950 Celibidache şi orchestra Filarmonicii din Berlin susţin prima audiţie la Berlin a concertului pentru vioară de Berg. B. Blacher. Hoffer, G. Raphael, H. Tiessen, P. Hindemith et E. Wellesz  se numără printre compozitorii ale căror opere au fost interpretate în primă audiţie de către Celibidache împreună cu Orchestra Filarmonică din Berlin.
La început, continuă să lucreze în principal cu orchestrele berlineze - Orchestra Filarmonicii şi Orchestra RIAS Radio Berlin. După ce dirijase peste 400 de concerte la Filarmonica din Berlin între 1945-1952, Celibidache părea succesorul potrivit la conducerea orchestei după moartea lui Fortwangler, însă spre dezamăgirea sa, orchestra îl preferă pe Herbert von Karajan. La 29 noiembrie 1954 el îşi dirijează ultimul concert alături de Filarmonica din Berlin înaintea instalării lui Karajan ca dirijor principal.
Perioada de pelerinaj muzical care a urmat a fost întreţinută de excentricităţile sale personale şi profesionale. Cererile sale pentru timp de repetiţie extrem de lung au depăşit cu mult resursele orchestrelor comerciale şi astfel activităţile sale s-au concentrat pe ansamblurile radio europene marginalizate. Metodele sale erau abrazive şi jignitoare (  se spune că îşi calcula salariul proporţional cu ineficienţa muzicienilor pe care trebuia să-i tolereze ). Considera înregistrările ca fiind ceva obscen şi după două sesiuni cu Ceaikovski în 1947 a refuzat să mai pună piciorul într-un studio de înregistrări ( deşi mai târziu avea să se îndrăgostească de înregistrările video ).

O cronologie glorioasă

 În 1948 îşi face debutul la Londra, după care dirijează frecvent în Italia. Începând din 1959 este invitat în mod regulat de către Orchestra Radio din Stuttgart ( 1972 - 1977 ). Între 1960 - 1962 ţine cursuri de master la Accademia Musicale Chigiana din Siena ; dirijorii tineri trebuiau să fie foarte  capabili ca să fie admişi.
Între 1953-1967, Celibidache  lucrează activ în Italia cu Orchestra de la „Scala“, „Academia di Santa Cecilia“, orchestrele Radio de la Roma, Milano, Torino, Napoli, Bologna şi Florenţa ( multe din concertele sale au fost filmate ). De asemenea dirijează lucrările multor compozitori contemporani cum ar fi Casella, Malipiero, Petrassi, Dallapiccola şi Ghedini.
Între 1960-1963  lucrează intens  cu orchestra Royal Chapel din Copenhaga, orchestra de la Scala din Milano şi teatrul La Fenice al orchestrei din Veneţia. Tine conferinţe şi predă muzicologie şi dirijare în Germania, Franţa, Italia şi SUA.
În 1962 devine director al Orchestrei Simfonice Radio din Stockholm pe care o reconstruieşte complet ( până în 1972 ). Între 1973-1975 este principalul dirijor invitat al Orchestrei Naţionale Franceze iar în 1979 devine directorul Orchestrei Filarmonice din Munchen care a devenit sub conducerea lui una din cele mai bune orchestre din lume.
Între anii 1963-1971 Celibidache lucrează în mod regulat cu Orchestra Radio din Suedia iar în 1970 este decorat cu ordinul „Cavaler al ordinului Vasa“ de Suedia. Primeşte şi distincţia daneză „Danish Leonie-Sonning Musical Award“, în 1971.
În mai 1965 Sergiu Celibidache se căsătoreşte cu Ioana Procopie Dimitrescu, iar la 19 iunie 1968 se naşte unicul său fiu, Sergiu Ioan Celibidache.
Între 1972-1977, devine dirijorul principal al orchestrei radio de la Stuttgart cu care întregistrează pentru prima oară o compoziţie proprie, Der Taschengarten dedicată copiilor din lumea a III-a, fondurile fiind donate la UNICEF.  În timpul cât lucrează ca dirijor principal al Orchestrei Naţionale ORTF de la Paris  ( 1973-1975 ), câteva concerte dirijate de el au fost filmate ; dintre acestea, „Métaboles de Dutilleux“ a rămas memorabil. În iunie 1979 este numit director general al muzicii în oraşul München şi şeful orchestrei filamornice din München. Din 1979 Celibidache dirijează în principal orchestra sa, cu care interpretează creaţiile diferiţilor compozitori contemporani germani ca Bialas, Genzmer et Hamel. Dar chiar dacă nomad pentru mult timp, în 1980 se stabileşte la Filarmonica din München căreia în fine îi devine dirijor permanent. Asocierea a trezit mari aşteptări şi speranţe : la urma urmei, dacă Celibidache putea stimula ansambluri mediocre făcându-le să strălucească, ce miracole ar fi putut înfăptui în calitate de dirijor permanent al unei orchestre de talie mondială ? Răspunsul este acum la îndemâna noastră datorită a două serii de CD-uri „Artists Live“ ( Artişti în concert ) şi „Exclusive“. În vara anilor 1987 şi 1988 lucrează cu orchestra de tineret din Schleswig-Holstein, cu care apoi merge în turnee europene.
În 1991 este numit profesor Honoris Causa la Berlin iar în 1992 este numit membru de onoare al Academiei Române. La cererea preşedintelui Republicii Federale Germane ( 31 martie 1992 ) Celibidache acceptă să dirijeze din nou Orchestra Filarmonică din Berlin, după o absenţă de 37 de ani, iar în luna iunie a aceluiaşi an, Germania îi acordă distincţia „Crucea de Merit“. În 1992 susţine ultimele concerte la München alături de pianistul Arturo Benedetti-Michelangeli, muzicianul cel mai apropiat de idealul muzical al lui Celibidache. Acesta avea să se stingă din viaţă 3 ani mai târziu, în iunie 1995.
În anul 1993 Celibidache primeşte distincţia de cetăţean de onoare al oraşului München  şi i se acordă marele ordin al artelor germane, „Maximilian“.
Guvernul francez îl numeşte „Comandant al artelor şi literelor“ în 1995 şi în acelaşi an el se întoarce la Paris pentru alte cursuri de master, de această dată la Schola Cantorum. Pentru prima oară marele dirijor este nevoit să facă o pauză mai lungă pentru a se recupera. După o scurtă serie de concerte în septembrie 1995, el revine pe scenă imediat după anul nou.  În iunie 1996 susţine ultimele concerte cu Orchestra Filarmonică din München iar în iulie ultimele cursuri la Schola Cantorum. Se stinge din viaţă la 14 august 1996.

