Ascuns intre nori

Cum măsurăm eternitatea ?

În acest număr au răspuns temei de creaţie
Punct & Virgulă
Imma Fargo
Andrei
Alexandra
Roxana
Myrall
Decembrie

Punct & Virgulă :

E puţin ciudat să ne gândim la eternitate şi să ne dăm seama că, oricât de luminaţi am fi, noi tot percepem termenul ca determinând o perioadă de timp limitată. Eu, spre exemplu, nu pot percepe eternitatea ca pe ceva care a existat dinainte ca lumea să se nască şi va continua să existe şi  după ce lumea nu va mai fi, pentru că, altfel, mă lovesc de tot felul de întrebări cărora nu reuşesc să le găsesc nici un răspuns. E ca un beculeţ care, suprasolicitat, se arde. Cred că, în definitiv, eternitatea nu poate exista decât concomitent cu existenţa oamenilor care să o aprecieze, să-i definească valoarea şi să se compare cu ea, în încercarea de a-şi estompa micimea şi mizeria sufleteasă. Astfel se măsoară eternitatea, cu toate că este foarte greu, atâta timp cât noţiunea este una abstractă şi nu îi pot fi aplicate procedee materiale şi concrete : prin oameni care să se măsoare cu ea.

Imma Fargo :

Îmi place să cred că sufletul mi-e etern şi că şi eu sunt o parte din eternitate.
Eternitate… ce frumos cuvânt ! Numai iubirea poate măsura eternitatea. Şi sunt şi eu un biet muritor ce aspiră să-i poată pune eternităţii cununa de spini, până atunci îngenunchez pe recile trepte de marmură ce duc spre eternitate şi privesc cum se scurg lacrimi de iubire pe Pământ, când vor înceta, atunci … nimic nu va mai fi etern şi totul se va prăbuşi, iar eu… mă voi arunca în abis şi, în cădere, mă voi sparge.
Eu voi fi singura ce va plânge, dacă eternitatea va muri şi voi sângera pe mormântul ei până când totul se va sfârşi.
Dar poate că am să-i ofer iubirea mea, chiar dacă nu sunt decât un trandafir îngheţat, îI voi presăra petale pe creştet şi mă voi jertfi … pentru eternitate.

Andrei :

Mai întâi şi mai întâi ne luăm o mină serioasă şi eventual o poziţie de gânditori sau înţelepţi… după care, neştiind ce să facem, punem mâna pe telecomandă şi ne zgâim la televizor poate, poate… cine ştie… găsim acolo o metodă de a o măsura pe „nebuna asta de eternitate“ care ne chinuie pe noi oamenii din prima secundă a vieţii noastre, doar prin simpla ei existenţă.
Şi cum nici aici nu găsim „metoda“ închidem şi televizorul şi revenim la „poziţia înţeleptului“. Vai ! Dar cum de nu m-am gândit până acum ? Cred că sigur aş putea măsura eternitatea cu acelaşi aparat şi în aceeaşi unitate de măsură pe care o folosesc şi pentru a măsura suprafaţa teritoriilor imaginare ale sufletului nostru sau greutatea deciziilor noastre in viaţa celor care ne înconjoară. Şi care ar fi aia ? Unealta, cred că e imaginaţia, însă ea nu poate face totul aşa că are şi un ajutor : raţiunea.
Evident că acum se naşte întrebarea : „Păi, şi raţiunea asta ce face ?“. Ei bine ea „tunde“ aripile sau dacă vreţi modelează ideile nebuneşti ale imaginaţiei. E ca un fel de mediator al unei reacţii. Şi cam asta ar fi unealta. Dar nu răsuflaţi uşuraţi pentru că munca şi chinul nu s-au terminat. De ce ? Pentru că nu avem încă unitatea de măsură. O propunere a fost să o măsurăm în aceeaşi unitate cu timpul, însă infinitul nu e una din cifrele acceptate de oameni. Aşa că va trebui să ne chinuim împreună şi să găsim un „ceva“ care să dividă infinitul. Însă de aici va trebui să vă mai imaginaţi şi voi, că doar nu vreţi totul de-a gata. Şi dacă tot v-am dat temă de gândire vă urez şi „baftă“ în căutările voastre.
Cu drag, al dumneavoastră, Andrei.

