Mitologie românească

Sniamătul şi moroii

Sniamătul

 Mai demult era pretutindeni datină în Bucovina când îşi lua cineva viaţa, că nu-l îngropa în ţintirim pentru că pământul ţintirimului e sfânt, ci-l îngropau totdeauna pe locul acela unde şi-a luat viaţa ori îl duceau şi-l îngropau între hotarele a două sate sau, în fine, într-un alt loc departe de sat. Mai pe urmă au început a-i îngropa pe astfel de oameni şi prin sate, dar nicidecum în interiorul ţintirimului ci întotdeauna în afară, sau într-un corn de gard sau într-un ungher sau într-un alt loc izolat.

Locul sau mai bine zis mormântul unde se îngropau astfel de oameni se mai numeşte încă şi astăzi prin unele părţi ale Bucovinei „sniamăn“ sau „sniamăt“. Si deoarece despre oamenii care îşi iau singuri viaţa se mai crede şi acum că uitând de Dumnezeu îngerul păzitor i-ar fi părăsit iar Satana le-ar fi luat minţile din care cauză apoi s-au şi sinucis, de aceea în timpurile trecute pe astfel de oameni nu-i îngropa preotul ci numai cioclii sau oamenii mai curajoşi din sat. Ba uneori nici oamenii nu voiau până ce erau constrânşi de autorităţile săteşti fiindcă credeau că sinucişii cuprinşi de spiritul celui necurat ar putea să se lege şi de capul lor.

Mai departe crezând poporul că omul sinucis nu are odihnă în pământ, ci zi şi noapte aleargă încoace şi încolo căutând a aduce şi pe alţi oameni la rătăcire, oricine trece pe lângă un sniamăt aruncă peste dânsul tot ce poate prinde în mână : găteje, paie, fân, pietre, crezând că dacă aruncă obiecte rătăcirea nu se poate prinde de dânsul. Din contră, dacă cineva trece pe lângă sniamăn fără să arunce ceva pe dânsul, sinucisul îl face şi pe dânsul să rătăcească calea, să umble noaptea cine ştie pe unde şi chiar să-şi ia viaţa. Când se strâng prea multe astfel de obiecte, li se dă foc şi-apoi se aruncă altele, ca să se cunoască că acolo s-a întâmplat o nenorocire, să nu treacă vreo vită sau vreun om peste dânsul.

Dacă vreun om s-a nenorocit adică a căzut din car sau din pom şi a rămas mort sau dacă a picat vreun arbore şi l-a omorât dacă a fost trăsnit sau s-a înecat ori l-a omorât cineva este îngropat cu preot ca orice alt creştin, însă în Bucovina şi Transilvania se spune că dacă a murit pe un teritoriu străin nu e bine să-l ducă peste hotar în satul său pentru că bate grindina, ci să se îngroape unde s-a întâmplat nenorocirea. Acolo un cunoscut sau prieten pune o cruce de piatră sau de lemn spre aducere aminte de nenorocirea sau primejdia întâmplată, deoarece în credinţa poporului locul a fost necurat, de aceea s-a întâmplat nenorocirea. Prin urmare dacă nu se pune cruce locul rămâne şi mai departe necurat şi cel nenorocit iese noaptea în calea oamenilor care trec pe acolo şi încearcă a-i periclita şi pe dânşii, căci sufletele celor ce mor fără lumânare rătăcesc un timp mai îndelungat până ajung în cer.

 Moroii

 Moroii, după cum îşi închipuiesc şi cred românii, sunt un fel de strigoi mici care se fac din copiii cei „pierduţi“ adică născuţi fără vreme, sau din copiii ce se nasc morţi precum şi din cei nou născuţi ce mor până a nu fi botezaţi. Copiii aceştia până la al şaptelea an vin şi cer lapte de la mamele lor. După al şaptelea an însă, din noaptea în care s-au îngropat,  în fiecare noapte următoare se scoală din mormânt şi încep a striga de câte trei ori la rând „botez“ şi dacă se întâmplă să-i audă cineva şi-i botează, atunci tac şi se întorc în mormintele lor de unde nu mai ies niciodată. Dacă însă nu-i botează nimeni  ei se fac moroi şi devin spaima şi groaza tuturor oamenilor care se întâmplă să-i vadă sau să-i întâlnească sau să treacă pe unde sunt ei îngropaţi.

Românii din Banat cred că acei copii „pierduţi“ merg în cealaltă lume la un loc rău şi nicidecum la unul bun împreună cu cei botezaţi, iar în nordul ţării există credinţa că ei se prefac în diavoli  care plâng şi se vaită prin întuneric timp de un an întreg, blestemându-şi părinţii că nu i-au botezat.

De aceea, mamele care au avut nenorocirea să piardă vreun copil, să-l nască mort, sau să-i fi murit copilul nebotezat, pentru a evita ca după al şaptelea an copiii lor să se facă moroi, trebuie să ia în fiecare an angheazmă mare de la biserică în ziua de Bobotează şi să stropească mormântul cu ea. După afirmaţiile românilor din Bucovina, prin această procedură repetată timp de 7 ani de Bobotează, moroiul este pe deplin botezat şi el nu mai este moroi ci cutare copil, iar locul unde este îngropat nu căşunează nimănui nici o nenorocire.

ªtiut este însă că unele fiinţe pierdute îşi omoară copiii nelegitimi crezând că ascund ruşinea şi apoi îi îngroapă pe sub talpa vreunei case sau sub talpa vreunui grajd sau la tulpina vreunui pom,  sau pe malul unui pârâu, unde apucă şi le vine mai la îndemână. Unele ca acestea se înţelege că nu caută a-şi încreştina copiii, ci sunt bucuroase că au scăpat de dânşii. Mai cu seamă aceşti nenorociţi mititei se fac după al şaptelea an moroi şi încep a striga în fiecare noapte „botez“ şi a face oamenilor o mulţime de neplăceri şi daune.

Însă oricine aude pe vreun moroi strigând „botez“ dacă voieşte poate îndată să-l boteze. Ia degrabă o năframă albă sau o bucăţică de pânză nouă şi rupând-o în două o aruncă în partea din care se aude strigând şi zice „Botează-se robul lui Dumnezeu Ion de-i băiet, Maria de-i fată, în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, amin !“ prin rostirea formulei de botez şi a numelor acestora se zice că din acest moment moroiul se botează şi nu mai e moroi, nu mai iese din mormântul său, nu strigă „botez“, nu se mai arată oamenilor niciodată şi nici nu le mai face vreun rău.

( Simion Florea Marian - „Mitologie românească“ )

Articol realizat de
Elena Măruţă