Un Nobel printre scriitori

François Mauriac

François Mauriac s-a născut la Bordeaux la 11 octombrie 1885, ca fiul mezin al lui Jean-Paul Mauriac, un prosper om de afaceri. Mediul familial burghez şi foarte catolic, ca şi ambiţ ia specifică de provincie meridională franceză îi vor marca puternic opera. De la 7 ani Mauriac  începe să frecventeze o şcoală condusă de Ordinul Marianiţ ilor. Studiază apoi la Universitatea din Bordeaux pe care o absolvă în 1905. În  anul următor este acceptat la Ecole de Chartes din Paris, şcoală pe care o abandonează după doar câteva luni, atunci când se hotărăşte să se dedice complet literaturii. Primul său volum de poezie, Les Mains Jointes ( Mâinile împreunate ) a apărut în 1909. În 1913 se căsătoreşte cu Jeanne Lafon, împreună cu care va avea două fiice şi doi fii.   În timpul primului război mondial Mauriac este mobilizat ca infirmier la un spital din Balcani.  Din 1916 începe să locuiască atât la Paris cât şi în provincia natală, pe domeniul Malagar.

 Romancier şi dramaturg

 După război scrie două romane, dar cel care s-a bucurat de un imens succes a fost Le baiser au lépreux ( Sărutul dat leprosului, 1922 ). Acesta  este povestea unui tânăr bogat dar hidos, care este distrus de căsătoria aranjată cu o frumoasă fată de ţăran.
Le désert de l'amour ( Pustiul dragostei, 1925 )  în care o tânără văduvă trezeşte pasiuni în medicul său şi în fiul acestuia, a continuat tema lui Mauriac despre nestatornicia iubirii. În urma publicării acestui roman obţ ine „Le Grand Prix du Roman“ ( Marele Premiu pentru roman ). 
Thérese Desqueyroux ( 1927 )  a fost primit ca unul din cele mai bune romane franceze. Romanul este inspirat dintr-un proces real  de crimă : tânăra Thérese ajunge să-şi ucidă soţul, un latifundiar grosolan.  Romanul conţine în formă concentrată temele centrale prezente în opera lui  Mauriac : oprimarea prezentă în viaţa de provincie franceză, presiunea sexuală, misterul păcatului şi mântuirea, şi frumuseţea sălbatică a peisajului rural la sud de Bordeaux.
Le Noeud des Vipères ( Cuibul de vipere, 1932  ) descriind o dramă familială, a fost unul din cele mai importante romane ale scriitorului. În aparenţă clasic, acest roman este unul complex cu mai multe epoci, cu mai multe felii de viaţă care alunecă una peste alta.  În acest roman intervine „dubla durată“, acţiunea desfăşurându-se paralel  şi în acelaşi timp în două epoci diferite ; el este astfel scris pe două planuri, în funcţie de o invizibilă inspiraţie proustiană.
Mauriac a făcut studii despre Racine şi Marcel Proust dar poate că cel mai important gânditor pentru el a fost Pascal. Stilul său este poetic, plin de sugestie. El obişnuia să spună „ Cred că numai poezia contează şi că numai elementele poetice incluse într-o operă de orice gen, fac ca acea operă să merite să dăinuiască. Un mare romancier este înainte de toate un mare poet“. Operele sale  timpurii indică o luptă între pasiune şi conştiinţă dar după o criză spirituală el rezolvă acest conflict în favoarea spiritului : „Creştinismul nu oferă nimic cărnii ; o reprimă“.
În 1933 este ales membru al Academiei franceze, iar la sfârşitul anilor 1930 începe să scrie piese de teatru. Totuşi acestea nu au atins niciodată succesul romanelor sale deşi Asmodée ( Asmodeu ) s-a jucat în 100 de reprezentaţii în perioada 1937-1938. Alte piese din creaţia sa sunt : Les Mal - Aimés     ( Cei neiubiţ i, 1945 ) Le Passage du Malin  ( Trecerea necuratului, 1948 ),  Feu sur la Terre ( Foc pe pământ, 1951 ).
Alte romane şi nuvele care merită amintite sunt : L'Enfant chargé de chaînes ( Copilul împovărat de lanţ uri, 1913 ), Le Chair et le Sang ( Carnea şi sângele, 1920 ), Le fleuve de feu ( Fluviul de foc, 1923 ), Le Mal ( Răul,  1924 ), Destins ( Destine, 1928 ),  Ce qui était perdu ( Ceea ce era pierdut, 1930 ),  Le mystère Frontenac ( Misterul Frontenac, 1933 ) La fin de la nuit ( Sfârşitul nopţii, 1935 ), Les Anges Noirs ( îngerii negri, 1936 ),  Plongées ( Scufundări, 1938 ), Les Chemins a mer ( Drumurile mării, 1939 ),  La Pharisienne ( Femeia fariseu, 1941 ), L'Agneau ( Mielul, 1954 ).