Alexandra :
 

Când eram copil pur şi simplu nu îmi puteam imagina universul infinit. Căutam mereu să-i găsesc o limită, un sfârşit. Şi cu cât se încăpăţânau ceilalţi să mă convingă de faptul că trăiam într-o întindere care s-ar fi putut desfăşura încontinuu, eu mă străduiam şi mai mult să înghesui spaţiul într-o colivie imensă. Dacă şi eu aveam un capăt şi camera mea şi oul pe care îl ţineam în mână, de ce nu ar fi avut şi universul un sfârşit ?
Dar timpul ? Puteam eu să demonstrez că este limitat ? Nu. Timpul părea să curgă firesc de undeva dintotdeauna spre… undeva nesigur, misterios. Timpul a fost mereu o mare enigmă pentru mine. Un punct de referinţă mişcător în raport cu care puteai stabili istoria, evoluţia, transformarea. Din nou, multă vreme am încercat să construiesc o clepsidră uriaşă care că cuprindă întreaga eternitate. Mi-ar fi plăcut să am controlul asupra ei. Mai târziu, am visat să îmi pot dilata fiinţa astfel încât să îmbrăţişez fiecare secundă, toate secundele. Acum ştiu că există unele lucruri care nu se pot măsura. Oare eternitatea aste mai mult decât suma tuturor amintirilor ?

Roxana :

Orice om are eternitatea lui. Şi cum omul a inventat eternitatea tot omul şi-o defineşte în mod propriu. Un om poate trăi o eternitate în două clipe dacă acele clipe au însemnat cele mai luminoase momente ale vieţii. Nimeni nu poate măsura eternitatea pentru că fiecare şi-o construieşte în mod propriu şi pentru fiecare viaţa însăşi determină cursul pe care îl urmează. Viaţa e formată din  multe cotloane şi fiecare poate transforma un anume colţ de cameră într-un adevărat salon dacă există voinţă şi dragoste de viaţă.

Myrall :

E un cuvânt cam mare „eternitate“... pentru lumea asta... Nu prea are loc. Nici măcar nu ştiu dacă există. Dacă nu cumva e o invenţie umană, născută din nevoia noastră de a ne supravieţui nouă înşine. Un gând poate fi etern ? Depinde de ce anume construieşte în ceilalţi şi cât timp. Piramidele sunt eterne ? Doar cât timp istoria lor spune ceva despre eternitate. Timpul e etern ? Doar atât cât are semnificaţie. Când şi-o pierde, nu mai există. Fiindcă oricum nu mai interesează pe nimeni.
Există, poate, un singur lucru care poate măsura eternitatea. Înălţimea de la care o priveşte sau trăieşte un om...

Decembrie :

Eternitatea s-a născut între infinitul cerului şi al mării în clipa când le-a unit mâinile albastre născând fragila linie a orizontului. Şi totuşi din ce este ea făcută, în ce s-ar putea ea număra ori măsura chiar dacă, infinită fiind, numărarea ei nu ar înceta niciodată ?
Cerul nu are sfârşit. Dar se numără veşnic, cu fiecare nor, cu fiecare stea. Zarea e infinită… dar se numără mereu şi mereu prin ochii ce o privesc încordaţi, înceţoşaţi de dor… Iar marea se adună din infinitele ei picături de apă pe care nimeni nu le-ar sfârşi de numărat vreodată şi singurele margini pe care le cunoaşte sunt plăjile cu la fel de infinite nisipuri.
Totul se numără în nori, stele, ochi, picături de nisip sau de apă. Singură ea, eternitatea, se numără cu clipe risipite în singurătăţile de la marginea mării.