Atunci când oamenii gândesc…

Filosofii iluministe

 Ideea potrivit căreia natura omului este perfectibilă la nesfârşit, ideea de perfectibilitate a cărei apariţie pare să caracterizeze secolul al XVIII-lea, se distanţează net de tradiţia filosofică antică şi creştină. Dacă la Platon, înţelepciunea se definea mai ales ca înţelepciune a teoriei, câmpul activităţilor politice fiind hărăzit, de fapt, iraţionalului pasiunilor, modernitatea încetează să mai pună în valoare viaţa contemplativă prin raportare la cea activă.

Dacă doctrina creştină afirmă neputinţa oamenilor de a se mântui prin ei înşişi, dimpotrivă, filosofiile Iluminismului invită omenirea să lucreze pentru propria-i desăvârşire şi să se elibereze prin propriile ei forţe de orice tutelă.

Într-adevăr creştinismul consideră viaţa pământească şi socială ca pe o decădere şi presupune că singura desăvârşire pe care o poate realiza un om este aceea de a se uni cu Dumnezeu prin dragoste. Pentru un bun creştin, grija pentru mântuirea individuală trebuie să se substituie preocupării pentru fericirea pământească.

 Filosofia progresului

 Valorile Iluminismului vor fi, în schimb, valori colective, precum progresul spiritului omenesc, ce serealizează în şi prin intermediul timpului. Contemplarea devine acţiune ; ştiinţa devine tehnică. În aceste condiţii se impune figura socială a savantului, a negustorului, a cetăţeanului, a omului care lucrează pentru îmbunătăţirea condiţiei umane.

Fiosofiile iluministe acordă omului puterea unei voinţe absolute, capabilă, prin muncă şi prin concretizarea idealurilor etice şi estetice, să modeleze spiritul, atât cel individual, cât şi cel colectiv.

Empiristul britanic John Locke, considerat de iluminiştii de mai târziu un adevărat precursor al acestui curent filosofic, aprecia spiritul uman, pe care la momentul naşterii îl consideră tabula rasa, ca având potenţialul de a se perfecţiona la nesfârşit, datorită faptului că „cel mai înalt grad de perfecţionare a naturii umane nu este dat dinainte, ci construit şi nelimitat“.

Spre deosebire de acesta, iluministul Condorcet nu se limitează doar la a recunoaşte principiul perfectibilităţii, ci demonstrează procesul afectiv prin care umanitatea a evoluat şi anticipează perfecţionările sale viitoare.

 Stiinţa în slujba omului

 Întregul sistem filosofic iniţiat de Condorcet se bazează pe conceperea unui tablou al progresului înregistrat de om în trecut şi al aceluia pe care îl va înregistra în viitor. Iar baza evoluţiei umane în filosofia iluministă, o reprezintă, cu precădere, progresul ştiinţific. Acesta devine un adevărat catalizator al dezvoltării omenirii într-o multitudine de direcţii, în mod activ, nu atât ca spectator al vieţii spirituale, cât ca pilon fundamental al transformărilor în gândirea laică şi religioasă. Aceasta din urmă îşi pierde influenţa şi importanţa treptat, pe măsură ce iluminiştii câştigă tot mai mulţi adepţi în rândul oamenilor întreprinzători, al burghezilor responsabili de propria situaţie materială şi socială.

Însuşi Condorcet prezintă în operele sale filosofice ideea de progres ca o laicizare a ideii creştine de providenţă : „spiritul uman este  singurul  responsabil de progresele sale ; el îşi este sieşi propria-i providenţă“.

Iar ştiinţa are un rol decisiv în această evoluţie cu potenţial infinit. Ea influenţează atât cursul istoriei cât şi judecata etică, filosofică şi religioasă dintr-o anumită epocă, producând, în timp, o iluminare progresivă şi colectivă a umanităţii. 

În viziunea lui Condorcet, omenirea a comis multe greşeli, a fost victima unor prejudecăţi şi iluzii. „Mai întâi am fost copii ( şi aici se referă la filosofii antici şi la gândirea mitică ) şi apoi am devenit oameni“.

Totuşi, istoria oamenilor este aceea a unei iluminări progresive şi colective. Tot răul vine din ignoranţă, iar această ignoranţă iniţială felul în care anumite entităţi ( elitele religioase, Bisericile ) şi-au putut stabili puterea prin menţinerea celorlalţi într-o stare de minoritate intelectuală. De aceea i se pare necesar lui Condorcet ca savanţii moderni, care alcătuiesc şi ei la rândul lor o elită, să se pună în slujba omenirii. Cum mântuirea se face prin cunoaştere, misiunea savantului, spre deosebire de cea a clericului, este aceea de a lumina oamenii, nu de a-i înşela.

În acest fel intenţionează Condorcet să aplice metodele ştiinţifice la viaţa socială. „Matematica socială ar consta în a determina societatea să fie mai raţională“. Spre exemplu, calculul probabilităţilor ar putea lumina deciziile democratice. În  acest  fel  s-ar putea calcula avantajele şi dezavantajele fiecărui tip de scrutin sau credibilitatea unei opinii. Cum ştiinţa contribuie la fericirea şi desăvârşirea speciei, Condorcet atribuie şcolii funcţia esenţială de a stabili între oameni o egalitate cu scopul de a face posibilă egalitatea politică recunoscută prin lege.

Progresul ca pură întâmplare

Voltaire evocă progresele omenirii cu scopul de a aminti că „mersul înainte al libertăţii ca desfăşurare a raţionalităţii este nesigur şi discontinuu“. Spre deosebire de ceea ce gândeşte Condorcet, Voltaire ironizează fără încetare reprezentarea trecerii de la stadiul de brută la cel de creatură raţională. Este de ajuns să se constate continuitatea, în istorie, a pasiunilor, fanatismului, intoleranţei, care mai există şi astăzi. Prin urmare istoria moravurilor conţine barbaria ca pe un risc permanent ; astfel pentru Voltaire, progresul este realmente o valoare, dar este departe de a fi un fapt. Însăşi nevoia omului de a cultiva ştiinţele, de a distruge prejudecăţile, de a promova toleranţa şi de a recunoaşte progresul ca valoare, atestă ipoteza că el nu este un fapt real, ci un ideal. Din această cauză. ideea de umanitatea nu o antrenează pe cea de perfecţiune : barbaria este la fel de nelimitată ca şi desăvârşirea. Prin urmare, în cadrul propice asigurat de toţi factorii enumeraţi, progresul ideal se înfăptuieşte ca rezultat al purei întâmplări.

Însă oricum ar fi considerat progresul, ca rezultat aşteptat al acţiunii şi voinţei umane, sau ca rezultat al unei sorţi favorabile în aceleaşi condiţii de activitate a omului, este cert faptul că iluminiştii laicizează complet ideea de mântuire şi evoluţie spirituală, încercând să elimine ignoranţa ca sursă principală de putere pentru elitele religioase manipulatoare. Tot în perioada iluministă se revine la concepţia antică de unificare a tuturor ştiinţelor exacte sau umaniste pentru a lucra în slujba umanităţii. 

Articol realizat de
Alexandra Popescu