 Literatură şi politică

În timpul ocupaţiei germane din al doilea război mondial, Mauriac scrie un protest împotriva tiraniei germane şi este obligat să se ascundă pentru un timp. Publică în clandestinitate Le Cahier Noir ( Caietul Negru ) sub numele de Forez, participând la rezistenţă printr-o activitate de ziarist.
În anii 1950 devine suporterul generalului de Gaulle şi al politicii sale anticoloniale din Maroc. Scrie despre independenţa Algeriei, condamnă folosirea torturii de către armata franceză în Algeria şi se aliază cu catolicii de stânga. În 1952 devine laureat al Premiului Nobel „pentru profunda sa intuiţie spirituală şi pentru intensitatea artistică cu care a dezvăluit în romanele sale drama existenţei umane“.
În 1954 renunţ ă la colaborarea cu  ziarul Le Figaro şi începe să colaboreze cu L'Express. Se manifestă în favoarea venirii la putere a generalului de Gaulle ( 1958 ). Apar Mémoires intérieures ( Memorii lăuntrice , 1959 ) şi Nouvelles Mémoires Intérieures  ( Noi memorii lăuntrice, 1965 ). Se stinge din viaţă la Paris, la 1 septembrie 1970.

 O operă  deosebit de vastă

 Pe lângă romane şi piese de teatru, François Mauriac a publicat şi poezie, eseuri, lucrări de critică sau autobiografie. Dintre volumele de poeme amintim L'adieu à l'adolescence ( Rămas bun adolescenţei, 1911 ), Orages ( Furtuni, 1925 ),  Le sang d'Atys ( Sângele lui Atys, 1940 ), dintre eseuri : Petits essays de la psychologie réligieuse ( Mici eseuri de psihologie religioasă, 1920 ), La vie  de  Jean  Racine ( Viaţa lui Jean Racine,  1928  ), Le romancier et ses personnages  ( Romancierul şi personajele sale, 1933 ) iar din opera autobiografică, Jurnal I ( 1934 ), Jurnal II ( 1937 ), Jurnal III ( 1940 ), Jurnal IV ( 1951 ). Vasta operă a lui François Mauriac a marcat un moment important în istoria romanului francez interbelic. Situându-se între romanul de tradiţie balzaciană şi noile tendinţe ale romanului, manifeste pentru Mauriac mai ales în cel al lui Dostoievski şi al lui Proust, scriitorul respinge ideea unui roman de teză reuşind să fie, aşa cum singur se defineşte, nu un „romancier catolic“ ci un „catolic care scrie romane“. Personajele sale cele mai semnificative străbat un itinerariu spiritual ce revine monoton, obsedant, în toate romanele : inadaptare faţă de un mediu concret situat din punct de vedere social şi istoric, aspiraţie şi îndoială religioasă urmate de  mântuirea prin iubire. Condiţia lor, ca şi cea a scriiturii lui Mauriac, este deliberat menţinută într-un regim de ambiguitate prin care romancierul încearca să comunice „nedeterminarea şi misterul vieţii“.

Articol realizat de
Elena Măruţă