Unicitatea artei dirijorale

 A fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind nr.1 în lume în dirijarea şi înţelegerea lui Anton Bruchner şi un mare specialist în muzica franceză impresionistă de la Debussy la Ravel.
Sergiu Celibidache a şi compus, dar a refuzat întotdeauna interpretarea compoziţiilor sale.
Celibidache a fost mult căutat atât pentru stilul său de a dirija cât şi pentru arta sa pedagogică în acest domeniu. În interpretarea lucrărilor era cunoscut pentru tempo-urile sale originale pe care le considera necesare pentru a dezvolta complexitatea sunetelor dintr-un pasaj astfel ca ele să se audă în sala de concert ( un fenomen numit „epiphenomena“ ). Totuşi, cu cât muzica era mai complexă, cu atât cerea un tempo mai rar şi în special în ultimii săi ani când legendarele sale tempo-uri generoase ajutau la lărgirea viziunii lucrărilor dirijate de el.
În arta dirijatului, Celibidache a încorporat filozofia budismului Zen. A fost de asemenea implicat activ în predarea cursurilor de dirijori la budişti. Studenţii entuziaşti pretindeau că au învăţat mai mult observându-l timp de o oră, decât în săptămâni întregi de cursuri. Inspiraţi de Celibidache, aceştia plecau de la cursurile lui împletite cu tehnici Zen, transformaţi din metronoame umane rigide în dirijori care se mişcau, băteau măsura şi respirau cu ritmul înnăscut natural al corpului.
În pofida multelor sale acolade şi a discipolilor pe care i-a avut, Celibidache a fost celebru şi prin încăpăţânarea sa acerbă de a nu face înregistrări. Motivul principal  pe care îl invoca era acela că epiphenomena, care se adăuga la experienţa totală a unui concert „live“ într-o sală de concert, nu putea niciodată să fie surprinsă într-o înregistrare. Aşadar, magia şi unicitatea unei interpretări „live“ s-ar pierde într-o înregistrare, a cărei artificialitate el o compara cu situaţia de a dormi nu lângă Brigitte Bardot ci lângă fotografia ei ! Împotrivirea sa de a face înregistrări era atât de vehementă încât fanii săi au trebuit să se rezume la circularea unor înregistrări „neautorizate“, de slabă calitate, a concertelor sale „live“. Pentru a rezolva această situaţie, fiul său, Sergiu Ioan Celibidache a hotărât să autorizeze producţii cu înregistrările păstrate în arhivele filarmonicii din München sub eticheta EMI Classics ; această producţie de asemenea coincide şi cu centenarul fundaţiei EMI. Celelalte materiale produse includ înregistrări video ale maestrului în ultimii ani în timpul colaborării sale cu Filarmonica din München.
Probabil înaltei sale valori umane se datorează faptul că Celibidache nu a refuzat niciodată să repete cu ansambluri mediocre, tocmai pentru că, aşa cum sublinia el adesea, „muzica nu este sunetul“, muzica este transcendenţa spirituală a sunetului.
Adesea marile orchestre nu fac decât să producă sunete plăcute - „sunet tip Coca -Cola“, cum obişnuia să spună cu maliţiozitate maestrul despre noul Berlin al lui Karajan, în timp ce orchestrele considerate a fi de mai slabă calitate pot produce muzică adevărată, dincolo de sonoritatea lor ingrată. Un paradox perfect asumat de Celibidache pentru care nu exista „nici un mijloc mai direct de a ajunge la transcendenţă decât sunetul“ şi care susţinea că rolul de dirijor era acela „de a crea condiţiile necesare pentru ca auditoriul să poată transcende sunetul“ având astfel acces în împărăţia transcendentală a muzicii.

 Articol realizat de
Elena Măruţă